Am auzit prima dată de Breaking Bad (Netflix, creator Vince Gilligan, 5 sezoane, 2008-2013) prin 2013, când Game of Thrones devenea un fenomen de masă, datorită televizării Nuntei Roșii (da, mă numesc printre privilegiații sorții, care au lecturat blestemăția aia și au suferit în liniștea paginilor, întoarse una după alta, cu mult înaintea ecranizării). Deci, pe vremea când Game of Thrones (serialul, că volumele sunt intrate de mult în legendă, alături de Lord of the Rings, Tolkien, Pele, Maradona și Zidane) bătea la porțile premiilor și ale superlativelor, George R. R. Martin recunoștea, sportiv, la el acasă pe blog, că Breaking Bad e mai bun. Așadar, un pitic mi s-a activat pe creier, trebuie să văd și eu minunăția asta, vorba ceea: la pomul lăudat te duci, că n-ai ce-i face.
Piticul a suferit vreo cinci ani, până când cu Netflix-ul. Așa că, în ianuarie, că tot nu e vreme de frecat menta prin parcuri after-job, mi-am dat. Sezonul 1 începe lent, plicticos, primele trei episoade s-au scurs strict în virtutea laudelor despre care am pomenit mai sus. Apoi, cu începere de la episodul 4, m-a prins. Ca atunci când Ned Stark repartizează puii de lupi străvechi.
Pe scurt, înaintea altor detalii, despre ce e vorba? Un profesor de liceu ajuns la 50 de ani află că are cancer la plămâni în fază destul de nasoală. Cum omulețul știe chimie și e expert în cristalizări artificiale, ce-și zice în sinea lui? Hai să m-apuc de copt metamfetamină, să-mi plătesc tratamentele pe care țărișoara nu mi le acordă by default (nu cred că apăruse conceptul de Obamacare pe vremea aia, și, oricum, probabil nu i s-ar fi aplicat). Se aliază cu un fost elev de-al său, cumpără pe datorie o rulotă și-amenajează un laborator mobil ultimul răcnet, numai bun de activat în the middle of nowhere, că au ăia la deșert în Albuquerqe (unde se petrece tărășenia) cam cât o să avem și noi după ce ne rezolvă ăștia pădurile.
Bun, pe la episodul 4 decedează și primii mafioți, de mâna profesorașului cel viteaz, că așa-i cu prafurile, degeaba le coci dacă n-ai și rețea de distribuție. Și face ăsta prima crimă într-un mare stil, cu smiorcăieli și regrete și lacrimi în așa hal că nu-i de mirare că i-au dat 4 (patru, oameni buni!) Emmy-uri la rând. Și, de-acolo se pornește un carusel care te ține lipit de monitor, somn, job, Netflix, somn, job, Netflix, până o iei razna. M-am oprit de câteva ori, pe la începutul sezonului 5, că acțiunea devenea atât de intensă și vibe-ul atât de tenebros, încât trebuia, pentru câteva zile, să-mi iau mintea de la personaje. Atât de credibilă au făcut ăștia drama de familie, cu soția devenită ostatică și complice nebuniei lui, cu el cuprins de o lăcomie maladivă a la Pablo Escobar, cu băiatul adolescent în cârje și cu defect nevindecabil de vorbire și fetiță abia născută. Ți se rupe inima, te dărâmă, te face una cu pământul serialul ăsta. Nu glumesc!
Știți senzația aia după 6 ore de Godfather, când, la finalul celui de-al doilea film le rezolvă Michael Corleone pe toate? Te freci, secătuit, la ochi și nu mai știi ce să crezi, cu cine să ții, bă, ăla nu era bun la început, curățel, cu freză de om normal, ce dracului a pățit pe parcurs, pe ăla de ce l-a omorât, ăleia de ce i-a luat glanda, ce-i cu căutătura aia? Doar că la Breaking Bad efectul de uluială epuizantă e multiplicat cu zece, căci ajungi în stadiul de rezolvare a tuturor problemelor după onor 60 de episoade, fiecare de aproape o oră.
N-are sens să spun mai mult, și nu cred că ofer noutăți, n-am descoperit cine știe ce minunăție underrated. Filmul e premiat în ultimul hal, are scoruri aproape de 10 peste tot și, îmi pare rău, trebuie să admit, e peste Game of Thrones. G.R.R.M. a avut, și de data asta, dreptate. Vedem ce se întâmplă în aprilie, dar mă îndoiesc că vor scoate un sezon 8 peste nebunia din Breaking Bad.
Filmul, cu o atenție bolnăvicioasă la detalii, e câtuși de puțin moralizator, nu se obosește nimeni să-ți explice cât e de nasol s-o iei pe calea prafurilor. De aceea este și atât de realist. În final, toate răspunsurile țin de modul în care căutăm (iar unii nu vom găsi niciodată) acele fine și rare stări, nuanțe, senzații prin intermediul cărora simțim că suntem vii.
