Paranoia integrării sucombă prin elan socialist. Paranoia cerberilor care atacă utopia socialistă este un adagio la marșul funebru al utopicilor care nu doresc integrarea pentru că ar fi spre anularea lor, spre ștergerea lor din istorie. Discursul fără de substanță și fără de ideal și cinismul sunt cele două lături ale fundamentalei socialiste pornită să susțină spatele frontului. Socialismul e doar colectivismul cu ștaif, e jobenul purtat șmecherește. E golăneală poleită cu titluri și împănata cu proiecte de anvergură, golite de sens. Socialismul e furibundă zbatere a mintoșilor proletari care fumează trabuc sperând în adâncul inimii că sângele se va albaștri. Dar nici pe departe integrare europeană. Construcția ficțiunilor dă lovituri structurilor descriptive socialiste. Anca AMUZESCU construiește corpurile ființei cu delicatețe vorbind despre diferența într-o lume care aspiră la aplatizare și egalizare. În PETALE DE IRIS PE TRUP DE FEMEIE și SEMNUL ALBASTRU, Anca AMUZESCU alcătuiește integrarea corpurilor ființei punând la cale o exemplaritate trebuincioasă ideologului desuet, șters și corpolent. Căci Anca AMUZESCU redă suplețea corpurilor obosite, senzualitatea fiind doar o stratagemă și nu metafizică ficțiunilor sale. Diferența, atotcuprinzătoare, hotărăște zbaterea inimii, adâncimea ochiului, atingerea buzelor și ordonarea trăirilor după principiul lumilor incluse. Numai că Anca AMUZESCU schimbă ritmul și codurile, lumile sale nefiind asemenea unor clopote tubulare, ele confundându-se unele cu altele prin structuri descriptive de forță sau cufundându-se unele în altele, senzuale, pline de dorința. Senzualitatea, pe care socialiștii o pun să lucreze împotriva ființei pentru a o strivi sub teascurile utopiei însângerate, este eliberată de metafizică pe care Anca AMUZESCU o construiește cu delicatețe dar și cu fervoare, dăruind-o tragicului și fascinației. Anca AMUZESCU distruge elanul socializării corpurilor prin ficțiune și neagă vehement inventarul sexualității, integrând corpurile ființei cu dragoste și dăruire. Dăruirea de bună voie și irealitatea capătă chip în ficțiunile construite de Anca AMUZESCU într-o lume în care socialismul se metamorfozează în postmodernism balcanic îmbrățișat molatec dar și cu ticăloșie de cohorta scribilor care în plin calvar colectivist se amăgeau cu evazionismul în cenacluri și găști literare mintoase și savante. Anca AMUZESCU vorbește despre dragoste cu simplitate, vorbește despre zaharicale și baclavale dăruindu-se spontan vitalității, virilității și feminității că mai apoi să se dizolve că un abur într-o boare de fertilitate. Lumile construite de Anca AMUZESCU se rotesc amețitor de la o structura narativă la altă, se adulmecă unele pe altele, se iubesc, se dăruiesc, roiesc. Senzualitatea, descătușată de obsesia socialistă a corpurilor egale doar prin contur și exercițiul decadent al identității prin adunare, aliniere și asemănare, este ea însăși lumea prin care Anca AMUZESCU se povestește pe sine fără a încerca, în mod pervers și utopic, să te încătușeze. Anca AMUZESCU nu e o ființă a scrisului ci o stare afectivă, fervoarea însăși, cuprinzătoare a unui trup și a unei enciclopedii. Anca AMUZESCU este ea însăși mărturia că socialismul strecurat în ficțiune este a defulării și a perseverenței Celuilalt, refuzatul, surghiunitul din senzualitate. Anca AMUZESCU dezvăluie că socialismul corpurilor e ultimul act al rătăcirii ființei și că diferența este taină și ultimul înțeles. Celălalt este pulverizat prin senzualitate. Socialismul, care sfâșie mătăsurile femeii, violând-o, ucide sexul pentru a lua în stăpânire lumea și pervertește sexualitatea pentru că urăște ființă. Anca AMUZESCU aduce senzualitatea în prima linie refuzând cumințenia literaturii de salon sau discursul fornăitor al scriitorașilor din cluburile socialiste drapate în vremea din urmă în elan postmodernist sau fals act globalizator. Anca AMUZESCU anunță neîncetata moarte a socialismului corpurilor prin structuri ficționale de frontieră. Frontieră e construită în ficțiunile ei cu minuție și intuiție. Frontieră e dezvăluită de Anca AMUZESCU că un nefiind al limitei. Frontieră e cel mai spectaculos și cel mai periculos complex și coșmar al socialismului corpurilor. Iar Anca AMUZESCU e asemenea unei regine rebele a frontierei punând socialismul sub semnul tragicului dar și al carnavalului. Căci coșmarul e profunzimea socialismului corpurilor în timp ce senzualitatea, cuprinsă în metafizici subtile, e însăși starea entropică a utopiei. Aflarea totalităţii e suprema libertate. E spiritul liber, neîncătuşat, insurgent, violent. Spiritul liber violentează totalitatea părând a vrea s-o ia cu orice preţ în stăpânire. Tocmai de aceea cu virulenţă purcede la citirea semnelor şi interpretarea lor, tocmai de aceea totul este text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film. Totul reductibil la propoziţie sună ca şi cum ar fi o sentinţă. Are parfum. E uşor dictatorial. E mistic. De neconceput, neliniştitor. Panoramând, scrutând orizontul, privirea observatorului întâlneşte textul devenind propoziţie a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al totalităţii prin observare şi mărturie. Căci aici descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la totalitatea ca autoritate. Şi totuşi rămân corpuri ale frazei de nedesluşit ca şi cum ar mai fi un observator în spatele nostru, ca şi cum totalitatea ar aştepta sosirea unui altuia. Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi aşteptat cu febrilitate. Asta descoperim în evoluţia schemei cinematice a vieţuitoarelor de la saurieni la hominide. O căutare a observatorului ideal, a unicului martor, Totalitatea se gândeşte pe sine şi caută printre propoziţiile sale una convenabilă. Tocmai Temporalitatea ei e pusă în discuţie, nefiind un exemplu de perfecţiune. De ce această lipsă de simetrie? De ce aceşti paşi nesiguri în căutarea martorului sublim, de ce atâtea eşecuri?! La ce bun fluturii sau scriitorii geniali, la ce bun aceste interpretări?! La ce bun atâtea nuvelete, atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură şi naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă?
Credit art: Alex Ruiz
