Romanul se continuă de la Omul vălurit (XIII).
Aşa cum miliţiile nordicelor sunt gata, gata să facă harcea-parcea liniştea popoarelor acvatice fără însă ca să știe de ce. Tunurile cu apă domolesc elanul şi fac bine puseurilor mistice, filozofice sau anarhiste. Acvatica oficială nu are a se teme. Se fardează în faţa oglinzii şi se masturbează cu hotărâre ţipând de plăcere. Se dezbat lucruri grele în consiliile ei, nu ne îndoim. Despre catastrofe şi naufragii, morţi şi răniţi şi mari pagube materiale. Toţi se pricep la toate iar marii filozofi au dat verdictul. E fixare în planul ascuns. E criptoplan. Bine pus la butonieră. Secret acvatic cu beteală. Ne încălzim cu maxime şi cu o copioasă bibliografie oceanică obligatorie. Navigăm în ape tulburi şi ne îndoim că am fi altceva decât o palidă aparență printre valurile înspumate ale universului plin de universuri. Oglinda ofilită a norilor trandafirii!
Trăim în mit oceanic. Suntem cuprinsul unei metafore acvatice. Asta ar fi inima credinţei noastre. Credinţa? Nu am vorbit încă despre ea? Cardinalii acvaticelor se reunesc din când în când în rotonda îngerilor din inima nordicelor timp de trei zile pentru a dezbate viitorul spiritului religios şi pentru a combate ideea unui plan ascuns. Unii cardinali au cerut ca bisericile locale să primească noi libertăţi în conducerea bisericii în inima universului plin de universuri criticând autoritarismul centrului. Supusă vârtejului schimbării care soarbe întreaga lume, biserica doreşte o nouă repozitionare, doreşte ieşirea din conservatorism şi închistare, vrea un suflu nou, căută o nouă direcţie, are dreptul ei să caute. Complexitatea e o provocare dificilă pentru o instituţie care are încă avantajul secretului bine păzit şi al unui număr impresionant de adepţi în toate lumile acvatice. Legat solid de marile descoperiri geografice, de cruciade, de revoluţii şi schimbări spectaculoase în politica modernă, spiritul religios din rotonda îngerilor are în faţă o problemă ştiinţifică.
– Un model simplificat îi va ajuta să găsească politici inspirate pentru ca biserica să poată rezista unui mileniu care se anunţă plin de războaie semantice devastatoare, spuse un vierme marin trandafiriu arătând că e pe deplin familiarizat cu problemele spinoase ale bisericii în plină era nebună a văluririlor de toate felurile.
– Şi acum să reînceapă concursuuuu’! strigă Pitoşkin desprinzându-se nerăbdător din braţele focii de sticlă. Pam! Pam! Pam!
– Pam, pam, pam, pam! strigară fiinţele fabuloase înviorate bătând din antenele de sidef şi aplaudând cu frenezie.
– Şi-acum o să vină!
– O să vină!
– Doctorul acvatic! strigă Pitoşkin dând din braţe ca un apucat bulindu-și imaginea.
De la monstrul înghiţitor până la regele-gunoi, în democraţie imaginea are însă un regim iluzoriu. Norma este alterată în beneficiul văluritului şi al adevărului ştiut de toată lumea. În chip iluzoriu, distribuţia imaginii pare a fi guvernată de măsura dreapta şi de politici inspirate. În fapt, imaginea aparţine ficţiunii generalizate împotriva căreia pornim acum în cruciadă, insurgenţi şi neiertători, noi, moreaugarinii, hălăduind într-un inel magic nu departe de Mitombe. Cortina fremătă. Stelele de staniol sclipiră spăimoase. Bubui tunul de mucava, răpăi o tobă, un tambu zen clipoci. Panglicile de mătase se unduiră prin aerul încins scoțând limba la lume. Fiinţele fabuloase stăteau cu sufletul la gură. Pisica de mare din inima sudicelor, și ea, nebuna, îşi dădu cu presupusul:
– Dragă, am auzit eu ceva de tipul ăsta! Nu-mi miroase a bine chestia! Din câte ştiu eu, ar cam fi făcut experienţe în corpul imaginarului. Undeva, pe o insulă în largul nordicelor, pe cuvânt dacă mint, țin minte bine.
– A zis ceva la radio, ţin şi eu minte! șopti murena indigo, maliţioasa şi ţâfnoasa. S-a dus un vas de război să-l scoată de-acolo şi el l-a făcut praf cu o rază verde, auziți, praf l-a făcut! L-a făcut praf, praf, pricepeţi?
– A scris și pe google! zise rechinul melancolic.
– Aiurea! strigă ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică. Ăla cu raza era țiparul electric din inima orientalelor. Săracul! Era sărit de pe fix!
– Lăsaţi flecăreala! zise sepia orientalelor. Ce-i cu doctorul ăsta?!
– Cine ştie? Nu vezi c-aici e ca la casa de nebuni? E magie sau golănie?! mormăi disperat păianjenul oceanului bâţâindu-se ca un apucat.
Mileniile se zvârcolesc deja în meandrele magiei. Folosită în fel şi chip spre aiuritoarele construcţii ideologice defuncte sau spre deliciul ocultelor din Gomanao, Beauburg şi Adavilla Villada, magia scapa înţelesului comun obişnuit cu aspectele ei mercantile sau vulgare. Magia e ca o femeie simbolică violată în grup de intelectuali, de serviciile secrete, de omul politic sau de anarhişti. Trecând prin veacuri, spiritul moreaugarinilor urmăreşte o linie ascunsă fundamentând. Fundamentalele miracolului nu se descoperă spiritului comun dar nu se doresc a fi de nepătruns. Magia lucrează prin imagini. Ce adevăr banal vor spune formatorii de opinie nărăviţi la acte manipulatorii nesfârşite, academicienii dedaţi la poveşti siropoase despre sex în plin amurg biologic, bătăuşii informaţionali care se perindă pe ecranele mediei luându-se la trântă cu micul politician ieşit neinspirat în lumina reflectoarelor. Asupra miracolului, fiecare are înţelesuri. Mai nou, se zice că nu am exista asta absolvindu-ne de culpă, de nemurire şi de fiorul pătrunderii ultimului sens. Miracolul este departe de înţelesuri telurice. Miracolul nu se interpretează iar navigatorii nu trebuie căutaţi. Nu valurile manipulatorii explică miracolul. Şi nici banalul scamator fie el al circului, al politicului sau al simpozionului. Doctorul acvatic ţâşni ca o rachetă de după cortină înstelată. Avea o goarnă-n mâna dreaptă. Slobozi nişte sunete asurzitoare apoi scoase din buzunar un pistol cu apă şi răcni ca un smintit ce era:
– Cine mişcă, mişcă mooort!
Mort? Şi atunci la ce ţi-ar mai folosi imaginea? Dar tu eşti imaginea. Tu eşti schimbarea. Oriunde te-ai afla. Imaginea ta e cu adevărat nouă. Eşti deja un altul. Te modelează explozia informațională. În timp ce te mişti prin crunta realitate te înnoieşti. Te modelează vârtejurile electromagnetice. Te modelează noile cuvinte. Te modelează relaţiile cu ceilalţi. Relaţia este expresia fiinţării sau funcţionarii tale, fii sigur de asta! Sigur că te crezi liber. Sigur că nu simţi nici un pericol. Dar într-adevăr eşti prizonier pe câmpul de luptă al noilor războaie semantice. Eşti doar o propoziţie în noul scenariu. Războiul semantic te vrea numai şi numai al lui. Pitoşkin te vrea! Te va lua în custodie într-o bună zi! Ei, na! Și asta ce-o mai fi?! Cum să te mai bâțăi?! Cum să mai baţi din aripioare? Cum să te mai hlizeşti dacă-ţi cade câte-un nebun, aşa, pe cap?!
– Doamnelor şi domnilor, bună seara! zise doctorul acvatic. Am informaţii sigure că cineva încearcă să descopere frecvența optimă a câmpurilor informaţionale aflate-n joc! Acel cineva e aici, în circul acvatic! O să-l dau la groapa cu furnici! Ha, ha, ha! O să-l fac harcea-parceaaa! Îi iau temperatura! Îî iau tensiunea! La furnici, daca e perfect sănătos!
Ăsta glumește? Dar cine e sănătos pe lumea asta, cine se poate făli că e sănătos tun, hai să fim serioși! Hait, înfăţişarea acvatică mirosise ea ceva, ceva. Prinsese de veste că dragonul marilor liliachii făcuse armata la forţele speciale şi se arăta gata, gata să le facă praf pe fiinţele fabuloase care complotau împotriva demonului apelor sau ce naiba o fi fost arătarea aceea de Pitoşkin, mama lui de Pitoşkin pervers! Era un moment de tensiune maximă, dar ce tensiune! Așa ca în timpul armistițiilor pe care le încalcă toată lumea cu vârf și îndesat, că de aia e armistițiu, domnule! Nu te pui cu nebunii că eşti mai nebun decât ei. Să le joci în strună?! Altfel cum?
– Doamnelor şi domnilor! Vă avertizez că orice manipulare a câmpurilor informaţionale în scopuri. În alte scopuri! În anumite scopuri anume ca să!
– Scopuri! Scopuri! Scopuri! se prostiră fiinţele fabuloase vrând să-i ţină hangul nebunului de doctor, nebun de legat.
– Linisteeeee! urlă doctorul acvatic făcându-se foc şi pară. Vă avertizez că orice cucerire a ştiinţei poate fi folosită în mod! Dar chiar în mod!
– Intenţionat! Intenţionat! Intenţionat!
– Tăcereeee! Mă adresez pe această cale tuturor naţiunilor şi guvernelor acvatice! Să se semneze un, cum îi zice. Repet și nu mă dezic. Să se semneze un!
– Tratat! Tratat! Tratat!
– Numai bun de încălcat!
– Să nu se folosească aceste câmpuri informaţionale în scopuri pasniceee!
Da, era nebun de legat. I se umflară obrajii. Gata să-i sară ochii din cap. Un zărghit, auzi la el, comedie! Plin de intenţii belicoase.
– Câmpurile informaţionale pot aduce succese remarcabile în lupta împotriva.
–… războaielor semantice şi matricealeeeeeee! strigară fiinţele fabuloase cu jumătate de gură, scuipând sânge şi aruncând artificii trandafirii.
– Împotriva păciii! urla doctorul acvatic agitându-şi pistolul cu apă. Război şi iar război! Anarhie! Panaramă! Experienţe negative!
– Tâmpituleeee! răcni comis-voiajorul caşaloţilor strivind un vierme marin trandafiriu între colţii lui pe deplin cariaţi.
Doctorul acvatic nu-l luă în seamă. Suflă-n goarnă. Alergă de jur împrejurul arenei. O privi pe foca de sticlă din largul nordicelor drept în ochi. Rânji la ea, tembelul. Îi scoase limba. Croncăni, mustăci, se fandosi.
Ah, popoarele! Popoarele acvatice digitalizate şi fragmentate fraternizează în mod violent ghilotinând acvatică oficială. Un şir nesfârşit de explozii de date şi de informaţii însoţesc evenimentul istoric pe care l-am pus la cale. Sub presiunea furtunilor oceanice, registrul de navigaţie se decorporeaza văzând cu ochii. Un miliard. Cinci miliarde de chipuri!
O mulţime de vârtejuri înspumate traversează uniformitatea noastră acvatică. Doctorul acvatic șuieră:
– Aşteptaţi întrrrrebarea, stimată domnișoară?!
Foca de sticlă din largul nordicelor îl privi dezgustată. Undeva, sus, în apropierea catargului, în barca-i proaspăt călăfătuită, mătuşă-sa, Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor, se dădea de ceasul naufragierii, îşi frângea aripioarele, aproape plângea de ciudă, se vălurea, tot se vălurea. Dacă-i descăpățânau nepoata?! Doamne, ce ticăloşie! Şi ce de remuşcări avea că fusese atât de hulpavnică şi de naivă! Doamne, ce se mai dispreţuia!
– Doctore, ne cam duci cu vorba! strigă supărat păianjenul oceanului.
Hei, ce curaj! Fiinţele fabuloase-şi dădură coate. Se priviră pe sub sprâncene. Ei, doctorul acvatic nu părea chiar atât de fioros! Ia să-l fierbem niţel, să-i iasă mustul!
– Huoooo! răcni scoica de aur trăgând un fluierat straşnic.
– Măăă! țipă melcul cu cochilie de lumină veche înfigându-se şi el ceva mai în faţă, mai plin de curaj.
– Pe bune, domnule, trage de timp! strigă pisica de mare din inima sudicelor.
– Lasă-l dragă, or să-i taie capul! Parcă văd! murmură ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică.
– Domnule doctor acvatic, hai că-i târziu! Iaca, e noapte şi trebuie să ne cărăbănim! Ce tot te codeşti? Pune bubuitoarea întrebare.
– Nu ne mai aburi atâta! zise mârâind guvernatorul aricilor de mare.
– Cine mișcă, mişcă mooort! îi ameninţă doctorul acvatic agitându-şi pistolul cu apă.
– Auzi, domnule, taică-tău ştie că umbli cu arme de foc? îl luă peste picior pisica de mare din inima sudicelor.
Dar cine să fi fost taică-său?! Ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterica zise c-a auzit ea la radio c-ar fi Pitoşkin însuşi. Da, da, nu era nici o îndoială. Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor încercă s-o contrazică dar se lăsă păgubaşă. Se ducea pe apa sâmbetei cel mai mare premiu, se vedea de la o poștă.
– Tacereeee! urlă doctorul acvatic. Am de gând să vă disec, să văd cei înlăuntrul vostru! O să vă tai felii, felii! O să mă uit prin măruntaiele voastre! N-aveţi scăpare! Poate găsesc vreun virusel, ceva! Ha, ha, ha! Ia uită-te la ei cum mai tremură! Păi nu v-a zis dragul de Pitoşkin să vă lepădaţi de suflete? N-aţi vrut?! Aţi încăput pe mâna mea! O să vă transform în crocodili, în gândaci de bucătărie, în melci de mare, în caracatiteeee digitaleee! Ce-mi plac mie grădinile zoologice! Le adorrrr, zău aşa, fabuloaselor! O să vă transform în colibri sau în veveriţe! O să-mi mâncaţi din palmă, pot să jur!
– Domnule doctor, da’ ce rău v-am făcut?! întrebă melcul cu cochilie de lumină veche dând semne reale de nervozitate.
– Sunteţi nerecunoscătoare, fabuloaselor! urlă doctorul acvatic. Sunteţi obraznice! E scandalos, de-a dreptul scandalos! Faceţi atâta gălăgie! O să vă injectez un ser, să nu va mai prostiţi în halul ăsta! Cercetarea ştiinţifică are nevoie de disciplină! E nevoie de ordine în gândire! Ce fel de cobai sunteţi?!
– Domnule doctor, chiar vreţi să ne tăiaţi în două? întreba melcul cu cochilie de lumină veche începând să tremure de frică.
– Dar ce credeai, melcule cu cochilie de lumină vechee?! O să-ţi fac urechiușele tăiţei, macaroane fac din tine! Le toc până ajung la celulă! La atom! La quarc! La ultima ficţiune!
– La ce? întrebă pisica de mare din inima sudicelor.
– La quarc, dragă, şopti Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor. E-o particulă de materie foarte, foarte mică. Chiar foarte mică!
– Aşa, ca un spermatozoid?! întreba pisica de mare din inima sudicelor sclifosindu-se şi zâmbind subţire, ha, ha, ha.
– Curva tot curva! La ce să se gândească ea?! fftă cu obidă Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor pleznind din aripioarele-i electromagnetice.
Doctorul acvatic făcu câţiva paşi de dans dându-le cu tifla fabuloaselor. O băgaseră pe mânecă, fabuloasele, rău de tot. Până la urma comis-voiajorul caşaloţilor zise pe deplin sigur pe el, ieșind ceva mai în față, în arenă:
– Auzi, doctore, crezi că noi nu ştim ce-ţi poate pielea? Am auzit noi ceva, ceva despre succesele tale! Vrei să ne transformi în animale digitale?! Cât am trăit am mai înghiţit noi hapul ăsta! Acum însă, gata! Nu mai merge figura! Auzi, de ce nu termini dumneata cu prostiile?! Crezi că eşti un adversar extrem de pervers? Câştigă-ţi existenta în mod cinstit, auzi, mă! Fă-te cârnăţar!
Pitoşkin pare să fie însă un adversar extrem de pervers, unul dintre câmpurile sale de bătălie preferat fiind imaginarul colectiv. Metabolismul lui are nevoie de noi, piere fără noi, fără instrucțiunile noastre genetice. Ce mai circ! Lume de circ, stranie, misterioasă, vălurită și văluritoare. Să fie mişcare, circăreală, karaoke, desecretizare publică deșanțată, ce mai încoace și-n acolo.
Spionii de dincolo de orizontul vizibil stau cu ochii pe noi. Poate că au intenţii lăudabile. Poate că au fost trimişi în scopuri paşnice iar registrele de navigaţie aflate în profunzimile universului plin de universuri au de gând să invite propria noastră matrice informațională la un balet cosmic de anvergură. Suntem gata să ajutăm pe oricine. Numai să fim de ajutor. Bocitoarele de serviciu valsează cu bășcălioșii de serviciu. Săriții de pe fix iau istoria la refec şi o siluiesc şi toată lumea se prăpădeşte de râs. Derbedeii acvatici nu mai vor să moară şi-şi ţintuiesc petecul de nume în imaginarul colectiv sau comunitar după cum e cazul. Elita oceanică se face că nu vede fapta aşteptând o micşorare de impozit. Când nordicele sunt în pericol de a fi înghiţite de ploaia venită de dincolo de orizontul vizibil, ne adunăm cu toţii în rotonda îngerilor pentru nişte vorbe. Vin apoi nişte artişti care fie se dau în stambă, fie pun la cale gazete și bloguri ochioase unde se sulemenesc spiritele desuete punând metafizica să facă pipi la oliţă.
– I-ai tras-o, cașalotuleeee, băiatuleeeee! strigă contele bureţilor de mare izbucnind într-un straşnic hohot de râs. Să-l vedem mai departe, l-ai băgat în cofă! Care-i întrebarea aia bubuitoare, doctoreeee?! Ei, care e?
Doctorul acvatic se apropie de foca de sticlă din largul nordicelor. Făcu o reverenţă-n fata ei şi-i sărută mâna. Îşi trecu degetele trandafirii peste chelia lucioasă. Rânji. Acu’ i-acu’, fată dragă, Bobolino. Nebunul o să-ncerce să te pună-n dificultate, să te încurce. O să vrea să pună mâna pe pachetul tău informaţional.
– Hai că trece timpu’ regulamentar! strigă melcul cu cochilie de lumină veche.
Doctorul acvatic se întoarse spre el şi-i zâmbi:
– Melcule cu cochilie de lumină vecheeeeee, melculeeee, te joci cu imaginarul tău! Eu am făcut experienţe şi cu scurgerea timpul! Am îmbătrânit nişte tipi aşa, ca tine, tare vorbăreţi. În numai două minute i-am îmbătrânit. Şi pe urmă i-am transformat în nişte lipitori bătrâne, bătrâne de tot. Vrei să-ţi arăt?! Te codeşti, melcușoruleeee?
– Domnule, nu ne mai speria de pomană! Noi ştim că eşti una dintre înfăţişările vălurite și văluritoare ale demonului apelor! Ştim că sub chipul tău se ascunde Pitoşkin iar sub chipul lui se ascund fanfaragii şi matrozii şi tambur-majorul. Ştim că la capătul capătului e un demon al apelor, ce să mai vorbim. Iar sub chipul lui se ascunde piratul piraţilor! Și în corporalitatea piratului piraților sunt moreaugarinii secretului! strigă contele bureţilor de mare lovindu-se cu aripioarele electromagnetice peste genunchi.
– Nici măcar! zâmbi galeş doctorul acvatic.
– Ai dreptate! îi răspunse gâfâind sepia orientalelor. Sub chipul tău se ascunde profesorul acvatic, ce mai încoace și-n colo! Avataru’ lu’ pește prăjit!
Asta-i. Era un talmeş-balmeş în capul tuturor fabuloaselor. Când albă, când neagră. Nu mai ştiau nici ele. Poate ca nebunul de doctor voia să le taie într-adevăr felii, felii. Dar poate că le voia şi el sufletele! Sau avea de gând să pornească vreo cruciadă… Ce tâmpenie! În ce cruciadă ar fi putut porni fiinţele fabuloase?!
– Cruciada?! Dumneata, de colo, te-ai gândit la cruciadă! strigă doctorul acvatic arătând cu degetul către delfinul cicălitor. Da, dragele mele fiinţe fabuloase, iubiteloooor! Ar trebui să pornim o cruciadă! Să eliberăm sufletul ficţional! Să-l descătuşăm! Să-l salvăm din imperiul oceanic al binelui! Să-l scoatem din ţara milei, eaaaaaaa! Da, visez ticăloşii fără de seamăn! Da, visez mizeriaaaa oceanică! Da, visez gloria şi numai gloriaaaa! Da, visez puterea asupra întregii lumi acvaticeee! Vom lua bubele, rahatul, scuipatul, vânturile, rănile şi naufragiile şi le vom arunca într-un mojar şi le vom pisa, le vom pisaaaa…
Ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterica o întreba pe Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor, în şoaptă, dacă doctorul acvatic avea într-adevăr vreo legătură cu Pitoşkin, perversul şi nebunul ficţional. Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor bâigui ceva, că doar ea, ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterică, se lăudase c-auzise ceva, ceva la radio. Era o confuzie totală. Oricum, doctorul era nebun de legat. Îi sperie şi mai tare:
– Politicienii au făcut presiuni asupra mea! Am o listă întreagă de nume! Le va veni rândul! Le vom tăia limba să nu ne mai prostească aşa, la tribună! Şi nu voi ceda! Şi nici voi, dragii mei fiinţe fabuloase să n-o faceţi vreodată!
– Nu cedăm! Nu cedăm! Nu cedăm! strigară cu toţii doar, doar o să treacă mai repede timpul regulamentar şi-o să rămână sadicul fără de cap.
– Niciodată?! întrebă el c-un glas suav.
– Niciodată! Niciodată! Niciodată!
– Îmi sunteţi dragi! Vă iubesc! Va ador! Dezbrăcarea! În doi timpi și trei mișcări, chiar acum! Vom face o experienţă epocală! O să vă transform în râmeeeeee electromagnetice, o să vă transform în viermi de mareeee electromagnetici, o să vă transform în mici protozoare electromagnetice și o să populăm oceanul de pe Venus! urlă doctorul acvatic suflând în goarnă, agitându-și stretoscopul și pregătind un milion de rețete compensate.
Şi-ncepu vânzoleala. Foca de sticlă din largul nordicelor bătu din picior stârnind talasul umed al arenei, drăcoasă Bobolina. Ştiuca electrică sau mai bine zis vampa eterica strigă după Pitoşkin făcându-l cu ou şi cu oţet. Pisica de mare din inima sudicelor sări de pe locul ei şi se repezi la tambur-majorul fanfarei altoindu-l din toate puterile.
Contele bureţilor de mare îl pocni între ochi pe un matroz trandafiriu de săriră scântei trandafirii din el, ce de mai scântei. Rechinul melancolic puse mâna pe un retevei şi-l croi pe cel mai apropiat fanfaragiu, un trombonist mare şi gras care sufla tot timpul nori trandafirii prin trombonul lui proaspăt călăfătuit… Comis-voiajorul caşaloţilor sări-n gâtul lui doctorul acvatic dezarmându-l. Ceilalţi fiinţe fabuloase se aruncară asupra restului fanfaragiilor aproape călcându-i în picioare. Numai melcul cu cochilie de lumină veche rămăsese cuminte în barca-i proaspăt călăfătuită şi nu făcu nici o mişcare. Contele bureţilor de mare se opri şi-i strigă gâfâind, asudat tot, nădușit, tare nădușit:
– Băiete, faci opinie separată?!
– Domnule conte, îmi pare rău! Eu sunt lefter, lefter. N-am nici un bănuţ măcar. Şi-am auzit c-o să se dea cel mai mic premiu pentru spectatorul care-o să fie cel mai disciplinat!
Şi dă-i şi dă-i. Înjurături. Aripioare rupte. Pumni stâlciți foarte tare. Antenele de sidef drept în fund, în poponeață, în cur. Icnete. Ţipete. Nebuneală vălurită și văluritoare. Câte-un oftat. Câte-o lacrimă. Câte-un chip mirat. Pitoşkin era de negăsit! Se-ascunsese pramatia. O tulise, scâncea pe undeva. Delfinul cicălitor scotoci pretutindeni căutându-l plin de înverşunare. Nu era şi nu era. Se repezi la cortină dar nu reuşi să treacă de ea. Se lovi de un baraj nevăzut, vai, ce lovitură!
– Lasă-te păgubaş! îi strigă dragonul marilor liliachii. Eu, care-am făcut armata la forţele speciale, am habar de bazaconia asta! E-un câmp electromagnetic foarte puternic, chiar foarte puternic! Inelar! E ca un inel magic ce înconjoară circul acvatic ca cercurile unui butoi așa cum centrul e înconjurat de periferii. Nu intră nimeni. Nu iese nimeni. Nu te mai sforța, îți irosește energia fără rost!
– Şi Pitoşkin?! Unde-i ticălosul? urlă delfinul cicălitor, trandafiriu de mânie şi pus pe lucruri foarte rele. Vreau să-i pocesc mutra! Iar dacă o fi demonul apelor în persoană am chef nebun să-l trag de coadă!
Poate că se făcuse invizibil Pitoșkin. Avea darul acesta. Poate stătea tupilat după vreo barcă proaspăt călăfătuită. Poate se transformase-ntr-un trombon, într-o aşchie din talașul arenei, în vreo panglică de mătase, în vreun matroz trandafiriu sau în vreo stea de staniol. Mai ştii de ce era-n stare?! Mai ştii ce-i putea pielicica de drac?! Lovindu-l furioasă pe doctorul acvatic, Marmeidillah, peştoaica peştoaicelor îşi luă inima-n dinţi şi îi ţinu un mic discurs:
– Adică dumneata, doctore, nu-i aşa, ai stricat bunătatea de concurs, ne-ai dus cu vorba, ne-ai vrăjit, ai promis că pui bubuitoarea întrebare, nu-i aşa, iar noi, fără îndoială, o să-i cerem lui Pitoşkin să-ţi taie capul, da, da, să te lipsească de chelia asta lucitoare, ruşine să-ţi fie, baţi câmpii, ne iei de proşti, vii şi faci reverenţe şi ne ameninţi cu pistolul şi te crezi la balamuc, ne spui vorbe mari, te cam prosteşti, doctore, uită-te la dumneata, eşti om bătrân, te cauta moartea pe-acasă, ce, n-auzi, unde te uiţi, măgarule, o să-ţi scot ochii cu unghiile, aşa m-ai enervat de tare, ştii c-aproape am pierdut premiul, scăpam şi eu de sărăcie, mă duceam pe coasta de azur şi să-ntrebi de ce, toată lumea de în lumile acvatice visează să petreacă o vacanţă acolo, să se bălăcească-n oceanul universului plin de universuri, să se ducă la cabaret, să se-mbrace șic, să stea tolăniţi la soare printre barosanii lumii, să fumeze câte-un trabuc şi să se uite după câte-o fustă, să facă dragoste neruşinată cu detectivii hotelului ritz, iar dumneata vii aici şi ne vorbeşti şi ne spui tot felul de gugumanii, eşti un pericol pentru întreaga omenire, ar trebui să te pună-n furci, să te țintuiască-n scaunul electric, să-ţi bage gâtu’ sub ghilotină, oh, dar ce spun eu, ar trebui să te dezbrace-n pielea goală şi să te ungă cu marmeladă şi să te poarte de colo, colo şi să te lase-n deșertul Tahorara să te pape scorpionii, zău dacă nu, să nu ţii acu’ vreo prelegere tâmpită despre cele şapte spații, să nu ne spui că spaţiul tridimensional e de-abia al treilea şi ca celelalte spații ne sunt inaccesibile, poate că trăim în ele şi nu ne dăm seama, acum s-ar putea să fie un vis urât sau o trăire paradoxalî, poate-o fi casa de nebuni, totul mi se încurcă-n mintea mea, doctore, nu e frumos să-ţi baţi joc de nişte oameni care s-au reîntors din moarte, nici nu vrei să pui bubuitoarea întrebare, eşti un suflet de singuratec. Demonul apelor e singur şi piratul piraţilor e singur şi tocmai de aia noi suntem fericiţi, stăm aici, împreună, ne prostim cum spui, facem gălăgie, fluierăm ca nişte bezmetici şi asta, doctore acvatic, e semnul că suntem antiființe fabuloase, înţelegi, e semnul că suntem vii, chiar foarte vii!
Asta e. Antilumile acvatice şi antiființele sunt şi ele bune de ceva. Noi le ştim pe toate, zău că le știm. Noi le-am făcut pe toate. Luam palme sau câte un pumn drept în nas. Spionii de dincolo de orizontul vizibil se pricep. Bocitoarele scot repede ficţiunea generalizată şi generalizantă cu pricina de la saramură iar marii filozofi arată cu degetul la malagambiștii politicii şi îi ceartă la televizor sau în grupurile de discuție savantă din nodurile semantice. Să se îngraşe sărăcimea şi snobimea de atâta râs. Gazetele, blogurile și rețelele de socializare sunt pline de șuşe cu mătușe, de bambolere și de tevaturi cu strigături. Pagina de gardă e cocoşată de câte-un fragment din gândirea profundă a vreunui Pitoşkin de familie bună, băiat de bani gata. Pitoşkinul zice nişte chestii acolo să se mire poporanul în gura mare că ce mintoşi mai au sudicele la cârma corăbiilor lor, halal corăbii, zău așa.
– Dar cine mi-a furat stickul? Profesorul acvatic? Demonul apelor? Pitoșkin în persoană? Bobolina? Pricoliciul de la Arsenal? Pneumaticii din Ghile Ga? Care mi-ai șparlit ideile, ficțiunile, scenariile, eseurile, gândurile și strategiile vălurite și văluritoare? Nu știți, nu?! Aveți voi vreo bănuială, ceva, nu se poate altfel, vă văd eu după ochi, toată noaptea ați flecărit pe facebook. Dacă-mi ziceți, promit solemn ca eu să vă spun într-un ceas unde e comoara, vă dau și harta, vă învăț cum să ajungeți la comoară în chip miraculos și magic. O să scriu și pe blogu’ meu, pe bune… Acum că vine cometa și o să fie o luminăăăăă…
În anul cometei, nişte constructori din lumi s-au arătat pe drum. Drumul şerpuia din memoria colectivă către crunta realitate. Universul se încălzise brusc şi se vorbea despre o foarte mare schimbare. Constructorii de lumi au ciocănit la fereastra mea. Bine te-am găsit, văluritule, mi-au spus zâmbindu-mi, cuprinşi de tristeţe, cuprinși de îndoială. Pentru că lumile construite de ei erau nerecunoscătoare. Pentru că îi dăruiseră cu două bigudiuri, cu trei prezervative, cu o suzetă şi alte mizdrighele. Şi un iaurt. Pentru că oamenii lumilor construite de ei se dovediseră a fi mici şi meschini şi nevăzători de schimbare. Sigur că i-am primit pe pribegi în grădina casei mele din mîndrul Adamville. Le-am arătat stelele. Asta să fie lumina, m-au întrebat constructorii de lumi plini de înfrigurare. Le-am arătat adâncurile oceanului unde străluminau comori neştiute. Asta să fie lumina, m-au întrebat ei zgribuliţi. Le-am dezvăluit codurile secrete, drumul către punctul luminos care, vibrând, creează spaţiul şi timpul. Sigur că e lumina, le-am spus. Mi-am desfăşurat mantia şi i-am cuprins în ea să le fie cald, să le fie cât mai cald. Suflete rătăcite, constructorii de lumi n-au vrut a se întrupa în statui. Macarale ruginite, ascunse în hangare şi buncăre huruiau, gata, gata să scoată vechile statui de pe soclu, să vălurească istoriile, revoluțiile, războaiele. Şi ce vom pune în loc, m-au întrebat miraţi constructorii de lumi. Să fie lumină, m-au întrebat. Să fie, le-am şoptit, ducându-i spre lumină. Credeam că eşti vestitorul din anul cometei, mi-a spus un constructor, firav, înamorat de culisele politichiei. Nu sunt vestitorul, i-am şoptit. Eu nici nu sunt. Dar noi suntem, au întrebat constructorii de lumi, gata, gata să se cocoşească un pic. Doar ei construiau imaginea politichiei, doar ei construiau legendele, doar ei erau în trupul mitului.
Să fie sfârşitul lumii, au întrebat temători. Sigur că e sfârşitul, le-am spus. Sfârşitul în lumină, a zis unul dintre constructorii de lumi, scoţându-şi geaca lui cea galbenă şi pornindu-se a fi el însuşi eroul. Şi ei, eroii? Eroii sunt şi ei de lumină, le-am spus constructorilor de lumi. Şi am mai flecărit aşa în marginea marginii încălzită peste măsură de apropierea cometei. Dar mulţimile nu văd cometa, mi-au spus ei. Dar ce să facem cu falsele daruri, suzete, borcane de iaurt, morcovi, bigudiuri şi alte mizdrighele. Să le întoarceţi în neant. Şi să le uitaţi. Să le priviţi cu nepăsare. Căci soarta lumilor stă în mâinile voastre. Căci soarta lumii e în sufletul vostru de constructori. Şi, încet, încet au purces a construi Arca. Şi, încet, încet au purces în a strânge apele Potopului. Şi atunci, plin de iubire, punându-i în taină şi în secretul originar, le-am dăruit un diamant de lumină veche născut în vremea de început a Universului.
Şi poate că unii dintre constructori vor supravieţui. Poate că unii vor sfârşi în apele primordiale orbiţi de lumina cometei. Căci memoria colectivă e oceanul. Iar eu sunt doar o fiinţă a profunzimii, leviathan singuratec, burduşit de filozofie, moreraugarin al secretului. În inima națiuni, ah, națiunea. Naţia, nu naţiunea! Naţia e bolnavă, zic feluriţi gabieri din Marsila Mole, din Melisador, Watalaa Wangam, Orcheström, Burgund, Ovaloo, Stantivorej, Magribar, Kolsupe, Dadao, Kimballa, Lateea Gome, Ormooz, Galabraa, Fontas, Ascondia, Marsilia, Tato Malo, Worsko, Bashaala, Combeta, Efadalor, Pompaton, Wescutas, Vitalon, Bumbela, Combatador, Foretta Vion, Yagoo, El Satador, Torina, Efar, Kamer, Gobed, Ygonaa, Baradazar, Gompanion, Berlin, Foragan, Alpetta, Londra, Musao, Salvedar, Ganta Baray, Toame, Meto şi nesupusa Agya prostindu-se în fel şi chip în susul catargului slab luminat. Naţia? O păzesc nişte majuri, o tot mângâie pe pulpe, o trag de ţâţe, o îmbie într-un gang să se giugiulească puţin cu ea, biata de ea, naiaă de ea, săraca de ea.
Majurii au nasul trandafiriu. Midinetele au nasul trandafiriu. Spoitorii de chipuri electorale au nasul trandafiriu. Filozofii desueţi au nasul trandafiriu. Scriitorii de science fiction cumpăraţi de acvatica oficială cea trandafirie au nasul trandafiriu. Şi poliţiştii au nasul trandafiriu. Care poliţişti? Cum care poliţişti? Poliţiştii care îi articulează pe manifestanţii acvatici cu câte-o hulă straşnică, cu bulane de cauciuc, trandafirii şi ele şi tunurile cu apă la fel şi uniformele şi procesele verbaleeee şi fiolele. Nordicele gem de vorbe de duh şi de atâta carnaval, cem de atâta filozofie, de dialog social trucat, de vorbire liberă despre libertate. Ce iluzie. Nordicele bat câmpii. Şi sudicele la fel. Şi occidentalele. Şi orientalele. Literaţii desueţi se păruiesc punând generaţiile să tropăie una împotriva celeilalte încercând să facă parte dreaptă din nişte biete fonduri din care cultură nu se poate face ci doar tevatură, circ, utopie râncedă și ridicolă. Spiritul de navigaţie e sfârtecat. Metafizica e sfârtecată şi ea, săraca. Toţi se dezbracă în pielea goală descoperind cu mirare tembelă ca femeile au cur şi ţâţe iar bărbaţii sunt şi mai şi. Bălăcăreala e în toi! Doctorul acvatic se smulge din învălmăşeală. Îşi descheie fracul şi scoase la iveală o tastatură. Fiinţele fabuloase se opresc. Bureții de mare se scofîlcesc privindu-l speriaţi. Nebunul de doctor acvatic răcnește:
– Sunteţi vii, sunteţi antiființe fabuloaseee?! Ha, ha, ha! Nici cei vii nu sunt cu adevărat vii, naivelor! O să vă arăt numaidecât. O să vă învăţ ce înseamnă cunoaşterea științifică! Vă arăt eu ce înseamnă să fii înşelat de simţuri, de prejudecăţi, de tradiţie, de tot felul de bârfeeeee, de convingeri, ah ce periculoase sunt convingerile!
– Vorbeşti despre ficţiunea generalizată şi generalizantă?! întrebă tremurând de spaimă pisica de mare din inima sudicelor.
– Putem să-i spunem şi-aşa! rânji doctorul acvatic. O să vă arăt acum o altă realitate. O să vă trimit într-un ocean virtual. Dar atât de real!
– Vorbeşti prostii, doctore! strigă sepia orientalelor. Eşti gata să-ţi pierzi capul, uită-te la tine! Pune bubuitoarea întrebare! Sau fă un miracol, ceva! Adu-le aici pe nebunele alea de surâzătoare din Nottanghuam!
– Oh, nu. Încercarea asta e prea puţin importantă! Trebuie să vă arăt cum se navighează prin oceanul virtuaaaal! strigă doctorul acvatic şi degetele
i descărnate alergară pe tastatură în grabă, plici, plosc, pleasc.
Un vârtej electromagnetic, stârnit din inima oceanului digital, absorbi inelul magic făcând să dispară pentru o vreme incertă fabuloasele şi circul acvatic. Pitoşkin se întrecea cu gluma! Ființă extraterestră, fără îndoială. Pe când eram la cafea, în Paris, Berta Schwartz s-a aşezat plină de dezinvoltură într-un fotoliu drept în fața mea şi aprinzându-şi o ţigară, mi-a spus cu o voce cristalină că are să-mi comunice nişte lucruri teribile. Avea buzele senzuale, iar zulufii ei aurii abia-i puteau ascunde ce-l de-al treilea ochi. Mi-a spus că toate manevrele navale ale piraţilor de dincolo de orizontul vizibil în inelul magic din apropierea mândrului Beauburg arătau că ei nu se grăbeau să ajungă în starea de război naval declarat. Nu păreau să dorească o confruntare hotărâtoare. Dar eu i-am spus că am bănuit că ei au pus la cale întreaga intrigă aiuritoare din circul acvatic și că erau în căutarea unor răspunsuri. Berta Schwartz aşezată plină de dezinvoltură în fotoliu şi aprinzându-şi o ţigară, mi-a spus cu o voce cristalină că are să-mi comunice nişte lucruri teribile despre războaiele intergalactice. Avea buzele senzuale, iar zulufii ei aurii abia-i puteau ascunde ce-l de-al treilea ochi. De pe Sena se ridica un abur molatic. Toată lumea din jur vorbea despre formidabilul spectacol pe care îl aducea cu el circul acvatic din Marsila Mole.
Poate că vasele extratereștrilor nu erau încă pregătite pentru invazie sau poate că încercau doar să ne distragă atenţia sau aşteptau intrarea în scenă a unui Pitoşkin, cel care le dicta tactica şi care stabilise obiectivele strategice. Acceptând un pe Pitoşkin ca măsură a ficţiunii generalizante şi generalizate, mă aflam în faţa unor opţiuni tactice diverse. Fiind iniţiat ca și moreaugarin în artele navigaţiei puteam să construiesc un ubicuu exemplar, un vortex magic. Moreaugarinii? Jocuri de puștani. Adolescență încă străvezie. Ai citit insula doctorului moreau? E foarte mișto. Ai citit hiperboloidul inginerului garin? E foarte mișto. Atunci se cheamă că ești de-ai noștri și poți deveni moreaugarin al secretului și te facem navigator între navigatori. Îmi aduc aminte totul despre ei. Trăiam în adevăratul Adamville, ne hârjoneam. Într-o noapte fără lună am rămas fără chip. Eram în mijlocul verii. În mod paradoxal însă puteam să bem şi să mâncăm, să ne jucăm de-a hoții și vardiștii. Chiar ne puteam plimba pe stradă. Iar unii dintre noi mergeau cu fetele chiar de două ori pe săptămână, doamne, ce nebunie. Într-o dimineaţă mi-am spus că totul trebuie să fie din pricina unor bulversări electromagnetice. Nu ştiu care a zis că, în mod foarte clar, câmpurile noastre informaţionale fuseseră schimbate de către universul plin de universuri. Asta ar fi însemnat ca toate codurile secrete fuseseră aruncate la coşul de gunoi. Apoi n-au mai sunat telefoanele, deloc. Nici n-a mai plouat, iar furtuna de august s-a lăsat aşteptată. Apoi au dispărut câţiva. N-aş putea spune cu exactitate care dintre noi. Apoi s-a iscat un zvon. Anume că noi nici n-am fi existat şi că fusesem doar aşa, o părere, o idee, un gând al cuiva. Ţin minte ca guvernanta imperială nu a luat nici o măsură, nu se sinchisea ea de atâta lucru. Parlamentul a fost dizolvat şi s-a spus că o să înceapă revoluţia. Ţin minte ca mie nici nu-mi pasă şi că le-am promis tuturor ca, atunci când o să aud zarvă-n piaţă, o să mă închid frumuşel în casă şi-o să dorm dus. Apoi, într-o bună zi, ne-am făcut că suntem moreaugarinii secretului, conspirațiune în toată regula, grup secret și secretos. Nu eram fiinţe, erau abur. Moreaugarinii erau însăşi corporalitatea aburului primordial. Ieșeau din noi înșine, prin incantații și pase magnetice. O vreme moreaugarinii secretului s-au prelins pe după pereţii caselor încercând să ne spioneze, noi ne spionam pe noi înșine.. Se furişau pe înserat şi trăgeau cu urechea. Puteau lua diverse forme. Umblau nişte zvonuri. Cineva mi-a zis c-au ieşit din minele vechi, altcineva spuse că, dimpotrivă, ar fi venit tocmai din Lună. Bobolina s-a lăudat că a aflat ea de nu ştiu unde ca moreaugarinii erau de fapt nişte monştrii marini care aveau să ne facă felul. Unul dintre moreaugarini m-a oprit pe stradă. Mi-a spus:
– Văluritule, ai văzut inelul magic din inima nordicelor, nu-i aşa?!
– L-am văzut! m-am lăudat eu, naivul de mine, prinzându-mă în propriul nostru joc.
– Eşti sigur care l-ai văzut, nu-i aşa?!
– Aşa cum zici! m-am fudulit eu.
Şi mi-am pus pe umeri o mantie grea, înstelată. Şi mi-am aruncat în brațe o carte plină de coduri secrete furată de la biblioteca municipală. Vei fi stăpânul inelului, mi-a zis văluritul şi s-a făcut pierdut într-un nor trandafiriu. Adică eu m-am pierdut într-un nor trandafiriu, trandafiriu. Joacă de puștani. Asta s-a întâmplat acum o mie de ani şi eu încă nu mi-am revenit din surpriză. Eu, meduză zburdalnică, multiplicantul văluritului, aş fi putut duce un război de uzură împotriva unei forţe semantice multiple sau aş fi putut iniţia negocieri separate cu spionii veniţi de dincolo de orizontul vizibil doar desfășurându-mi mantia înstelată asemenea unui adevărat magician.
Romanul se continuă la Omul vălurit (XV).
