Mă numesc Gerel și niciodată nu mi-a plăcut istoria. Mi-au plăcut în schimb matematica, biologia, astronomia, informatica, fizica cuantică, genetica, chiar și limbile străine, dar niciodată istoria. Este o materie prea subiectivă. Istoria este scrisă diferit de fiecare parte implicată într-un eveniment și nu respectă adevărul. Măcar în matematică ești sigur că unu plus unu fac doi, iar biologia ne spune că deși au doar trei picioare, antilopele Ttag Ttag sunt unele din cele mai rapide creaturi terestre cunoscute de om. Ceea ce este adevărat, am văzut și eu vreo câteva, care devastau ferma unde locuiesc. Referitor la abilitățile mele lingvistice, pot să rostesc fără să mă fac de rușine fraze întregi în dialectul tăietorilor, temuții pirați spațiali, cărora le învățăm limba ca să știm ce vorbesc între ei, în caz de îi întâlnim prin junglă — Tăietorii au prostul obicei de a ataca Qondian, planeta pe care locuiesc, o dată la zece ani. Ei nu vor ca să ne taie copacii, sunt interesați să atace fermele izolate, să ia sclavi și să ne fure recolta. Uneori, când spionii lor se infiltrează în orașele noastre, Tăietorii le atacă și pe acestea, apoi pleacă cu și mai mulți prizonieri și tot ce mai găsesc de valoare. Deși este ilegal, cumpărători pentru sclavi se găsesc mereu. Roboții și clonele sunt scumpe, așa că mulți oameni de afaceri necinstiți apelează la piața neagră. Au nevoie de sclavi, ca să lucreze în minele spațiale, în fermele astroponice din măruntaiele scobite ale asteroizilor sau să distreze lumea de pe nave și habitate spațiale. Răufăcătorii rareori deschid afaceri pe planetele terraformate ale Uniunii Terrane. Amenzile sunt foarte usturătoare, iar autoritățile nu glumesc când este vorba de sclavie. Agenții fiscului o compară mereu cu munca la negru și luptă din greu ca să recupereze trilioane de astrodolari din economia subterană.
Știu că nu este frumos să mă laud, dar la informatică eu sunt un as. Din păcate calitățile mele nu sunt apreciate aici — directoarea, doamna Cheng s-a supărat deoarece am modificat toate notele proaste ale prietenilor mei de pe serverul școlii și m-a suspendat pentru două luni. La astronomie am învățat că stelele de clasă O sunt extrem de fierbinți și este bine să le eviți — anul trecut comandantul Curierului cel Isteț a vrut să scurteze drumul către colonia noastră și a avut ghinionul să fie surprins de erupția solară a unei astfel de stele, iar eu și ceilalți copii nu ne-am mai primit cadourile de Crăciun.
Aproape nici un colonist din sistemul nostru nu știa ce înseamnă „Crăciun”, dar pe mine m-au învățat niște comercianți, care veniseră tocmai din sectorul Omicron ca să schimbe roboți, cupru și heliu 3 pe mâncare și medicamente. Acum o săptămână m-am dus și eu la târg împreună cu Ted, cel de-al doilea soț al lui Rachel, mama mea adoptivă. În timp ce Ted încerca să obțină un preț cât mai umflat pe mobila de bambus și orezul produse în ferma noastră, eu m-am dus ca să testez niște jocuri și echipamente informatice, dar m-au prins că trișez ca să le iau premiul cel mare, un sistem VR complet de ultimă generație. M-am scuzat și le-am explicat degeaba paznicilor că eram supărată pentru că nava curier nu a mai ajuns la destinație întreagă. De fapt, a sosit dar era ciuruită ca o sită și era așa de radioactivă, că autoritățile le-au interzis supraviețuitorilor să se apropie de planeta noastră. O lună mai târziu, Curierul cel Isteț era tot în drum spre noi, așa că una din cele nouă platforme orbitală, care păzesc Qondian, a tras cu mass driver-ul și a doborât-o. Paznicii de la târg s-au purtat cu mine aproape la fel de rău ca pirații spațiali, dar au devenit niște maimuțoi de plastilină, după ce a intervenit domnul San Dar, șeful delegației străine. El m-a invitat în biroul său ca să îi explic cum i-am spart rețeaua, iar după ce i-am povestit totul, am devenit cei mai buni prieteni. San Dar mi-a dăruit sistemul VR și niște jocuri grozave, ca să uit de cadoul pierdut și de suferințele provocate de bodyguarzii cei neciopliți. El mi-a spus că pământenii nu mai sărbătoresc Crăciunul demult. L-au înlocuit acum o mie de ani cu Festivus, o sărbătoare mai puțin comercială și care provoca mai puține tensiuni religioase în rândul populației. Doar noi, cei din colonii aflăm întotdeauna cu întârziere de ultimul trend și purtăm haine demodate sau continuăm să celebrăm sărbători bizare ca Black Friday sau Oktoberfest. Pe planeta Qondian timpul calendaristic se măsoară diferit, pentru că ea face o rotație completă în jurul soarelui nostru în doar 244 de zile. După ce l-am ajutat ca să își recupereze parola de la bancă, San Dar a plecat puțin cam în grabă, dar nu înainte de a-mi promite că o să mă învețe și tainele fizicii cuantice. A zis că o să mă ia cu el într-o excursie pe nava lui, când se va întoarce și chiar o să mă lase ca să o pilotez.
Am stabilit cu San Dar ca să ne întâlnim din nou în pădurea de bambus de lângă casa lui Rachel. Am folosit un firewall, ca să nu fiu detectată și am ținut legătura cu el prin Rețeaua Intergalactică după ce a părăsit Qondian. Domnul San Dar mi-a spus că eu mă irosesc aici și ar trebui să mă duc la universitate, când voi împlini optsprezece ani. Din păcate, cea mai apropiată de colonia mea era cea din sistemul Trei Oceane. Planeta Qondian este doar o colonie agricolă și numai elevii excepționali puteau pleca la universitate, după ce terminau liceul și treceau testul Lutz-Akiara. San Dar mi-a zis că am un talent înnăscut pentru informatică și că mă poate ajuta el. Eu trebuia doar să învăț bine și să mai fac doar mici comisioane pentru el, ca să îmi plătească cazarea și taxele școlare. M-am gândit foarte mult la ceea ce mi-a zis el, înainte de a pleca de acasă. Doi ani trec repede, iar la universitate puteam primi o bursă și deveneam astfel independentă. Visul meu era să lucrez într-un laborator de cercetare al Uniunii Terrane. Nu conta că urma să locuiesc pe o planetă străină, pe o stație orbitală sau chiar pe o navă spațială. Îmi plăcea aventura.
Din locul, în care eram ascunsă, îi puteam auzi pe Ted și pe Rachel cum mă strigau. Nu cred că cei doi asistenți maternali m-au înțeles vreodată. Am simțit din totdeauna că ceva nu merge bine între noi. Nici eu nu mai doream să trăiesc în colonie și să devin nevasta unui fermier sau o profesoară nefericită ca doamna Cheng. Vroiam mai mult de la viață și îmi plăcea să cred că pot mai mult decât ceea ce îmi oferea Qondian. Înjurăturile lui Ted se amestecau cu lătratul lui Spike, câinele său mutant, negru ca moartea, de care îmi era foarte frică. Din fericire, bestia nu mă putea vedea și nici mirosi, pentru că înainte de a pleca, m-am „jucat” cu implantul lui neural. Rachel mă tot amenința că dacă nu vin acasă de bună voie, va anunța Miliția Colonială, în timp ce Ted spumega de furie, pentru că tocmai distrusese încă o dronă zburătoare în pădurea deasă de bambus. M-am hotărât ca să părăsesc ferma cât mai repede și să mă îndrept către junglă. De dronele lui Ted nu îmi era frică, deoarece am introdus un virus în sistemul lor de ghidare. Numai Miliția Colonială ar fi putut fi o problemă serioasă pentru mine, pentru că nu am apucat să le „parazitez” toate serverele. Am reușit să le sparg doar pe cele din Avanpostul 8, mega-orașul industrial în jurul căruia s-au construit toate fermele de pe acest continent, inclusiv ferma lui Rachel. Nu am avut timp suficient să mă ocup și de restul. Cererea lui San Dar de a ne întâlni din nou a venit pe neașteptate.
Am alergat în continuu o jumătate de oră, dar a meritat. Nu mai auzeam urletele lui Spike și țipetele furioase ale celor doi. Înainte de a părăsi adăpostul pădurii de bambus, am făcut o mică pauză. Am luat din rucsac o sticlă cu apă și un sandviș cu avocado, apoi mi-am verificat încă odată comunicatorul. Bambusul și avocado sunt printre puținele plante de pe Pământ, care au putut fi aclimatizate în colonia noastră. Dintre cereale, doar orezul și orzul cresc aici. Orezul merge la export, iar orzul la fabrica de bere din Avanpostul 8. Noi ne facem pâinea cu făină din insecte uscate. Greierii, gândacii șuierători și polenizatorii aduși de primii coloniști ne-au umplut planeta și s-au integrat bine în ecosistemul ei.
Comunicatorul meu a început să vibreze discret. Am primit o veste bună de la San Dar, care mi-a scris că naveta sa tocmai a coborât cu bine prin atmosferă și m-a întrebat dacă sunt pregătită. I-am răspuns că sunt și i-am trimis noile coordonate. Nu a părut prea încântat de schimbare, dar știa că Rachel și Ted sunt severi și nu mă vor lăsa să plec. Urma să ne întâlnim pe malul unui lac. Am distrus ambalajul ecologic, în care mi-am împachetat sandvișul, ca să nu găsească Miliția Colonială urmele ADN-ului meu, apoi m-am apropiat de marginea pădurii. Șoseaua, care despărțea ranch-ul lui Rachel de junglă, părea necirculată. Mi-am făcut curaj și am escaladat rambleul acoperit de gazon albastru, dar am alunecat de vreo câteva ori. Atunci mi-am folosit implantul neural și am programat ochelarii ca să calculez cel mai ușor traseu. Ochelarii au făcut o poză a terenului, apoi au desenat virtual drumul pe care trebuia să îl urmez. Un „X” mare marca locul unde trebuia să ajung. Am încercat din nou să urc dealul. Imaginea reală se suprapunea cu harta creată pentru mine, iar eu urmăream cu atenție indicațiile afișate pe lentile. De data aceasta nu am mai căzut, am reușit, am ajuns în vârf. Eram mândră ca unul dintre păunii, care creșteau la ferma vecină, picioarele mele se odihneau chiar pe „X”. M-am apropiat cu prudență de asfaltul inteligent, am îngenunchiat și am introdus repede o sondă în el. Sonda comunica wireless cu implantul meu neural. Am reușit ca să modific softul, care rula pe al meu, încă de când aveam cinci ani. Mă supărasem pe Rachel, care mă obliga mereu să dorm, pentru ca ea să își poate face de cap cu Ted în camera de alături. Vroiam să ies afară ca să mă joc cu ceilalți copii crescuți de cei doi sau să mă plimb prin fermă, dar ei se temeau să ne lase singuri. Dacă ni se întâmpla ceva rău, puteau să își piardă licența de asistent maternal și banii, pe care îi primeau pentru jobul ăsta. O soluție ar fi fost ca noi să fim supravegheați de roboți, dar Rachel nu avea încredere în ei. Nici nu a fost prea greu ca să fac modificarea. Am citit manualul de utilizare al implantului, pe care l-am găsit aruncat în dulapul cu haine. Am dat peste el din întâmplare. Într-o zi, ni se stricase imprimanta 3D, iar eu doream să fac haine pentru o păpușă. I-am cerut ajutorul lui Rachel, iar ea mi-a dat codul acces la dulapul ei, ca să aleg niște haine mai vechi, care ei nu îi mai veneau, pentru că se îngrășase. Am băgat versiunea tipărită a manualului sub tricou — am fost norocoasă că încă se mai fabrica așa ceva. L-am studiat pe ascuns, apoi am testat pe Spike ceea ce învățasem. Ted obișnuia ca să își lase fiara pe hol, în caz de vreunul dintre copii mergea prin somn sau să se trezea prea devreme.
După câteva minute agonizant de lungi, am reușit ca să contactez naniții, care colcăiau prin șosea. O reparau permanent și ajutau la regularizarea traficului din colonie. Am aflat că totul era în regulă. Toate dronele zburătoare ale Miliției Coloniale erau departe de mine, însă aveam doar câteva minute la dispoziție ca să traversez șoseaua în siguranță. Vehiculele autonome din colonie circulau cu niște viteze amețitoare, iar legea ne obliga să traversăm doar prin locuri special amenajate, ca să evităm accidentele. Cea mai apropiată trecere de pietoni sau pasaj subteran era la câțiva kilometri distanță. Însă locurile acelea erau înțesate de camere de securitate, iar eu nu aveam timp de pierdut. M-am aventurat pe șosea gâfâind de emoție. Pe la jumătatea drumului, urletul unei sirene aproape m-a paralizat. Am văzut camionul robotic gonind spre mine și m-am uitat îngrozită la roțile lui mari și înfiorătoare. Tremuram toată, lacrimile îmi curgeau pe obraji și îmi repetam obsesiv că vreau să trăiesc, nu doream ca totul să se sfârșească acolo și atunci, sub roțile murdare ale acestui camion-dronă, care transporta cereale. Brusc, implantul meu neural a preluat conducerea și a comandat hainelor mele inteligente să îmi injecteze un stimulent și să îmi administreze niște șocuri electrice de mică intensitate. M-am trezit ca dintr-un vis urât chiar cu câteva momente înainte de a fi strivită de mastodontul cu șase roți, care urla din claxon în continuu. Picioarele mi s-au încordat ca un arc, am executat un salt lateral și am aterizat pe asfaltul dur și zgrunțuros. Părul îmi era răvășit, mi-am spart ochelarii cibernetici, corpul îmi era plin de zgârieturi și vânătăi, dar nu mai conta. Scăpasem cu viață și asta m-a bucurat enorm. Am început să râd nervos în timp ce mă ridicam în picioare. În mod bizar nu simțeam nici o durere. Mă mișcam incredibil de repede fără ca să simt oboseală sau frică deloc. Știam că efectele tratamentului de urgență puteau dura minute în șir, așa că am profitat de asta și am alergat prin junglă ca o nebună, felicitându-mă că mi-am umplut rezervoarele hainelor cu subtanțele potrivite din timp și mi-am programat implantul să mă facă să reacționez de cinci ori mai repede decât un om obișnuit.
La un moment dat, am simțit că efectul stimulentului începe să dispară, așa că m-am oprit pe o buturugă ca să fac o pauză. Acum suflam din greu și mă dureau toți mușchii, dar mai ales genunchii și coatele, care mi-au amortizat căderea pe șosea. Am scos din rucsac o trusă de prim ajutor, am ales un spray, care calma durerea și dezinfecta în același timp. Nu am fost deloc zgârcită, am pufăit din el până l-am golit ca să îmi îngrijesc rănile. Am pus tubul în rucsac, nu am riscat să îl arunc în pădure, apoi m-am ridicat și am plecat. Lacul nu era departe, dar urma să îmi ia cam de două ori mai mult timp să ajung la destinație, acum când eram rănită. Speram doar ca San Dar să nu își fi pierdut răbdarea și să mă aștepte. Ghetele mi se cufundau în noroiul cleios al junglei, căldura și umiditatea erau de nesuportat, iar printre copaci și tufișuri se auzeau numeroase țipete de animale. Viețuitoarele mi-au detectat prezența de cum am intrat în pădure și erau nemulțumite că le-am încălcat teritoriul, însă nu îndrăzneau ca să se arate. Din fericire pentru mine, nu existau prea mulți prădători în fauna locală, așa că mi-am continuat drumul liniștită. Chiar dacă m-aș fi întâlnit cu vreun saurian carnivor sau vreun brațe-roșii, nu îmi era frică, pentru că aveam un repulsor cu mine. Îl setasem ca să emită semnale, care provocau disconfort exact pe acele frecvențe, la care erau sensibili monștrii din junglele de pe Qondian.
Copacii au început să se rărească și deja auzeam zgomotul valurilor, care izbeau țărmul abrupt. Eram aproape de destinație, dar trebuia să fiu prudentă. Știu că naveta trebuia să fie pe celălalt mal, pentru că venisem intenționat din direcția opusă. M-am târât pe burtă și m-am ascuns într-o baltă din apropiere, pe care plutea trunchiul unui copac căzut. Regretam că nu mai aveam ochelarii aceia. Aș fi putut scana cu ei zona după semnături termice și l-aș fi găsit cu ușurință pe San Dar. Speram ca el să nu facă la fel și mi-am pus toată nădejdea în camuflajul meu firav. Acum nu puteam decât să stau și să aștept.
Răbdarea mi-a fost răsplătită. Tufișurile din apropierea navetei s-au mișcat violent, iar unul din oamenii lui San Dar a țipat și a tras cu arma. Am auzit mugetul unei antilope rănite, apoi tunetul copitelor turmei, care a luat-o la fugă printre pirați. Ttag Ttag nu sunt exact niște frumuseți ale naturii, iar oricine le vedea pentru prima dată, se putea speria ușor de ele. Antilopele Ttag Ttag sunt hidoase, au ochii bulbucați, nu au coadă, nu au blană, sunt golașe, pielea lor este gri rozalie și au patru fălci cu dinți uriași, cu care smulg scoarța copacilor sau sparg nucile căzute pe pământ. Aceste animale sunt foarte curioase și bănuiesc că asta le-a făcut să se apropie de navetă. Am reținut poziția ei, iar acum știam unde se ascundea San Dar.
Nu îmi place istoria. Nu prezintă adevărul, ca celelalte științe. Majoritatea coloniștilor din sectorul Omicron se ocupă cu pirateria sau au afaceri ilegale, însă în manualul de istorie a Uniunii Terrane abia dacă se pomenește de asta. Probabil că militarilor și politicienilor le este rușine că nu au reușit să îi oprească pe pirați. Eu știam adevărul, pentru că planeta noastră este constant hărțuită de ei. Când San Dar mi-a comunicat că vine să mă ia de aici, inițial m-am bucurat. Am fost atât de fericită că plec, că nu mai aveam răbdare și mi-am făcut bagajul și planul cum să fug de acasă imediat ce am terminat de vorbit cu el. Însă m-am întristat după ce m-am conectat mai mult sau mai puțin legal la mainframe-ul stației orbitale. Intenționasem doar să verific traficul spațial și numele persoanelor de la bordul navelor, care urmau să sosească în sistemul nostru solar cam în același timp cu San Dar. Însă numele lui nu se regăsea în manifestul nici uneia dintre aceste nave. L-am contactat din nou pe San Dar și l-am întrebat dacă s-a răzgândit, iar el mi-a zis ca să nu îmi fac griji, că va ajunge la timp. Asta m-a făcut să mă întreb cum va reuși San Dar să treacă de platformele orbitale, pentru că era evident că nu va andoca pe stația spațială. Știam că există doar trei tipuri de nave, care foloseau camuflaj: navele Flotei Stelare, navele unor civilizații extraterestre, cu care Uniunea Terrană venise în contact și navele unor clanuri de pirați spațiali. Din câte știam, San Dar nu era nici soldat și nici extraterestru. În plus, mă simțeam vinovată și doream să mă răzbun pe el. Am tras cu urechea fără să vreau la o discuție între Ted și Rachel și am aflat că cineva golise conturile bancare ale tuturor coloniștilor, care participaseră atunci la târg.
I-am auzit pe pirații de pe malul celălalt cum se agitau din ce în ce mai mult. Erau cu toții nervoși, iar unii dintre ei îi cereau insistent lui San Dar ca să părăsească planeta. San Dar a țipat la oamenii săi să aibă răbdare, apoi a făcut greșeala și m-a sunat din nou. Mă pregătisem din timp pentru acest moment. Mi-am atins tatuajul în formă de floare de pe mână și mi-am activat comunicatorul. I-am răspuns lui San Dar, însă în același timp am resetat implantul neural al lui Spike și am pregătit momeala. Era o dronă zburătoare mică, care era autonomă și putea emite o hologramă. Am transferat legătura dronei, fără ca San Dar să își dea seama că nu mai vorbește cu mine, am activat holograma, care seamăna cu mine și am lăsat-o să zboare. Drona s-a înălțat în aer, apoi a dispărut în pădurea tropicală, iar pirații s-au repezit ca o haită de lupi flămânzi pe urmele ei. Eu m-am dus în direcția opusă spre navetă, strecurâdu-mă printre tufișuri cu spini veninoși, liane lipicioase și copaci cu scoarța colorată în albastru, roșu și portocaliu. Inima îmi bătea cu putere, doar San Dar și pilotul o mai păzeau acum.
Zap! Zap! San Dar a căzut în genunchi, apoi în nas, atins de două proiectile energetice, care l-au paralizat. M-am bucurat că am jucat FPS-uri în VR. Știam cum să lupt și să folosesc tot felul de arme. Nu mă speria zgomotul lor. Totuși mâinile, în care țineam aparatul „împrumutat ” de la Ted, cu care el controla vitele modificate genetic pentru a rezista aici, îmi tremurau necontrolat. Era prima dată când trăgeam într-o persoană reală. M-am grăbit ca să intru în navetă, am ochit în grabă și am doborât pilotul în același fel. Nu a avut timp să își folosească implantul neural ca să îi avertizeze pe ceilalți sau să blocheze ușa. Pilotul era o femeie robustă și grea, pe care abia am putut să o târăsc afară. Efortul m-a epuizat și nu am mai avut putere și nici timp să o duc jos și să o așez cu grijă pe iarba violet sau mușchiul roz, care creșteau din abundență în jurul navetei. Am împins-o cu piciorul și am privit-o cum se rostogolește pe rampa de metal. Am închis trapa și m-am întors repede în cockpit ca încerc să mă conectez la computerul de bord. În acel moment eram cel mai vulnerabilă, însă pirații nu s-au întors imediat la navetă. Scanerul mi-a aratat ca s-au întâlnit cu Spike — câinele acela mutant aleargă incredibil de repede și bănuiam că Rachel și Ted nu au stat nici ei degeaba și au găsit deja locul pe unde am traversat șoseaua sau urmele mele lăsate în noroiul din junglă.
Am reușit cu destulă dificultate să preiau controlul navetei, apoi am ridicat-o imediat în aer. Aveam din nou fluturi în stomac, pentru că acum pilotam un vehicul adevărat și nu unul în simulator, iar viața mea depindea de asta. Naveta se mișca greoi și dezordonat prin aer, dar încet, încet am reușit să mă îndepărtez de lac. Am observat cu groază că am consumat o mulțime de combustibil și mi-am promis să fiu mai atentă. Deodată, bordul s-a umplut de luminițe roșii, iar sunetele unei alarme mi-a spart timpanele. Ecranul radarului a început să clipească intermitent și am văzut un obiect apropiindu-se cu viteză de poziția mea. Am trag de manșă cu disperare, dar era în zadar. Din fericire, sistemele defensive ale navetei m-au ajutat și au lansat automat niște proiectile de magneziu incandescent. O rachetă cu cap termic a explodat în apropiere, iar șrapnelul și unda de șoc au atins naveta mea. Am înjurat printre dinți — Rachel mi-ar fi spălat gura cu săpun, dacă m-ar fi auzit — și am cer computerului să afișeze locul de unde a fost lansată racheta. San Dar era cel care a tras-o, dar nu m-am întors ca să ripostez cu tunul laser. Am văzut pe scaner că de poziția lui se apropiau mai multe echipaje ale Miliției Coloniale și i-am lăsat pe pirați ca să plătească pentru păcatele lor. Am cuplat booster-ul navetei și m-am îndepărtat în grabă. Am simțit o strângere de inimă la gândul că urma să părăsesc locul unde mă născusem și am început să mă „cațăr” cu ochii în lacrimi prin atmosfera densă lui Qondian. Aveam doar câteva minute la dispoziție ca să găsesc cum să activez camuflajul, dar mă antrenasem pe simulator înainte — cadoul oferit de San Dar s-a dovedit a fi foarte folositor. Am ajuns în spațiu cu bine și am reușit ca să trec, dar nu fără emoții pe lângă masivele platforme orbitale. Am încercat să pun cât mai multă distanță între mine și ele, dar nu am accelerat, ca să nu fiu detectată. M-am mulțumesc să merg cu motoarele de impuls și le folosesc pe cele laterale pentru a schimba direcția. Știam că atunci când voi activa motorul de salt v-a trebui să renunț la camuflaj. Nu m-am dus nici pe pe nava-mamă a piraților, care pândea probabil prin apropiere. Aveam alt plan. Știam că modelul de navetă folosit de piratul spațial avea o autonomie de vreo o sută cincizeci de parseci, iar asta mă putea ajuta ca să îmi îndeplinesc visul. Am oprit motoarele, m-am învelit cu o pătură groasă și am început să aștept. În jurul meu, obiectele, care nu erau prinse de pereți sau de bord, pluteau în imponderabilitate. Am redus consumul de energie la minimum pe navetă și timp de două săptămâni am mâncat doar hrană rece. Nu am îndrăznit ca să fac nici măcar un ceai cald ca să nu fiu detectată de senzorii inamici. Nu îmi este rușine să recunosc, am și plâns puțin în tot acest timp. Aveam doar șaisprezece ani. Singurătatea și îndoiala m-au cuprins încă din prima zi petrecută în spațiu. Abia m-am abținut să nu renunț și să ridic camuflajul ca să mă predau. Însă frica de răzbunarea piraților spațiali sau de cureaua lată a lui Ted, în cazul fericit că nu aș fi spulberată de platformele orbitale imediat ce făceam asta, m-au ținut în viață și mi-au dat putere să îndur toate greutățile acestea.
După alte două zile, în apropierea soarelui s-a deschis un portal și a sosit „biletul meu de trecere”. Era Aducătorul de vești bune, o bătrână navă din aceeași clasă ca și Curierul cel Isteț. Am aflat de ea, când am tras cu ochiul la datele turnului de control al stației orbitale. Am așteptat-o până a ajuns într-o poziție care să îmi convină, apoi am pornit motoarele auxiliare. M-am apropiat cu grijă ca să plasez naveta lângă ea, apoi am renunțat la camuflaj. Platformele orbitale nu puteau să tragă în mine, fără ca să avarieze nava curier plină ochi cu pasageri și colete poștale. Încă aveam emoții, dar nava-mamă a piraților nu și-a făcut apariția. Nu mă mai interesa dacă pirații își rodeau unghiile de necaz sau erau lași și părăsiseră deja sistemul solar. Alarma a răbufnit din nou, anunțându-mă că am fost luată la țintă de platformele orbitale, dar eram pregătită. Am activat rapid motorul de salt, care a „săpat” un tunel în continuumul spațiu-timp și naveta s-a „topit” în el. La revedere Qondian, bine ai venit Trei Oceane!
Graphic art pxfuel
