Au existat cinci extincții în masă, azi suntem la un pas de a șasea? (3)

Răspândirea rapidă a coronavirusului în ultimul an a escaladat, de asemenea, anxietatea pe care oamenii o simt cu privire la mortalitatea lor. Cu toate acestea, se pare că există o diferență în modul în care publicul a reacționat la aceste două amenințări. Încălzirea globală și potențiala dispariție în masă sunt văzute ca o amenințare vagă, undeva în viitorul îndepărtat, în timp ce coronavirusul este privit ca un pericol clar și iminent.

Teama crescândă de o pandemie de coronavirus pare să fi motivat rapid autoritățile și guvernele să ia măsuri imediate, mai mult sau mai puțin adecvate. Valurile de spaimă și de negare „încălzesc” media și platformele de socializare. Revoltele și pierderile ating și pe cele mai dezvoltate economii, dar și pe cele modeste.

În consecință, anxietatea din jurul încălzirii globale și a potențialei extincții în masă pare amânată, de circa un an și jumătate.

Studiul de la Oxford

Un departament de studiu al Universității din Oxford a apreciat la 19% posibilitatea ca omenirea să fie extinctă până la sfârșitul acestui secol. În funcție de evoluția climatică sau industrială ce va urma, această cifră se poate modifica.

Mai mult, cele mai multe dintre speciile actuale nici nu vor lăsa vreo urmă, pentru că o infinitezimală parte a fostelor organisme au avut condițiile îndeplinite pentru a se fosiliza. Există puține rămășițe de animale care au trăit în pădurile tropicale în urmă cu milioane de ani, de exemplu, deoarece condițiile acestor ecosisteme înseamnă că carcasele sunt degradate rapid de către colectoare și bacterii, în timp ce lipsa sedimentării și a solului acid înseamnă că tot ceea ce rămâne este rapid dezmembrat în molecule. Marea majoritate a fosilelor pe care le facem provin de la animale care trăiau fie în medii uscate, unde au fost îngropate rapid, fie din habitate apoase, cum ar fi câmpiile inundabile și zonele umede, unde animalele moarte erau acoperite de sedimente.

Studiul de la Duke University a arătat că în ultimele patru decenii, numărul speciilor amenințate de dispariție ar fi fost cu 20 la sută mai mare dacă nu ar fi fost eforturi de conservare. Estimările generale, după analiza înregistrărilor fosile și datele genetice, au determinat că speciile de plante și animale se sting de 1.000 de ori mai repede decât rata lor naturală.

Unele grupuri de specii se sting cu ritmuri chiar mai mari, cum ar fi peștii de apă dulce din America de Nord, din cauza degradării râurilor și a lacurilor din baraje, poluarea, răspândirea speciilor non-native și distrugerea directă. Un exemplu în acest sens sunt melcii continentului; rata lor actuală de dispariție este de aproape 10.000 de ori mai mare decât rata naturală.

Cercetătorii de la Universitatea din Illinois au luat „ Lista Roșie ” de specii, care este compilată de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii ca o înregistrare a animalelor care sunt cele mai expuse riscului de dispariție și au căutat să vadă câte dintre aceste specii erau deja reprezentate în înregistrarea fosilelor. Au descoperit că dintre toate mamiferele considerate a fi cu „risc ridicat”, doar 15% au lăsat urme până în prezent.

Cei de la Universitatea din Yale au arătat că 1700 de specii de azi sunt amenințate de dispariție până în 2070.

Cauza principală a acestei creșteri dramatice a pierderilor de specii este creșterea populației umane, pierderea habitatului animalier, consumul crescut de resurse, cu risipă, precum și incertitudinile în prezicerea viitoarelor extincții din răspândirea speciilor invazive, a bolilor și a schimbărilor climatice.

„Toți ar trebui să știe că oxigenul liber din atmosfera Pământului este datorat plantelor verzi din întreaga istorie a planetei. Oxigenul, fiind foarte reactiv, nu există în stare liberă în Univers, ci numai „legat” în molecule mixte, alături de alte elemente chimice (în special cu hidrogenul, cu care formează apa, cu carbonul, siliciul sau, alături de acestea două, cu metale (în special cu aluminiul, magneziul și calciul) formând carbonați și silicați, „cărămizile” majorității rocilor din natură. Atmosfera primordială a Pământului era asemănătoare cu aceea actuală de pe planeta Marte, compusă din azot și dioxid de carbon, dar, odată cu formarea plantelor verzi (atât alge, cât și plante superioare cu clorofilă), prin procesul de fotosinteză a fost descompus dioxidul de carbon atmosferic, din acesta carbonul a fost asimilat în moleculele organice ale țesuturilor acestor plante, dar lanțul trofic a continuat cu animalele care le-au consumat (acestea prin fosilizare au format actualele zăcăminte de cărbuni și de hidrocarburi – petrol și gaze naturale), iar oxigenul a fost eliberat în atmosferă. Așa s-a ajuns la actuala compoziție a aerului, cu 21% oxigen și doar 0,03% dioxid de carbon, în vreme ce proporția de azot, de 78% a rămas neschimbată, favorizând de-a lungul timpului apariția și dezvoltarea organismelor heterotrofe în speță a regnului animal. Implicit, așa au apărut și condițiile necesare apariției și evoluției omului.

Dacă vom arde („oxida”) în continuare combustibilii fosili (cu o compoziție chimică bazată exclusiv pe carbon) ne vom „întoarce în timp” (d.p.d.v. al compoziției atmosferei), la faze din ce în ce mai timpurii ale evoluției geologice a Pământului, iar peste un anumit prag al concentrației de dioxid de carbon și implicit scăderea aceleia a oxigenului liber, este posibil ca toate animalele (inclusiv omul) să dispară definitiv.”

Ființele umane au un optimism naiv

Un raport scris de Paul Gilding, un membru al Institutului pentru Leadership în Sustenabilitate al Universității din Cambridge și comandat de Breakthrough National Centre for Climate Restoration, a prezentat opinia că există o „mare probabilitate ca civilizația umană să se încheie cam prin 2050 , dacă nu se iau măsuri pentru a reduce schimbările climatice.

Negaționiștii schimbărilor climatice vor denunța în mod obișnuit orice discuție despre dispariția în masă, ca discuție histrionică, în timp ce unii credincioși în schimbările climatice susțin că discutarea extincției în masă este precipitată și diminuează optimismul că putem transforma încălzirea globală cu un spirit pozitiv de „făcut”.

Cine ar fi crezut că ambele tabere au o mentalitate psihologică comună?

Un optimism naiv, potrivit căruia ființele umane sunt atât de inteligente, încât totul va fi OK, că ne putem opri chiar înainte de dispariția oamenilor.

Psihanaliștii folosesc termenul de apărare maniacală pentru a descrie modul în care ființele umane se pot agăța patologic de optimism și speranță, ca un mod de a-și nega depresia și anxietatea.

A contempla dispariția în masă este într-adevăr un loc depresiv, spre care să refuzi să gândești. O conversație pe această temă e dificil de purtat – chiar mai dificil decât a discuta despre încălzirea globală în sine – pentru că este aproape de neimaginat să vizualizezi „cum ar fi dacă omenirea ar pieri”.

Imaginile din Interstellar ne vin în minte…