Pe malul umbros al fluviului La Plata, era acum un McDonalds. Nici urmă de indieni, nici de banditul Santer. Winnetou coborî de pe calul lui vestit. Se așează la coadă. Coada e mare. Eu stau la coadă. El stă la coadă. Mă bate pe umăr, ce citești, întreabă, citesc, bineînțeles, Karl May. Aha, zice, îmi place Karl May! Ce carte frumoasă! Ce volum e, ei, îmi spui? Volumul IV, zic eu, oarecum intrigat. Winnetou zice, sunt numai trei volume. Toate te țin cu sufletul la gură. Sunt scrise alert. Dar sunt numai trei volume, să știi. Pe ăsta cine l-a scris, chiar, cine l-a scris? Karl May, zic eu. Nu se poate. Ba da, zic eu, chiar el l-a scris, uite, scrie aici pe copertă. Volumul a apărut în America în 2018. Aha, Karl May trăiește?! Chiar că trăiește, zic eu, a fost refrigerat dar n-a știu nimeni. Acum l-au readus la viață și el scrie următoarele volume din seria Winnetou. Aha, zice Winnetou, atunci, păi așa, atunci dacă eu sunt aici, la coadă la McDonalds, înseamnă că m-a reînviat! Cam așa! Păi atunci să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat acum trei luni de zile! Ah, ăsta trebuie să fie subiectul volumului V, ce să mai vorbim, chiar așa, întărește Winnetou!

În sfârşit eram pe Lună acum trei luni de zile, începe Winnetou să-mi povestească, așa, cu sufletul la gură, răsuflând întretăiat. Old Shatterhand se aruncă asupra mea cu pumnii strânşi. Am avut timp să mă feresc. M-am rostogolit pe colină. Old Shatterhand căzuse în genunchi, era furios şi striga la mine:

  • Ai spus că nava asta blestemată o să ne ducă până pe Venus. Ştii cumva unde ne aflăm, în ce crater lunar? O să crăpăm în deşertul ăsta până va binevoi să ne caute cineva!

O să crăpăm ca nişte proşti! Întâi o să ni se facă sete, apoi vom începe să râdem, nu te uita aşa la mine, o să auzim o muzică stranie şi o să dansăm aşa cum n-am făcut-o niciodată în viaţa noastră! Şi apoi, moartea!

-Ţi-e frică de ea? l-am întrebat calm încercând să-l temperez. Dar a izbucnit:

  • Nu fi prost, şi ţie ţi-e frică şi nu atât de ea, ci de felul în care vei muri. Nu crezi că ar fi mai convenabil ca lucrul acesta să se întâmple într-un pat şi la o vârstă destul de înaintată?!
  • Să mai căutăm, poate găsim apă, am îngăimat eu fără prea multă convingere.
    Apă am găsit, într-adevăr, când nu ne aşteptam, când eram prea obosiţi să ne mai luptăm între noi. Apoi s-a pus problema unui adăpost. Nu puteam să dormim sub cerul liber. În jur se găseau o mulţime de pietre arse de soare.

  • Să ne facem o casă lângă lac, i-am sugerat lui Old Shatterhand.

  • Ideea nu e rea, dar eu zic să ne facem o fortăreaţă.

Nu l-am înţeles bine.

  • Bine, dar nu ne luptăm cu nimeni! i-am replicat.

  • Şi dacă totuşi ne atacă cineva? se încăpăţână Old Shatterhand.

  • În pustiul ăsta?

Old Shatterhand nu mi-a răspuns. Zilele şi nopţile treceau cu repeziciune, în unele ore ale zilei pietrele se mişcau singure prin aer, nu ne puteam explica lucrul acesta dar oricum ne uşura în mod considerabil munca.

Câteodată auzeam voci şi râsete dar, desigur, nu erau decât nişte iluzii auditive, păreri, frânturi. Construcţia odată terminată ni s-a părut magnifică. Am intrat şi am închis poarta.

  • Acum suntem apăraţi, spuse cu mândrie Old Shatterhand.

Un şuierat asurzitor urmat de o explozie puternică sparse liniştea deşertului.

Proiectilul trecuse chiar pe deasupra capetelor noastre. Am alergat sus pe ziduri şi am privit. La vreo două sute de metri în faţa noastră plutea un nor de fum.

Când s-a împrăştiat am văzut un tun de piatră uriaş şi lângă el doi oameni care se chinuiau să-l încarce. Unul din ei era Old Shatterhand iar celălalt eram eu.

Credit art: azeea