Lucian-Dragoș Bogdan și Daniel Timariu sunt cunoscuți publicului larg ca autori de literatură fantasy și science fiction, însă și pentru ușurința cu care balansează între cele două genuri. În ultimul timp, cei doi au decis să-și lărgească aria tematică și stilistică, scriind piese asociate cu genul crime (noir și thriller deopotrivă), dar și de povestiri de iubire, încadrabile în sfera romance. Această mixtură poate însemna și o cedare în fața presiunilor genurilor populare (și mai comerciale), dar și un pariu cu literatura mare, unde astfel de delimitări dispar, criteriul estetic fiind cel decisiv. Textele pot fi însă valoroase și atunci când se circumscriu explicit unui gen anume. Așa se întâmplă la doi cu două nuvelete, cuprinse între copertele unui volum curios, un experiment menit să atragă atenția publicului, să stârnească interesul cititorului mai comod sau mai pretențios. Cartea are 130 de pagini, e împărțită în mod egal între ei și are două coperte I, câte una pentru fiecare. Pentru a citi este necesar să răsucești cartea și să o iei de la capăt în jumătatea fiecăruia, unde până și indicațiile tehnice sunt reluate cu mare precizie. Este o provocare pusă la cale de editura Tritonic.
Textul lui Lucian-Dragoș Bogdan are un titlu descumpănitor: Când penele roșii vor plânge. Însă pe măsură ce lectura înaintează aflăm că nu este doar o metaforă, ci un fenomen natural la un neam de păsări cu totul inventate. Este și avertisment, dar și un destin implacabil, deoarece atunci când penele se umezesc, ca apoi lichidul format să curgă pe străzi, moartea, golul, dispariția sunt singura urmare și rezolvare. Este neantul, care face inutilă și ridicolă orice vanitate. Din acest nimic se naște însă un grăunte de speranță: „Nimeni nu-i împărtășea optimismul. Penele roșii de tegalo plângeau fără oprire. Arloții considerau asta un semn rău. Un avertisment că totul avea să fie un eșec. Angajații incubatorului, în frunte cu Sihʼaleq, le împărtășeau opinia. Pe Păstor îl mira că până și Valdrin îmbrățișa superstiția cu pricina. Cumva, se aștepta ca natura sa de ciborg să-l facă mai sceptic”. Sunt concentrate aici, în câteva propoziții, elementele specifice ale unei lumi SF de proporții. Lucian-Dragoș Bogdan imaginează un vast univers locuit, cu un număr imens de planete populate de specii inteligente extrem de diferite, reunite în Consiliul Tuturor Lumilor. Guvernarea acestui conglomerat este extrem de dificilă, iar pentru a face față acestei provocări înțelepții au decis că este necesară (re)aducerea la viață a civilizației arloților.
Textul debutează cu prezentarea unei crize de proporții, deoarece proiectul eșuează din nou, existând riscul de a fi închis definitiv, prin tăierea finanțării. Deși lumea descrisă nu este umană (nici măcar postumană), autorul reușește să ne-o facă familiară prin introducerea în text a acestor probleme atât de pământene legate de finanțare, de lupta discretă sau directă pentru putere, dar și de generozități cum numai marile spirite sunt capabile. Luată separat, această lucrare densă, scrisă foarte frumos, nu poate fi înțeleasă deplin de la prima lectură. Motivul este dat de introducerea unui număr ridicat de elemente insolite, unele dintre ele explicate pe parcurs, altele însă făcând trimiteri la alte scrieri ale autorului, deci este nevoie de lecturi suplimentare. De altfel, prezentând textul, Teodora Matei sublinia: „Când penele roșii vor plânge se încadrează cu siguranță în colecția povestirilor Frontierei. E tot despre o călătorie, de data aceasta nu a unui personaj tânăr și intempestiv, ci a unui briss înaripat aflat la apusul vieții, ce crede că știe și a văzut tot ceea ce se poate vedea și ști”. Astfel se conturează această povestire mai lungă, una cu structură de roman. Personajele sunt (extrem de) complexe, înțelepte și deloc agresive. Nu există confruntare între ele, ci doar un război de uzură, năucitor, cu dușmanul nevăzut, adică neputința de a-i ține pe arloți în viață. Dar lucrurile par să se schimbe. Cum? Aflați citind!
Dacă Lucian-Dragoș Bogdan aduce în fața cititorului una dintre cele mai bune proze SF scrise în ultimii ani, Daniel Timariu întoarce foaia (coperta, cartea!) cu o nuveletă fantasy de cea mai bună calitate, intitulată Ciudatul caz al umbrelor. Eroul, descris însă ca un antierou, fiind cam nătărău, dar nu îngâmfat, este Alex Anghel, detectivul Lumii Tenebrelor. În jurul acestui personaj Daniel Timariu și-a construit universul ficțional (uneori însă extrem de detaliat realist!) din Tenebre, din care au apărut Cazul Laura și Labirintul, lucrarea de față fiind între cele două și autonomă ca subiect, nu însă și ca personaje, după cum am precizat. Alex Anghel, cu biroul și cu apucăturile lui de detectiv american, caricaturizate uneori destul de apăsat de autor, este, de fapt, un catalizator al unor întâmplări dubioase, ca apoi să fie chemat să rezolve misterul. Târziu își dă seama că este folosit, însă el este singurul capabil să rezolve problema. Detectivul timișorean are capacitatea știută de a balansa între cele două lumi, cea reală, umană, și cea nezărită de ochiul omenesc, în paralel și în continuarea celei dintâi. Personajul are acum o natură duală: este mort, dar mai trăiește, fiind supus unor experimente ce amintesc de genul celor inițiate de doctorul Frankenstein, însă și cu o posibilă circumscriere în arealul SF. Situația și-o descrie singur: „Murisem, dacă era să privesc adevărul în față, atunci când fosta mea soție Laura mă dăduse, din prea multă dragoste, pe mâinile fraților Amanda și Liviu Weissmüller. Și totuși eram viu, umblând cu un suflet refuzat de ceruri, respins de adâncuri. Eram în purgatoriul meu, cu un picior în lumea ființelor mitologice și cu un altul printre oameni”. Este unul din rarele momente când Alex își plânge de milă, deoarece are mai mereu de înfruntat situațiile delicate ale vieții, unde nu prea există timp de reflecție.
Întâmplări stranii au loc, pe înserat, pe străzile Timișoarei, iar rezolvarea misterelor (aflarea criminalilor și a motivației pentru care ei acționează atât de brutal) are nevoie de un detectiv antidetectiv, unul care să nu aibă toate informațiile necesare, deoarece i-ar fi fatale. E o cursă dublă, cu mult talent pusă în pagină de Daniel Timariu, deoarece Alex Anghel este îndoit manipulat: de mica vrăjitoare Ana și de maestrul satir Otis. Se conturează astfel un univers ficțional complex, cu personaje puternice, deși autorul are grijă să ecraneze puțin aceste elemente, mizând uneori pe acțiune și pe mici capcane ale insolitului banal. Nu este o surpriză că textul este de o bună calitate literară, uimește oarecum evoluția rapidă a scrisului la Daniel Timariu, un autor profund, însă ușor de citit!
