Romanul se continuă de la Omul vălurit (XII).
– E chiar miezul nopţii! strigă Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor.
– Ora pofticelelor! se prosti pisica de mare din inima sudicelor.
– Curva tot curva! La ce să se gândească ea?! mormăi Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor foindu-se în barca-i proaspăt călăfătuită de cei zece dulgheri din Turingia.
Pitoşkin se plânse că nu ştiu care-i şterpelise ceasul electronic. Fiinţe fabuloase, fiinţe fabuloase, smuncite și vălurite dar hoaţe! Vai ce hoațe! Structurile imaginare libere şi matricele virtuale ale artefactelor acvatice păreau a le fi de trebuinţă pentru un plan ascuns, numai de ele știut. Organizarea superioară prin catastrofe dezvăluie ființarea-funcîionarea artefactului în structuri imaginare libere, morfologia lui aparţinând simultaneităţii şi fiindului, văluritului, magicului văluritor. Numai din punctul nostru de vedere exista efectul de orizont al continuumului acvatic şi de aici iluzia evoluţiei tehnologice în domeniile acvatice. Fiind instantaneu acvatic şi nu adăugare, fiind desfăşurare deodată şi nu construcţie şi nici evoluţie, artefactul este o preexistenţă aparţinând unui plan ascuns pe care îl cercetează absorbiţi desuetii astronomi şi gabierii tuturor mărilor şi oceanelor lumilor acvatice. În mod fals, spun eu, artefactul aparţine istoriei iar ficţiunea generalizată şi generalizantă aparţine furtunii sau adâncurilor sau naufragiilor.
– V-am spus eu? zâmbi parşiv profesorul acvatic. Timpul a fost dat peste cap, a fost bulversat, e complet vălurit în toate direcțiile! Cine bănuieşte de ce?! Ia să vedem?
Ticălosul! Ne-ntindea o cursă. Era invidios. Ce invidios! Invidia asta macină lumile acvatice din toate timpurile vălurite sau nevălurite. Știu bine ce înseamnă invidia. La sfârşitul verii m-am mutat în casa amiralului Potomac spre invidia noilor mei vecini. S-au întrecut unii pe alţii în a-mi arăta cât de tare mă pizmuiesc. Pe vremea aceea lucram la o maşinărie a timpului şi chiar reuşisem să mă defazez cu o miime de secundă. Dar cercetările mele nu i-au impresionat. Încă din prima zi şi-au făcut de lucru în preajma casei mele. Au schimbat semnele de circulaţie. Au vopsit cutiile poştale şi au umplut arţarii cu mici cuiburi pentru paserole. Şi-au plimbat câinii, pisicile şi crocodilii ore în şir în susul şi în josul străzii.
Eu am pus de cafea şi m-am pregătit să le explic cum funcţionează maşinăria timpului despre care apăruse un articol în Time şi o adnotare într-un site îngrijit de o grupare care lupta pentru nemurire. M-am aşteptat să port discuţii cu noii mei vecini despre intenţia guvernului de a pune monopol pe nemurire şi despre noile tunuri temporale care aveau să ne ajute să ne păstrăm supremaţia într-o lume plină de pericole şi instabilă. Mă pricepeam destul de bine la politică şi aş fi putut să le ţin un discurs de câteva ceasuri pe tema jocului de putere în Euroasia. Virtualitatea dă lovituri serioase economiei încă studiate în academii prăfuite alături de profesori desueţi, surzi la zgomotul războaielor. Economia războiului e în floare aşa cum sunt şi trandafirii fie ei roşii, albaştri sau galbeni.
Ocultarea actelor războinice e cuvântul de ordine iar cine e optimist poate să se ducă liniştit la culcare pentru că vechile ideologii şi teorii economice sunt deja la muzeul naţiunilor aflate în colaps. Resursele şi nu religiozitatea vor patrona suflul războinicului. Înghiţite cu rapiditate, economiile Răsăritului îşi dau obştescul sfârşit în timp ce modelul economic occidental se apropie de glorioasa estincţie. Economia virtuală se arată victorioasă dar războaiele şi complexităţile locale vor controla avântul sau declinul economic, criza ne urmărește, nu ne slăbește. Monitoarele vor deveni bun de folosinţă comun iar vulgarizarea virtualului nu va duce la măreţia democraţiei şi înflorirea ei ci la sfârşitul implacabil. Desueţi acei gânditori care visează la votantul computerizat într-o lume în care eşti virusat prin email sau cumpărat pe nimic. Mase întregi se vor descoperi în sclavie printr-un simplu click.
Marxismul, liberalismul şi autoritarismul vor sucomba în faţa noii economii, fiind o economie a războiului, căci războiul e suculent şi profitabil. Organizaţiile antirăzboinice vor înflori fiind şi ele supuse profitului. Serviciile secrete vor aştepta desecretizarea iminentă prin acte economice iar trocul virtual se va înscăuna ca şi rege.
Trocul va fi Împăratul Lumii şi Anticristul în acelaşi timp. Distrugerea familiei prin monosexualism şi spectacol decadent al vulvei larg mediatizate nu face decât să distrugă bugetul cuplului tradiţional spre afluirea noii economii. Statele vor fi pulverizate de individualism şi comportament antimonopolist in timp ce marile corporaţii se vor înghiţi până când vor ajunge la gradul zero al entropiei în timp ce puţinătatea resurselor vor produce noi războaie. Dar nu războaiele în sine sunt subtilul înţeles al economiei viitoare ci stările războinice. Minorităţile, prea slabe din punct de vedere economic pentru a duce războaie de durată dar pline de vioiciune în plan spiritual şi solidar, vor fi o piaţă sigură pentru artefactul de război şi vor induce în zonele limitrofe economii de război. Indiile militarizate vor duce la declinul economic al occidentalelor în timp ce Rusia va încerca să-şi controleze periferiile prin act comercial de război nu prin războiul însuşi.
Trocul virtual va fi împărat şi anticrist într-o lume în care subtilul război meteorologic ar putea avea sorţi de izbândă în timp ce teoria etatistă sau liberalismul economic vor rămâne fără suport. Statul va sfârşi în desuetudine, structurile sale de putere fiind virusate şi necrozate de grupuri rivale, de şantaj şi corupţie iar liberalismul economic va fi ucis de economia morţii, de un spirit religios haotic care va reclama nu libertatea economică ci libertatea estincţiei economice. Lipsirea de sens şi mişcarea imaginară a pieţelor de desfacere vor afecta orice prognoză economică, instrumentarea haosului fiind necesară pentru a se găsi o nouă ordine economică. Mişcările antiglobaliste nu sunt decât o reflecţie a actului autoritar global, un adjuvant care produce fapte economice profitabile de la suplimentarea fondurilor pentru industria de apărare până la actele de corupţie în consiliile municipale ale oraşelor care au fost rase de bătăliile globalităţii.
Forţele economice vor sfârşi şi ele în plictis sau în mirajul jocului virtual, cyber-muncitorii fiind doar o iluzie optică. Acţionariatele vor pierde din ce în ce mai mult din putere, hazardul virtual substituindu-se aşa-zisei hotărâri sau adunări a acţionarilor. Pieţele cu geometrie variabilă sunt domeniile viitorului aşa cum câmpurile petroliere vor intra sub influenţa Chinei sau Rusiei sau Orientului sau Statelor Unite sau a unor confederaţii şi înţelegeri internaţionale. Economia cu geometrie variabilă va fi cheia de boltă aşa cum trocul electronic va deveni fundamentala într-o lume care, dacă nu-şi va atribui o misiune atotcuprinzătoare, chiar iluzorie, va sucomba în zeci şi sute de stări războinice cu profit substanţial pe termen scurt.
Economiile războinice vor sfâşia statele, armatele, astăzi deconstruite, revenind în forţă la putere. Complexităţile, guvernate de minţi strălucitoare sau năucite, vor folosi elanul războinic minoritar în dauna metropolei care, din punct de vedere economic, va fi susţinută de periferii. Războiul economic se va duce între periferii fie că vor fi ele asiatice, europene sau mexicane iar centrele vor rătăci în căutări hilare de sine. Metropola se va sfârşi în confruntări ideologice în timp ce trocul virtual o va distruge corupându-i armata de funcţionari şi virtualizând utopiile economice care au guvernat lumea în dauna ei, prin lagăr şi apocalipsă, prin propagandă şi lipsire de artefact sau prin preaplinul artefactului ca sens ultim al existenţei. Masele largi vor fi seduse şi se vor arunca orbeşte în vâltoarea consumului deconstruind artefactul şi lipsindu-l astfel de sens.
Fireşte, câmpurile petroliere şi marile conducte erau tema centrală a noilor războaie ale viitorului. Maşinăria mea putea oferi armatei o şansă nesperată. Să luăm de exemplu tancurile. Nici un echipaj nu trebuia să se mai teamă de proiectilele perforante fabricate de curând de duşmanii noştri tradiţionali. Era suficient accesarea unei parole şi maşinăria mea temporală reducea orice tanc lovit la starea iniţială. Pe câmpul de luptă o asemenea invenţie ar fi dat peste cap întreaga tactică adversă cu mult succes. Chiar şi aviaţia şi marina puteau folosi invenţia mea. În acest scop scrisesem statului major o lungă scrisoare şi vorbisem la telefon mai mult de o jumătate de oră cu un secretar de stat de la ministerul apărării.
Unii s-au arătat sceptici. Tocmai din pricina asta m-am gândit că noii mei vecini mi-ar putea da o mână de ajutor iniţiind o colectă sau o mişcare nonguvernamentală care să atragă atenţia asupra maşinăriei mele temporale. Mai mult, am fost convins încă de când am hoinărit prin cartier că voi găsi sprijin chiar şi pentru proiectata mea candidatură în consiliul general al republicii. Citisem în ziare că vecinii mei erau experţi în campanii electorale şi că se dovediseră de nenumărate ori a fi susţinători frecvenţi ai fotbaliştilor, ai camionagiilor, ai marţienilor şi ai feministelor din legiunea a cincea Primidor. Aşa că nu mi-am făcut probleme văzându-i cum patrulează şi cum mă spionează cu lunetele şi cu binoclul. Se arătau a nu fi ageamii când era vorba de o treabă serioasă. M-am făcut că nu iau în seamă toată tevatura şi mi-am revizuit notiţele şi am revăzut caseta video pe care înregistrasem întreg experimentul meu. Eram convins că aveam de-a face cu nişte cetăţeni adevăraţi, pricepuţi la politică externă. Cu nişte patrioţi adevăraţi. M-am gândit să nu fac eu primul pas aşteptând ca prăjiturile vecinelor mele să se rumenească bine în cuptor iar bărbaţii să-şi ia inima în dinţi şi să-mi telefoneze sau să mă strige de pe peluza verde. După câteva ceasuri mi-am pierdut răbdarea şi am ieşit din casă. I-am zărit venind cu toţii în pas alert, sfâşiaţi de invidie şi pizmă, vai, ce sfâșiați erau. Mi-am spus că e ceva trecător şi că vom depăşi momentul. Mi-au spus însă plini de năduf că reuşisem să cumpăr casa cu cele mai groaznice fantome din zonă. Se vedea însă de la o poştă, ca fabuloasele nu erau ele atât de uşor de prostit, ce să le povestesc eu despre fantome, ce poveste oare?!
– Cine mi-a furat stickul? Marghioala, femeie de lume? Marchiza Van Dyck? Brambulo, bancherul? Totalitarienii din Maona Lao? Aglaia Protopopescu, Sira Serano, prințesa Amabalaia? Care mi-ai șparlit ideile, ficțiunile, scenariile, eseurile, gândurile și strategiile vălurite și văluritoare? Nu știți, nu?! Aveți voi vreo bănuială, ceva, nu se poate altfel, vă văd eu după ochi, toată noaptea ați flecărit pe facebook. Dacă-mi ziceți, promit solemn ca eu să vă spun într-un ceas unde e comoara, vă dau și harta, vă învăț cum să ajungeți la comoară în chip miraculos și magic. O să scriu și pe blogu’ meu, pe bune…
Foca de sticlă din largul nordicelor tăcea însă chitic, se făcea că nici nu mă vede, nu-i păsa de stickul meu. Îi plăcea, se simţea bine în mijlocul arenei, era cineva! Iar fabuloasele se dădeau de ceasul morții cu gându la comoara lui Bibescu! Dar ce voia profesorul acvatic, ce avea de gând?! Poate ca ploaia de dincolo de orizontul vizibil bulversase scurgerea timpului, stabilitatea spațială. Sau poate că era tocmai invers. Ce factor perturbator să fi fost?! Nimeni nu găsea vreunul! Poate că toate întâmplările de până atunci aveau un înţeles. Poate că circul acvatic în cuprinzătorul lui era cheia întregii tevaturi. Sau poate culorile?! Sau focul?! Sau norii trandafirii?! Nu, era prea evident, prea uşoare păreau lucrurile! Îţi rupi gâtul taman când crezi că totu-i simplu! Ce se ascundea-n ploaia cu brotăcei?! Ce era maşinăria din fata cortinei?! Ce era cu aerostatul? Cine era Pitoşkin? Şi de ce întotdeauna timpul trebuie să fie bulversat?! Şi fiinţele fabuloase-şi priviră vecinii aşezaţi lângă ele în bărcile proaspăt călăfătuite de zece dulgheri din Turingia. Chipuri descărnate. Pline de bube şi puroi. Cioturi însângerate, aripioare electromagnetice. Nu, nimic nu se schimbase! Şi-atunci? Cum de o luaseră razna ceasurile?! Cum de nu se mai înţelegeau asupra orei exacte?!
– Ei, nu-mi spune nimeni de ce-a fost timpul bulversat? întrebă din nou profesorul acvatic zâmbind subţire.
– De chichi! strigă melcul cu cochilie de lumină veche încercând, săracul, să scoată lumea din impas.
– Extraordinaaaar! urlă profesorul acvatic. Ăsta-i răspunsul! Doamnelor şi domnilor să-l aplaudăm pe acest om!
Profesorul acvatic nu era în toate minţile! Cum să se prostitueze fiinţele fabuloase-n halul ăsta?! Cum puteau să aplaude impostura şi mediocritateaaa?! Ele aşteptau marea revelaţie. Ei bine şi?! Acum să aprobe impostura?! Nu, hotărât, nu. Destul că impostorii îşi făcuseră loc pretutindeni şi-n toate timpurile. Să fi fost vreunul printre ei?! Poate. Şi dacă profesorul acvatic le ceruse să aplaude impostura atunci, fără îndoială, demonul apelor era şi el un impostor. Atotcuprinzătorul accepta astfel o serie de poziţionări şi chiar de atitudini, de stări confuze şi contradictorii. Spre oponență să fie ficţiunea generalizată şi generalizantă-in-oglindă, o vălurire necesară?! Dar nu ar fi de neiertat să vorbim despre antiatotcuprinzător de vreme ce atotcuprinzătorul este unul lipsind limitele acvatice absolute? Şi nici această propoziţie nu pare a fi valabilă de vreme ce atotcuprinzătorul impune nemăsura şi nemăsurarea ca nefiind cantitate, corporalitate, vălurire.
Iar corporalitatea este expresia schimbării nebănuite. Valurile înspumate în toată splendoarea lor. Schimbarea de ape. Lipsirea de celule marine prin tunelare aparţine ştiinţei, ea instituind instrucţiunea filozofică a registrului de navigaţie, spre recunoaşterea atotcuprinzătorului. Atotcuprinzătorul pare a fi o calitate a autorităţii. Când cititorul de hărţi maritime, arogant, vrea să explice întregul, ficţiunea generalizată şi generalizantă, fie nuveletă sau roman sau furtună pe mare, nimereşte în deşertul de ape. Îngrijindu-se de metoda sa, de registrul său de navigaţie, de inventarul său, cititorul de hărţi maritime nu admite oponență, nu admite polemici. El deţine secretul şi direcţionează. Cu mâna întinsă spre apus sau spre răsărit, să afle direcţia vântului, cititorul de hărţi maritime cade în desuetudine pe măsură ce ficţiunea generalizată şi generalizantă se desfăşoară văluritoare. El nu admite nedesăvârşirea şi strigă aceasta în timp ce se scufundă în corporalitatea istoriei acvatice. Istoria acvatică nu pare a se desăvârşi atâta vreme cât numerele critice şi dimensiunile critice ale fiinţei guvernează elanul oceanic sau plictisul cotidian.
– Alo, direcţiunea! strigă sepia orientalelor ca o disperată. A trecut timpul regulamentar, gata, gata, vă iau cu lopataaaa! Reprezentantul vostru, ha, ha, ha, n-a pus bubuitoarea întrebare!
– Aşa-i! sări ca arsă pisica de mare din inima sudicelor. N-a pus întrebarea, gata, a rămas fără cap!
– Păi?! Nu aşa scrie–n regulament?! cotcodăci sprinţară ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică. Că e regulament pentru că e publicat în Monitoru’ Oficial!
– Foca de sticlă din largul nordicelor are dreptul la primul pachet informaţional! strigă înverşunat dragonul mărilor liliachii.
Apoi se întoarse către Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor şi-i şopti că dacă nepoată-sa mai punea mâna pe un pachet informațional atunci îi va fi mai uşor să descopere frecvența optimă şi să-l facă harcea-parcea pe demonul apelor. Referinţa e moartea lucrului cel nou, referentul fiind lipsit de inspiraţie şi căutător de cuvinte grele, asemenea unor vagonete de steril. Cuvintele grele, simple înjghebări de sens primitiv, sunt bune pentru tulburarea celor dedaţi la acte de suprafaţă, în fond şi ei fiinţe care străjuiesc argumentul. Când spui fiinţă apropiată desfăşori un înţeles nu pe potriva referentului ci pe potriva simultaneităţii descoperind în cele din urmă ca apropiatnu se poate întrupa atunci când vorbim despre fiinţe aşa cum a alege douăzeci de inspiraţi pentru a reconstrui o lume e doar alegerea unuia nefiind iniţiere de taină, poate doar vălurire magică.
– Piratul piraţilor, vrei să zici? șopti Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor.
– Tot un drac!
Să zaci, câtă ironie, încremenit în descriptiv, să secretezi ficţiunea generalizată şi generalizantă şi cărţi în corpul rigid al ficţiunii când acţiunea fiindului reclamă prezenţa ta activă, să laşi să se scurgă modernitatea pentru a o bruftului, să proclami ca sigură lecţie civică dialogul dintre paturi şi clase de parcă popoarele acvatice ar fi un unu, nu un unu multiplicat şi multiplicant, să zăvorăști adevărata revoluţie oceanică în teze estetice şi filozofice care nu vin în întâmpinarea evenimentului mare ci se hrănesc ticălos tocmai din desfăşurarea lui cunoscută, să reinventezi limbajul pentru a-l perverti în chei false care deschid uşi către derizoriu şi plictis şi banal, câtă sminteală, câtă lipsă de orizont, nu? Pitoşkin zâmbi strâmb. Bătu din buze. Îl cam prinseseră-n corzi fiinţele fabuloase alea neobrăzate, vălurite și văluritoare. Îşi trânti jobenul în talașul umed şi-l călcă nervos, nervos în picioare, să-l facă una cu pământul. Urlă ca un disperat:
– Ce va pasă?! Ştiţi voi oare cât costă toată circareala asta?! Cât mă costă pe mine informaţia asta?! Sunteţi cele mai scumpe fabuloase din toate ficţiunile posibileeee!
– Pupă-ne-n cur! strigă ca înţepată pisica de mare din inima sudicelor.
– Atâta ştiţi! urla Pitoşkin. Faceţi scandal! Vă zgăibarati, va cocoșiti, vă văluriți semantic și alta nu! În van, dragele mele dragi! Soarta voastră e pecetluită! V-o spun aşa, de la obraz, sunteţi nişte hahalereeeeeeeeeeeeee!
– Ce-a spus, dragă? se răsti ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică.
– Cică suntem nişte hahalere! răbufni sepia orientalelor.
– Asta-i culmea! răcni delfinul cicălitor.
– Domnule, ce înseamnă asta?! întrebă melcul cu cochilie de lumină veche ridicându-se în antenele de sidef.
– Nu ştiu, dădu din umeri murena indigo, maliţioasa şi ţâfnoasa. Întreabă-l, dragă, pe sceriitorașul tău, văluritul acela aiurit!
– Dar unde-i? întrebă scoica de aur. Nu l-am mai văzut de-o bucată de vreme.
Fiinţele fabuloase se uitară chiorâş în stânga şi-n dreapta. Unde era, domnule, scriitorașul?! Se dăduse la fund. Stătea ascuns?! Sau, cine ştie?! Poate că-şi scria memoriile din toate viețile lui care nu sunt altceva decât aparența tulburătoare a universului plin de universuri. Să facă şi el un bănuţ, acolo, când s-o întoarce în crunta realitate. Să-i facă praf pe toţi. Să le spună adevărul şi numai adevărul. Despre singurătatea fiinţelor fabuloase, despre umezeala din fundul oceanului şi despre tâmpeniile pe care le spunea lumea pornită-n croazieră pe marea înspumată din inima orientalelor. Și să întrebe mereu și mereu, care mi-ai șparlit stickul, ah, șparlitori și manglitori?! Oho! Cum se mai dădeau în stambă unii. Cum mai jucau teatru! Sigur că se vedea de la o poştă! Fiinţele fabuloase au un al şaselea simţ, doar! Şi-o gură, mamă, mamă!
– Hai, Pitoskiiiin, care-i treaba?! Îi dai pachetul informațional fetei sau nu?!
– Ha, ha, ha! Nu te mai codi! Ai pierdut primul tur!
– Capu’ lu’ profesoru’ acvatic vrem!
– Gata, domnule, v-aţi făcut de băcănie!
– Huoooo!
– Malagambistuleeee!
– Eşti un impostor!
– Mai fură taică-tău găini?!
– Bonjuristuleee!
– Domnule, dar nu eşti chiar aşa de fioros cum te dădeai! Ţi-a pierit glăsciorul, bibiculeeee, ha, ha, ha?!
– Măăă, jobenistuleeee!
– Pitoşkin! Pitoşkin! Pitoşkin!
– Marț l-am făcut, doamnelor şi domnilor, ha, ha, ha! râse pisica de mare din inima sudicelor agitându-şi umbreluța-i ferfeniţă.
– E gata, gagiul! Să-l dăm la groapa cu furnici!
– Să-l punem la stâlpul infamiei!
– Măgăresculeeee!
– Care Măgărescu?
– Ăla care face vin…Casa Măgărescu-i zice…
– Te-ai dus pe copcă, bă! Te pui cu barosanii lumii…
Şi-alte înjurături. Miştocăreli dintr-astea. Vorbe de ocară. C-o fi, c-o păţi. Că Pitoșkin habar n-avea de nimica. Era un conţopist adică. Un moftangiu. Un coate-goale. Un terchea-berchea. Un fanfaron. Jobenist murat. Rahat cu ochi. Două oase şi-un zâmbet, bou cu ţâţe, marțafoi. Panglicar. Palmagiu notoriu. Păcălici. Ce să mai vorbim. O mulţime de fiinţe la un loc. Bine vălurite. Înmulţirea fiinţelor la nesfârşit tine de o economie a simţului dar şi de filozofia ficţiunii, ficţionalul fiind constructul fundamental. Poate că autoritatea este neutră, pe fond. Poate că atotcuprinzătorul nu există ca stare şi atunci nu există un univers semantic prestabilit. Nu există nimic. Totul nu e decât o fulguraţie iar atotcuprinzătorul o aparență.
Pentru noi ea pare însă pe deplin consistentă, corpul fiind dăruit perversităţii. De la început şi până la sfârşit încercăm să descifrăm. Lectura plictisită sau insurgență. Aşa par a fi lucrurile. În lipsa metodei şi a registrului de navigaţie, orice spirit aparţinător universului semantic fundamental poate oferi diverse interpretări, diverse soluţii. Ele nu sunt utile atotcuprinzătorului în nici un fel. Umplu doar singurătatea fiinţei, o animă păcălind-o că ea ar avea cumva un sens în lume. Altminteri, singurătatea fiinţei e luată cu asalt de psihanalişti, de hermeneuţi şi de navigatori şi de piraţi. Singurătatea cititorului de hărţi maritime, aflat într-o călătorie aparentă prin universul plin de universuri, este violentată fără odihnă. Iar atotcuprinzătorul îl amăgeşte folosindu-l cu cinism, nemilos. Atribuindu-i acestea, încercăm s-o personificăm, s-o decuantificăm, s-o explicăm și s-o vălurim, fiecare după puterile sale.
Pitoşkin bombăni în bărbia-i ascuţită. Era clar. Murea de ciudă. Nu putea să-mi ţină piept. Experimentul paraştiinţific se sufoca în puterea magiei mele. Era gata, gata să-şi muşte aripioarele electromagnetice, Pitoşkin. De fraier ce era! Strigă după călău. Chemă nişte matrozi să strângă aerostatul să-l dea prin razătoare, să facă aprig curățenie. Păi ce altceva să fi fost maşinăria adusă-n fața cortinei?! Matrozii, iuţi. Alergară iute să îndeplinească porunca lui Pitoşkin. Nu le mai venea să scoată limba la fiinţele fabuloase, să le strâmbe-n fel şi chip, cam se speriaseră. Marş la treabă, derbedeilor!
Fanfaragii stăteau şi ei cu ochii pe Pitoşkin, gata, gata s-o ia la sănătoasa dacă s-ar fi zborșit la ei cumva, nu te pui cu domnu’ director… Cântau de mama focului. Un marş tembel, zaharisit. De prin anii ’30. Unul din acelea care puteau fi auzite prin tranşeele primului război semantic mondial. Bum. Bum. Tarâm. Tarâm. Ring! Cling! Cortina se dădu în lături şi-apăru călăul. Unul plin de muşchi. Fornăitor. Monstru marin fioros şi firoscos. C-o glugă trandafirie trasă bine pe cap, cu pieptar trandafiriu, trandafiriu. Numai ochişorii i se zăreau. Lasere, altceva nu. Fiinţele fabuloase-şi pipăiră gâtul, pline de înfiorare. Ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterica râse mânzeşte. Ştia ea figura asta! Mare scofală. Icnești puţin, te zbaţi. Şi gata. Te-ai dus pe copcă. Se duc dracului marile afaceri, marele interes. Se-nchide fereastra spre lume. Zdrang. Pun fabuloasele oceanului nişte scoici pe tine să nu-ţi fie frig. Vin să te bocească unii, alţii o vreme. Apoi te uiă. Trec pe la debarcader din când în când şi-aprind o lumânare. Să le ierte Cel de Sus păcatele.
Așa se sfârșesc revoluțiile, visele, optmismul. Harști. Profesorul acvatic o vorbă nu mai scotea. Tremura ca varga. I se scurgeau lacrimi trandafirii pe obrazul scofâlcit. Cum se mai prefăcea dihania! Doar era un alter ego al lui Pitoşkin care, la rândul său, era un alter ego al demonului apelor. Demonul apelor? Haida de. Știm noi bine, nu ne păcălește nimeni. Era chiar domnu’ director al circului acvatic din Marsila Mole! Profesorul o cam daduse-n bară.
Aşa şuşoteau fiinţele fabuloase dându-şi coate. Se cam sleise circăreala. Nu mai avea haz. Ar fi trebuit să se care de-acolo, să-i dea cu tifla bonjuristului. Că şi călăul părea să fie tot din mucava. Avea guturai, îşi tot trăgea mucii, strănuta, ce mai călău strănutăcios… Securea-i tot scăpa din mână. Iar sângele-nchegat de pe laăa, era, fără îndoială, cerneala trandafirie, vopsea ori poate cretă din aia de doi bani! Pitoşkin citi un cap de acuzaţie. Fanfaragii îşi holbară ochişorii. Întreaga suflare își ținu pe dată răsuflarea, asta e.
I-am făcut semn cu mâna lui Pitoșkin, iar el a strigat nu ştiu ce şi s-a hlizit la mine, mai avea chef de joacă. Pentru unul ca el, care făcuse înconjurul lumii, numele de Pitoșkin era de-a dreptul caraghios. Dar nu se sfia. Nu-l deranja. Era un tip insurgent. Nu mi-a pus întrebări atunci când l-am întrebat de mătuşa lui din Moscova. Nici nu s-a mirat că Berta Schwartz figura în fişierele celor de la NASA. Mi-a spus însă că nu crede că mătuşa lui ar fi putut stabili cu ani în urmă un contact cu extratereştrii. N-o auzise vorbind de aşa ceva. În schimb îi povestise câte ceva despre Raol Panowski, iubitul din tinereţe al străbunucii lui.
Panowsky fusese crescut de nişte circari din Varșovia şi făcuse deliciul târgoveţilor şi fierarilor datorită celui de-al treilea ochi al său. Pitoșkin era convins că fusese vorba de un accident genetic. NASA păstra însă arhiva şi unele relatări ale unor pescari şi piloţi militari, potrivit cărora Republica Pano nu era altceva decât o bază extraterestră. Unele cercetări pe care le-am făcut la Varșovia s-au soldat cu un insucces lamentabil, asta așa, în mod neoficial, vă spun dar nu mai spuneți la nimeni.
Aşa că iată-mă într-o după-amiază fierbinte zgâindu-mă la Pitoșkin şi înjurând în gura mare. L-am sunat pe un reporter de la ziar din Monte Carlito, încă se mai tipăreau ziare de hârtie în Monte Carlito. Am stat de vorbă cam o jumătate de oră, o oră vălurită. El a fost de părere că toată povestea era cusută cu aţă albă şi că nu putea fi decât o acţiune de intoxicare pusă la cale de colonelul Sharun. Am fost nevoit să întrerup convorbirea pentru că cineva a sunat insistent la uşă. M-am dus să deschid fără prea mult chef convins că Pitoșkin urcase până sus să jucăm nişte table. Miss Univers ar fi pălit alături de femeia care mi-a trecut pragul zâmbindu-mi enigmatic. Berta Schwartz s-a aşezat plină de dezinvoltură într-un fotoliu şi aprinzându-şi o ţigară, mi-a spus cu o voce cristalină că are să-mi comunice nişte lucruri teribile. Avea buzele senzuale, iar zulufii ei aurii abia-i puteau ascunde ce-l de-al treilea ochi.
Matrozii făcură cerc în mijlocul arenei. Unul aduse o buturugă şi un coş în care urma să se rostogolească, vezi bine, scăfârlia condamnatului la moarte. Scenă ieftină, şuşotiră fiinţele fabuloase. Nu le impresiona în mod deosebit. Unele traseră nişte huiduieli. Altele lâncezeau. Priveau aiurea-n sus cum se umflă şi se dezumflă cupola circului acvatic. Flum, flum. Călăul îl împinse pe profesor în fața buturugii şi-l trânti în genunchi. Întrebă c-un glas sleit dacă avea vreo ultimă dorinţă. Nici măcar. Securea şuieră prin aer. Hârşti. Gata cu revoluția digitală, mare lucru. Din trupul care se zvârcolea-n talaş țâșniră-n arenă eprubete viu colorate, computere, cabluri de forţă, un mojar, o lupă, un craniu gălbejit, un generator de câmp, nişte tabele logaritmice, un ecran de plumb, o diplomă de onoare, o lavalieră, tuburi de cauciuc, un balon meteorologic, benzi acvatice, viruşi împachetaţi cu grijă-n celofan, o mantie-nstelată, o mască de gaze, un ciclotron, un ghem de aminoacizi, o sută de grame de apă grea, un telescop, un ierbar, nişte pigmenţi, o droaie de cobai, un deşert pentru experimente nucleare, tuburi de oxigen, nişte seringi de unică folosinţă, o balanţă electronică, câteva oglinzi concave, un binoclu, o legitimaţie a clubului oamenilor de ştiinţă populari din Beauburg, hărţi astrale, un rastel cu microbi, cromozomi congelaţi, statistici, un anuar din anul 1356, o pensetă şi-o pereche de papuci, o timonă ruptă şi-un periscop ruginit.
Matrozii culeseră cadavrul, capul, comoara profesorului şi le dădură prin răzătoarea cea periculoasă. Vuia maşinăria ca altceva. Şi prin tulumbele ei aruncă o grămadă de fulgi de nea trandafiri din castelul îngheţat al norilor de zăpadă. Aşa, pentru impresia artistică. Era indiscutabil ca un celălalt râdea de noi, ne lua peste picior. Noi nu vedeam parcă aceasta şi continuam să luăm lucrurile în serios.
Tocmai de aceea, insurgența noastră în vecinătatea universului semantic este de-a dreptul comică. Ne luăm însă în serios atunci când analizăm starea de spirit a piraţilor veniţi de dincolo de orizontul vizibil, de exemplu. Potrivit ultimelor informaţii, spionii întârziau preschimbarea în forme vii pentru a-şi feri ficţiunile de un posibil atac de substituire din partea noastră. Noi, moreaugarinii secretului, avem însă ştiinţa secretă a formelor acvatice şi putem lua înfăţişări diverse potrivit instrucţiunilor cuprinse în registrele de navigaţie care se rotesc aparent, undeva, în profunzimile universului plin de universuri, dincolo de materia întunecată. Tocmai de aceea mişcările piraţilor ne apăreau ca fiind contradictorii, ei încercând probabil să ne inducă în eroare. Acesta e un indiciu sigur că deţineau informaţii despre capacităţile noastre de luptă. Să fi fost oare semnul unei culturi superioare, să fi fost semnul că sunt organizaţi după un plan ascuns? Dar cum de nu ni s-a relevat acel plan, oare de ce?
– De ce nu am descoperit instrucţiunile lui acvatice, sarcinile lui strategice, săgeata lui informațională? Era un plan anterior operaţiunilor de secretizare a universului plin de universuri? Orizontalitatea noastră oceaniăa e vizibilă oare de la mari depărtări? Ce artefact miraculos a cercetat profunzimile descoperind activităţile noastre subversive? Ce structură vie a tunelat domeniul imaginarului punând în evidenţă uniformitatea noastră acvatică? Sunt total nemulțumită! strigă nervoasă Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor.
Dar ce să le mai mulţumească pe bietele fiinţe fabuloase?! Un cadril? Un turnir, un menuet, o samba? Nimic senzaţional. Nimic deosebit. Să te cocoşeşti acum când nu mai erau în stare s-o facă? Să verşi tone de cerneală ca să ce?! Să tragi un semnal de alarmă?! Ce nerozie! Milioane de fiinţe acvatice crăpaseră în gropile marine ale istoriei. Fără sens. Ce alt semnal de alarmă mai trebuie tras? Şi care era impostorul care voia sa se-mpăuneze c-o atât de iluzorie faptă?! Să nu mai fie adus nimeni. Nici măcar figura de ceară a vreunuia. Nici măcar. Iar dacă era vreo operaţiune secretă n-aveau decât! Pagubă-n ciuperci!
Vulgarizatorii ideilor din Tambo Tamboree, Ghemba, Matapahapamar, Bulbona, Ogabonda, Tazamo, Bankusai, Tulubras, Gaian, Wenda, Gutumbe, Halafaas, Hostina, Mataras, Bungburg, Tahomm, Wahstand, Burbaansk, Cammelor, Rafadda, Massa Gome, Kalodda, Gaspirias, Tulbonna, Has Masan, Gabelo, Tando, Jaw Kadab, Kantom Pingall, Guasalaa, Pano Gabal, Batoa Butuba, Qintatocoatl, Hazean, Masam La, Wetobanian, Kokusai, Kankaro, Cretona, Gavaonia Gao, Adavilla Villada, Quadaoda, Qualimbo, Gutumbe, Kamelar, Ositias, Gazaala, Quamtomatar, Mitombe, Bel Cantor, Zagadar, Ehurean, Beauburg, Badobadorabad, Lamboda, Gavaonia Gao, Kumbali, Nulome, Gugumbe, Kalamatahar, Kumbra Kumbrali, Gontaro, Paragas, Boble, Saon, Ghema, Bomblas, Zaraban, Prudella Qonto, Kankaro, Watanga şi războinicul Melisador, vorbesc despre operaţiuni secrete de semnalizare puse la cale de necunoscuţi conspiratori. Sau poate chiar de spionii de dincolo de orizontul vizibil. Nici rechinii n-ar fi străini de astfel de încercări. Şi nici caracatiţele şi nici monştrii marini care conspiră în gropile abisale.
Contraamiralul nordicelor îl acuză pe regele insulelor de corali iar amiralul orientalelor arătă un deget acuzator spre regele mărilor. Starostele bureţilor de mare avea şi el un cuvânt de spus. Petrolul îi invrajbeste pe toţi şi îi ațâță să decorporeze imaginarul populând oraşele acvatice cu fantasme şi cu poveşti cutremurătoare despre piraţi şi despre războaie matriceale în inima inimii oceanelor. Câmpul de imagine fragmentat de politici şi de tratate încălcate sau ultrasecrete se revendică a fi marele univers semantic, marele năvod care scapă interpretării vulgului şi vulgarizatorilor. Aşa cum dominaţia asupra câmpului petrolier scapă savantului desuet pornit să-şi adjudece ficţiunea în dauna spiritelor ingenue.
Să fie un plan ascuns? E Pitoșkin în carne și oase. Sfârşitul tuturor personajelor, a tuturor personajelor, ce să mai vorbim… Scriitorii din Mauna Lao îşi aruncă personajele la gunoi. Acolo, în gunoi, aşteaptă Pitoșkin. Ia chipul unei subrete sau formele planturoase ale unei matroane. Se îmbracă fistichiu cu hainele jobeniştilor din romanul preastimabilului scriitor al Preşedintelui sau face pe malagambistul din scenariul aruncat de Pabu, dramaturgul la modă. Garda civică a încercat de câteva ori să-l aresteze pe Pitoșkin dar gardienii nu l-au găsit niciodată. Ayan, un băiat de prăvălie, chel şi limbut, pipăind-o pe Mirabola din Farina, i-ar fi spus că vestitul Pitoșkin nu ar fi decât o plăsmuire. Ayan a râs prosteşte când perversa l-a gâdilat cu o pană de gâscă. Pana de gâscă era primită în dar chiar de la Preşedinte pentru servicii importante aduse ţării. Gâsca preafericită care şi-a lăsat pana zălog chelarului de la preşedenţie călătoreşte acum către Slin Wala ca să-i aducă susnumitului un diamant de lumină veche. Nişte pelerini au adus diamantele de dincolo de orizontul vizibil şi le-au ascuns sub Slin Wala. Spiritul muntelui e animatorul lui Pitoșkin, spun nişte documente secrete aflate bine ferecate în catacombele din Mauna Lao. Spiritul se hrăneşte cu ficţiunile căzute în uitare sau desuetudine, vălurind alte înțelesuri.
El ştie că ficţiunea e combustibilul fiinţelor şi că, încet, încet, o va lua în stăpânire. Îl produce pe Pitoșkin o dată pe săptămână şi, având darul ubicuităţii, umblă prin saloane ascuns sub înfăţişarea unei midinete şi sfătuieşte scriitorii să-şi arunce personajele la gunoi. Midineta are buze rujate ţipător. Are o voce stridentă. Tablourile de cristal se sparg în zeci de cioburi când vocea ei izbucneşte printre coloanele grele de plumb. Cioburile se prefac în mici reptile care muşcă soldaţii de cizme. Soldaţilor nici nu le pasă pentru că stau la coadă să le muşte midineta ciotul greu încercat de femenele din Mauna Lao sau Bitombe.
În timp ce zecile de cioturi se întăresc sub lumina lunii, gâsca preafericită se întâlneşte în zborul ei cu Xalaman. Xalaman are şapte ochi şi opt tentacule şi se deplasează cu ajutorul unui sifon dogit. Şuieră îngrozitor. Nu are biştari să-şi cumpere un sifon nou din Bulbuna Faso. Şi îi trece prin minte că ar putea vinde gâsca preafericită în târgul de animale din Puerto Pico. O înşfacă pe înaripată şi o duce cu el lălăind de nebun pe cărările muntelui Go Man. Dacă Elsao Chiramel, cel care mi-a spus toată povestea asta aiurită despre Pitoșkin, n-a minţit, pe Xalaman l-ar fi înghiţit un reptiloid din Beauburg. Reptiloidul era hămesit foarte pentru că soldaţii aigamalodului din Bufanga furaseră tot ce se putuse fura din ţinuturile însorite. Asalga Calmbra, dezbrăcându-se pentru ritualul de primăvară, mi-a şoptit tot felul de prostii despre sfârşitul preafericitei gâşte încercând să mă convingă că Xalaman era un şarlatan. Am muşcat-o de ţâţe pe nebună şi apoi i-am tăiat capul. Sângele i s-a scurs în ligheanul de argint de sub pat şi, după a şaptea zi, din el s-a întrupat Îngerul. Îngerul s-a zbătut o vreme în braţele mele dar eu l-am mângâiat cu duioşie şi i-am cântat o mulţime de cântecele porcoase. L-am învăţat să joace barbut şi l-am îmbătat straşnic. Cum am devenit prieteni la cataramă, îngerul m-a dus pe sub măslini să-l zăresc pe vestitor. Vestitorul se pregătea de moarte dar a fost de acord să ucidă spiritul care se hrănea cu ficţiunile scriitorilor. Pentru asta mi-a cerut să-mi schimb chipul, să merg pe cărbuni aprinşi, să zbor asemenea unui bimotor şi să dansez mambo cu femenele din ghilda de aur. Oamenii lui Pitoșkin m-au căutat toată vara prin Adamviile. Zeci de procesiuni au pornit pe urmele mele prin găurile viermilor bakundo.
Mii şi mii de pelerini s-au aruncat orbeşte în flăcările din Gayola crezând că sălaşul meu ar fi acolo. O femeie m-a scuipat în faţă iar un zburător a vrut să-mi spargă scăfârlia cu nişte pietre aduse de dincolo de marile lacuri. Guvernatorul din Iddile a poruncit rinocerilor lui să mă măcelărească iar vampirii din Goona s-au jurat că îmi vor bea sângele până în iarnă, jurământ fioros de tot. M-a adăpostit suba de Fasto care nu credea în Pitoșkin şi care deja prorocise sfârşitul războaielor kurmaleze. În urmă cu trei ani îi promisesem subei că-i voi aduce o hartă secretă furată de la statul major al hornilor. Suba ştia că sunt un derbedeu şi un mincinos. S-a învoit să mă ajute pentru că legenda lui Pitoșkin ar fi grăbit sfârşitul lumilor. Suba mi-a spus că în textul legendei apar nişte coduri secrete care distrug matricile informaţionale ale Împrejmuitului. Împrejmuitul era cel mai mare oraş aflat la graniţa marilor ficţiuni, teritorii periculoase în care nu era bine să te aventurezi. Suba mi-a spus că împăratul Makkai îşi pierduse viaţa acolo şi că falnica armată a generalului Gop se pierduse în ceţurile ficţiunilor. Pe generalul Gop îl cunoscusem în bătălia de la Mauna Lao. Era un bărbat bine făcut. Avea o mustaţă uriaşă.
Când soarele răsărea de după piscurile pline de zăpezi roşii, mustaţa lui Gop părea că ia foc. Eragula, femena cea mai periculoasă din regat, pusese ochii pe Gop şi chiar se lăudase că ar putea să-l ucidă pe Pitoșkin numai pentru a putea intra în graţiile generalului. E drept că acum toate poveştile astea mi se par nişte prostii şi că de fapt Pitoșkin e doar o legendă inventată de curasarul din Gombe. Pitoșkin n-a existat niciodată. Dar cei din Gombe au vrut să pună mâna pe mine de câteva ori pentru că le-aş fi datorat nişte biştari de la un barbut de pomină. Asta e. Lume de carnaval. Oratorii se întrec în a asasina bietul spirit de navigaţie sau se fac luntre şi punte să demonstreze teorii aiurite. Malagambistii literari îşi toarnă soclu iar derbedei travestiţi în întemeietori de lumi acvatice îşi violează nemurirea dând numele lor împrejurimilor în viata încă fiind. Elita roboteşte cu sârg punând sub lupa norii trandafirii şi căutând în inima lor teribilul adevăr al tuturor lumilor acvatice gata, gata s-o ia de la capăt de la începutul începuturilor.
– Sunteţi gata s-o luăm de la capăt?! întrebă oftând Pitoşkin.
– Huoooo! răcni guvernatorul aricilor de mare. Cum s-o luăm de capăt, nemernicule, chiar asta vrei să zici?! Să-ţi fie rusineeee!
– Păi, lasă!
– Lasă, lasă că ne-ntoarcem noi acasă! ameninţă pisica de mare din inima sudicelor frecându-şi cu grijă o insignă prinsă-n piept.
– De unde-o ai, dragă?! se interesa plină de curiozitate ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică.
– De la un concert de rock din Beauburg! se laudă pisica de mare din inima sudicelor dându-și niște aere… Uite, vezi, sunt cu toţii! Toţi rockeristii nebuni, nebuni de legat din toate lumile acvatice, acvaticeeeee! Ăştia, dragă, au fost cei mai mari, cei mai talentaţi, cei mai inspiraaati! Aveau vâna! Şi ce orchestraţie aveau! Ce contrapunct, ce ritm, ce suneeeet, ce jocuri de lumini! Plângeai şi mureai la concertele lor!
– Nu mai spune! se mira ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică.
– S-au dus vremurile alea! oftă pisica de mare din inima sudicelor.
– Vremurile le regreţi!? se răsti Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor.
– Nu, dragă, muzica tipilor! spuse pisica de mare din inima sudicelor. Dacă vreau să mai trăiesc e pentru că am de gând să-i mai ascult cântând…
– De ce nu spui aşa! strigă Pitoşkin. Îţi pot îndeplini îndată dorinţa!
– Porculeeee! strigă înfuriată pisica de mare din inima sudicelor. Să nu te prind că te legi de singurul şi adevăratul simbol al generaţiei mele că-ţi rup gâtul!
Asta-i, demonul apelor ar fi vrut să le facă în vreun fel pe plac. Să se pună bine cu expresiile vii ale imaginarului oceanic din mai toată corporalitatea universului plin de universuri. Câtă dăruire! Nu prea mirosea a bine. Ce fel de demon al apelor era?! Se cam dezumflase. Uite-l cum sorbea şoaptele şi gândurile fiinţelor, fabuloaselor. Doar, doar prindea ceva din zbor. Să facă frumos. Să-i încânte. Ce urmărea de fapt?!
– Ce vrei, domnule demon al apelor! întrebă delfinul cicălitor.
– Vreau sufletele voastre! Eaaaa! se prosti Pitoşkin. Gagiilor, un tango!
Fanfaragii-i făcură pe plac. Atacară un tango îndrăcit. O demenţă. Învolburare de paşi, note-n cascadă. Pitoşkin o invită la dans pe foca de sticlă din largul nordicelor.
Dansară aşa preţ de câteva clipe vălurindu-se-n vâltori luminoase, într-o mare de flăcări, în jerbe strălucitoare, învârtindu-se şi învârtindu-se ameţitor. Ce creatură! Gata. Le servise bomba. Zâmbea, parşivul, le-o trântise-n nas. Nu era spectacol. Nu era circareală. Nu era concurs. Nu era distracţie. Nici nu se punea problema reîntoarcerii lor printre cei vii. Era tot mai clar, se vedea de la o poştă. Ploaia de dincolo de orizontul vizibil fusese comandată, sigur că da. Totul era un truc subtil. O nebunie demonică, ceva. Da, da! Demonul apelor se plictisea de moarte şi pusese la cale o cacealma. Spionii stăteau de mii de ani cu ochii pe noi, uite-așa stăteau. Făceau valuri către noi de la mare distanţă. Prin influenţă acvatică. Poate că ne guvernau în secret, ne conduceau prin vârtejuri electromagnetice subliminale. Atențiune, ascultă comanda la mine! La stângaaa. La dreaptaaaa. Nu era loc de întors. Ne impresionează prin disciplină şi prin exerciţiu susţinut. Mimează patriotismul, spionii. Până şi patriotismul sănătos şi ingenuu e dat cu vopsea. Eram guvernaţi fără s-o ştim. În contra voinţei noastre.
Romanul se continuă la Omul vălurit (XIV).
