Fiecare gen literar își are propria sa caracteristică, semnul lui distinctiv. În cazul science fiction-ului, el este dat de acel „ar putea fi, dar (încă) nu este”. Dacă e s-o luăm cu începuturile oficiale ale genului, putem observa trei direcţii mari din punct de vedere al raportării la tehnologie. Prima este cea care se bazează pe speculaţii ştiinţifice, pornind de la descoperiri şi tehnologii existente sau de la cele aflate în stadiul de proiect. Din acest punct de vedere, Jules Verne a dovedit o capacitate impresionantă de analiză şi sinteză, reuşind să aducă la lumină multe tehnologii şi realizări ştiinţifice, care aveau să se concretizeze în deceniile următoare. Tocmai de aceea, creaţiile sale rareori s-au lansat în speculaţii nefondate, care să ne apară astăzi naive.
A doua direcţie, deşi prezenta aparenţa ştiinţifică, nu strălucea prin rigurozitate. Rolul autorului nu era de a obţine un rezultat demonstrabil, ci de a specula cu largheţe anumite aspecte tehnologice, în ideea conturării cadrului dorit pentru naraţiune. Este, de exemplu, cazul lui H.G. Wells, ale cărui opere de ficţiune – deşi de o calitate incontestabilă – n-au îmbătrânit prea bine. Fundamentele ştiinţifice pe care s-a bazat ne fac, de multe ori, să zâmbim îngăduitor.
În fine, a treia direcţie este cea pentru care ştiinţa reprezintă doar un pretext, un simplu reper, fără a avea pretenţia să construiască o structură omogenă. Este cazul lui Mary Shelley cu al său Frankenstein sau Prometeul modern. Chiar dacă abordarea ei şi cea a lui Wells din Omul invizibil conţin similitudini, este evidentă încercarea celui din urmă de a oferi o ancorare mai concretă în realitatea ştiinţifică, fireşte, dublată de avântul tehnologic şi ştiinţific pe care l-a cunoscut secolul al XIX-lea.
Mai mult sau mai puţin, direcţiile ulterioare de evoluţie a SF-ului au oscilat în jurul acestor tendințe. Prima a dus la ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de hard-SF, în care accentul este pus pe ştiinţă şi tehnologie, în dauna mijloacelor artistice (cu excepţii de marcă, aşa cum ar fi Timperfect de Gregory Benford). A doua a oferit capodopere de genul lui Dune, accesibilă oricărui tip de cititor, dar şi multe opere de calitate îndoielnică, tocmai datorită fundamentului pseudo-ştiinţific. Cea de-a treia are exponenţi de marcă precum Ursula K. LeGuin ori Ray Bradbury, în operele cărora ştiinţa şi tehnologia constituie simple pretexte pentru episoade pline de lirism. Deşi ar putea fi încadrat tot aici, prefer să-l las deoparte pe Philip K. Dick, care – deşi a inspirat filme SF clasice – a avut o abordare diferită de orice alt autor şi asupra căruia voi reveni ulterior.
În raport cu tehnologiile, abordarea naturii umane a avut loc, în principiu, pe patru direcţii. Prima a fost cea a progresului omenirii în ansamblul său. Noile tehnologii îi ajutau pe oameni să devină mai buni şi să creeze, la rândul lor, tehnologii mai performante. Cu alte cuvinte, preziceau un viitor luminos. Deşi a fost prezentă la nivel mondial (Arthur C. Clarke este un bun exemplu), fervoarea dezvoltării societăţii socialiste, a creării omului nou, a făcut din această abordare una predilectă în ţările socialiste, ducând până într-acolo încât expresia „literatură ştiiţifico-fantastică” să fie înlocuită cu cea de „literatură de anticipaţie”. Există însă şi latura raţională, cea care – fără a apela la patriotisme ieftine – consideră că viitorul omenirii trebuie să se coaguleze în jurul ideii folosirii comune a descoperirilor ştiinţifice şi a tehnologiilor, care ne pot oferi o modalitate de a depăşi eventualele dezastre naturale.
La polul opus, tehnologia poate aduce la putere regimuri opresive, nivelatoare în ceea ce priveşte conştiinţele. Natura umană, capricioasă şi imprevizibilă, ar ajunge să fie supusă – prin legi sau prin inhibarea pe cale tehnologică a unor funcţii specifice – unui plan general, presupus utopic, de către o oligarhie lipsită de scrupule. Exemplele sunt numeroase, atât în materie de cărţi, cât şi de filme, fiind alimentate şi de evoluţia societăţii (fie ea socialistă sau capitalistă) în direcţia unui control cât mai strict, realizat sub pretextul unui „bine general comun”.
Între aceste două extreme se situează tema catastrofică şi tema izolării paşnice. Cea dintâi îşi trage rădăcinile din teama că tehnologia, ajunsă în mâini nepotrivite, sau scăpată de sub control, se poate dovedi nemesisul omenirii. Fie că vorbim despre un savant nebun, decis să distrugă lumea (sau folosit în acest scop de o grupare malefică), fie că avem de-a face cu invenţii, care ajung să-şi detroneze creatorii, temerea că vom deveni victimele propriilor noastre creaţii şi că n-ar trebui să ne jucăm de-a zeii a constituit şi constituie încă un element demn de luat în seamă. Poate nicăieri nu s-a manifestat mai pregnat această frică decât în ceea ce priveşte roboţii – sau, ca să apelăm la versiunea actualizată, inteligenţele artificiale. Este suficient să amintim aici R.U.R. al lui Karel Čapek sau geniala povestire Answer a lui Fredric Brown, în care inteligenţa artificială construită pentru a găsi răspuns la întrebarea dacă există Dumnezeu oferă teribila sentinţă: „Da, acum Dumnezeu există.”
Prolificul Isaac Asimov a înclinat spre prima direcţie, considerând că tehnologia va fi folosită spre progresul omenirii. În ceea ce priveşte roboţii, şi-a exprimat clar opinia că aceştia nu vor constitui un pericol, poate cel mult accidental, opunându-se teoriei revoltei roboţilor (din păcate, ecranizarea Eu, robotul încalcă flagrant acest crez, fără nicio altă scuză în afara unei reţete comerciale de succes). El a oferit însă un model de societate în care tehnologia le va permite oamenilor claustarea benevolă în lumi individualizate, închise, în care nu le lipseşte nimic, interacţiunea fiind facilitată de mijloacele de comunicare la distanţă. Sună familiar?
Luând câte puţin din fiecare dintre aceste abordări, ne aflăm în ziua de azi în faţa unei alte întrebări: va ajunge tehnologia atât de departe încât să ne ofere atât de multe realităţi dintre care să nu mai fim capabili să ne dăm seama care este cea… „reală”? Una dintre numeroasele abordări ale problemei ne-o oferă filmul Matrix. Dar în aceeaşi notă se înscriu şi creaţiile lui Philip K. Dick. Chiar dacă operele sale orbitează în jurul substanţelor halucinogene, ar fi eronat să considerăm că tot ce prezintă el se bazează doar pe percepţia deformată a realităţii indusă de ele. Dimpotrivă. La fel ca şi în cazul lui Mary Shelley, ele oferă un pretext, un factor declanşator care-i permite autorului să exploreze profunzimile naturii umane într-un decor în care tehnologia este folosită ca recuzită interactivă. Prin urmare, el nu subsumează proza tehnologiei, nici nu o evită pe aceasta din urmă. Deși nu apelează la recuzita hard SF, cred că Philip K. Dick se numără printre autorii care explorează cel mai bine interacţiunea dintre natura umană şi tehnologie. Întrebări fundamentale, cum ar fi cea legată de cum poate fi definit un om, din Visează androizii oi electrice?, reprezintă chintesenţa problemei.
Natura umană care se lasă sedusă de tehnologie. Natura umană care se teme de puterea tehnologiei. Natura umană care se bucură de tehnologie şi o foloseşte spre progres. Natura umană care mulţumeşte tehnologiei pentru că îi oferă un refugiu în faţa realităţii. Natura umană care încearcă să găsească repere într-o lume tehnologizată, care, de multe ori, îi induce sentimentul alienării. Unde tragem linia între ce e folositor, moral şi ceea ce dăunează?
Societatea evoluează. Au apărut implanturile, iar avântul pe care îl iau acestea devine tot mai demn de luat în seamă. Va veni ziua în care vom fi parte om, parte maşină. Este foarte posibil să ne îndreptăm spre o singularitate tehnologică, dincolo de care omul va fi un „ceva” pe care nu-l putem concepe cu mintea noastră acuală. La nivel fundamental, conform înţelegerii noastre actuale, el nu va mai putea fi disociat de tehnologie.
Vom mai putea vorbi atunci de „natura umană”?
Şi, dacă da, în ce sens?
