Încăperi albe ca zăpada proaspătă deschizându-se una în altă precum sălile dintr-un muzeu fantomă. Singurul care nu părea să se sature vreodată de aceste privelişte era arhitectul; părea să se îmbete cu puritatea acelei goliciuni.
— Trebuie să recunosc că aici avem de-a face cu o civilizaţie foarte omogenă, zise după o lungă perioadă de linişte. Aproape nimic nu se abate de la acelaşi stil arhitectural. Din când în când găsim scaune şi măsuţe mai mici; dacă am presupune că fiecare încăpere găzduia câte o familie, am putea deduce că în acele camere trăiau familii cu copii.
— Să înţeleg că specia asta nu prea se înmulţea într-un ritm sănătos, rosti Ana. Poate asta le-a adus sfârşitul.
— Mă îndoiesc că o rasă atât de avansată nu deţinea mijloace de procreere artificială, i-o tăie arhitectul.
— Ei, şi atunci?
— Poate majoritatea odraslelor părăseau cuibul odată ce atingeau vârsta maturităţii şi aici se întorceau doar bătrânii, doar că mai existau şi excepţii.
— Pui legaţi de cuib?
— Sau poate copii iubitori care s-au întors să aibă grijă de părinţii bolnavi. Desigur, poate că nu se năştea nimeni aici. Încă n-am dat peste nici o creşă.
— Un azil de bătrâni, asta să fie defapt castelul nostru ? Un leagăn de moarte ca să citez un autor.
— Desigur, astea sunt doar speculaţii.
— E bine, le spuse Demenyev, întrucât acea era o conversaţie la care aveau cu toţii acces. Vreau cât mai multe întrebări şi răspunsuri, chiar şi false. De asta suntem aici.
Ana comută canalul de conversaţie doar pentru ei doi.
— Mai vorbeşti cu mine?
— Desigur, doar să fie ceva serios.
— Haha, bănuiesc că v-a trebui să-l abordez pe verzui când îmi arde de glume. Mă gândeam la ce-ai spus. Chiar de asta suntem noi aici ? Nişte roboţei zburători şi mintea sclipitoare a cercetătorilor de pe staţie ar fi fost de ajuns, iar cheltuielile ar fi fost mult mai mici. Ceva îmi spune că noi ne aflăm aici pentru alte scopuri decât cele specifice profesiei noastre.
— Mda, sincer mie mi-au spus că obiectivul nostru principal e să ne acomodăm cu locul ăsta, să trăim aici ca şi cum ar fi casa noastră pentru o vreme. Ei cred că asta ar putea duce la o înţelegere mai profundă de ordin psihologic a celor care au lăsat în urmă această structură. E cât se poate de clar că avem de-a face cu o specie umanoidă, morfologic vorbind desigur, nu ca şi înrudire genetică…
— În regulă, îi tăie Ana discursul, atunci puteau să aducă doar piloţi de mecha, sau mai radical de atât, oameni obişnuiţi. Ştii, ca la un reality show imbecil despre supravieţuirea în medii extraterestre.
— Există şi aici o explicaţie suficientă. Principalul motiv pentru care au fost aduşi aici experţi în domenile lor e teama de alienarea mentală pe care ar putea să o sufere un om obişnuit, ba chiar şi un soldat antrenat pentru acomodarea cu un ecosistem specific. Oamenii obişnuiţi s-ar putea lăsa copleşiţi de tot ce văd, întrucât nu au un filtru mental adecvat prin care să treacă toată informaţia, pe când experţii şi-au creat aceste filtre datorită cunoştilor acumulate şi specializării specifice. Oricine altcineva s-ar putea lăsa pierdut într-un fel de extaz religios aşa cum s-a mai întâmplat cu membrii altor societăţi umane care au dat peste rămăşiţele unei culturi non-umane de-a lungul istoriei.
— Sincer, înţeleg foarte bine fenomenul, adică îl resimt eu însumi într-o anumită măsură, iar colegii mei pot să-ţi confirme acelaşi lucru. Doar un imbecil ar putea fi imun la aşa ceva.
— Ei, acum exagerezi. Ideea e că tu poţi ţine fenomenul ăsta în control, spre deosebire de alţii, aşa cum şi un călugăr de pe lunile lui Jena poate recunoaşte mânia din sufletul său, dar nu-i va influenţa acţiunile.
— De ce nu au adus experţi de pe staţie? Doar nu duceau lipsă; e acolo un mic orăşel plin numai cu oameni de ştiinţă.
— Da, un oraş închis ermetic. Aveau nevoie de oameni care n-au stat prea mult timp departe de teren, spre deosebire de ei. Mai e şi faptul că se cunosc foarte bine între ei, iar asta poate duce la crearea unei anumite omogenizări în gândire, pe când noi eram nişte străini unii faţă de alţii până am venit aici, fiecare având bagajul său cultural distinct.
— Înţeleg. Ok, deci avem aici o adunătură pestriţă luată din mai multe sisteme stelare: un militar, un chimist, un biochimist, un arhitect, un lingvist cu pregătire de arheolog… Bowden. Când l-am întrebat cu ce se ocupa, mi-a zis că e un trăitor, ce-o mai fi însemnând şi asta. Tu ştii cel mai mult despre noi toţi, deci te rog, lămureşte-mă, ce-i cu membrul nostru misterios?
— E un fel de aventurier, un rebel aflat în afara oricărei instituţii şi câteodată, a legii. În principiu asta ar trebui să-l facă problematic pentru misiune, doar că a avut parte de o anumită experienţă în urma căreia a scăpat cu viață, iar asta dovedeşte că e foarte adaptabil. A rămas odată captiv într-o peşteră care creştea, adică se dezvolta ca un organism, deşi nimeni nu poate spune dacă era vorba într-adevăr de un organism viu sau un fel de mineral cu proprietăţi necunoscute. În fine; chestia e că după toate probabilităţile, amicul nostru ar fi urmat să fie înghiţit de viu în aceasta capcană mortală, doar că nu s-a întâmplat aşa. Nu-i dădea nimeni nici o şansă, mai ales că s-au mai raportat cazuri similare, dar el a găsit modalităţi de-a se adapta acolo. Înainte de-a se astupa o noua gaura, el era deja în alta nou formată şi aşa mai departe. Când l-au scos de acolo, nu părea deloc traumatizat de experienţă, ba chiar le-a zis jurnaliştilor că s-a simţit ca într-un hotel, doar că a dus dorul băuturii şi femeilor, şi începuse să se subţieze. E un fel de celebritate în felul său.
— Foarte interesant. Deci e un om de acţiune ca şi tine.
— Ţi-am mai spus, în robotul ăla militar n-am avut parte de nicio altă acţiune decât simplul fapt de-a mă deplasa dintr-un loc în altul. Trebuia doar să am grijă să nu mă împiedic şi să fac de râs armata. Un lucru destul de dificil, întrucât era o zonă de deal, dar la asta s-a rezumat misiunea mea. Mă plimbam, încercând să păr tot timpul demn şi impunător.
— N-ai vărsat niciodată sânge?
— Nu, adică poate doar sângele vreunei vieţuitoare mici pe care am călcat, deşi aveam grijă să am tot timpul ultrasunetele şi infrasunetele pornite. Nici un reprezentant al drepturilor omului nu s-a plâns vreodată de divizia mecha; ecologii în schimb…
— Mă bucur, mă linişteşte să ştiu asta. Mi-ai luat o piatră de pe suflet.
Se părea că Ana ştia cum să-l lase îngândurat la finalul fiecărei conversaţii.
Într-o altă zi de explorare, echipa dădu peste o deschidere largă, ca o poartă rectangulară prin care se vedeau trepte suspendate de zidurile din interior.
— O bibliotecă ! exclamă arhitectul, întorcând capul cu coamă galbenă în sus şi apoi în toate direcțiile.
— Cum să nu; în sfârşit am dat peste o bibliotecă şi aşa cum mi-e norocul, nu se vede nici măcar o carte pe rafturi. Ana se bătu cu palma peste fruntea robotului. Dacă nu cumva erau holograme, ceea ce ar explica şi lipsa tablourile din spațiile goale. Hm, asta nu merge; de ce ar ţine cineva holograme pe rafturi?
— Pentru impresie estetică, rosti arhitectul, ridicând în acelaşi timp umerii robotului în semn de nedumerire.
Uriaşul lui Demenyev trecu printre ei, oprindu-se înaintea unei plăci lungi montate în perete, apoi îşi întinse mâinile ca pentru a-i lua măsura.
— Pot să-mi ofer părerea de soldat?
— Ia zi, şefu! se auzi din partea numărului 6.
— Sunt paturi. Dimensiunile sunt potrivite pentru trupurile acestor uriaşi.
— Dar nu am mai întâlnit paturi până acum, rosti biochimista. Am presupus că extratereştrii dormeau pe podea sau în picioare precum caii. De ce s-ar aduna pentru a dormi în acelaşi loc?
— Probabil un fel de ritual social, răspunse Ana. Pentru a-şi împărtăşi visele la comun, sau pur şi simplu să-şi ţină de urât înăuntrul acestui glob cu zăpadă ce pluteşte în neant.
— O specie colectivistă, reluă biochimista. Are sens, doar am remarcat cât de mare e gradul de omogenitate culturală. Hm. De ce să presupunem însă că aici ar fi trăit mai multe familii sau indivizi separaţi? Poate tot castelul aparţinea unei singure familii, ceea ce ar explica şi mai bine de ce dormeau la comun.
— Dacă sunt paturi, înseamnă că putem dormi pe ele, întrerupse Bowd conversaţia. Doar ideea era să ne acomodăm cât mai bine în hotelul ăsta gratuit. Să ne bucurăm de toate facilităţile.
— De parcă tu n-ai dormi defapt în interiorul cabinei robotului, îi aruncă replica chimistul.
— Bowd are dreptate, îi zise Demenyev. Trebuie să ne comportăm ca şi cum ar fi casa noastră, dar mai înainte trebuie să vedem dacă ne suportă greutatea. Poate amicii noştri erau făcuţi din gelatină.
Robotul îşi forţă muşchii, împingând placa în jos, dar aceasta nu dădu semne să cedeze.
Mulţumit de rezultat, Demenyev ridică întreg trupul în mâini şi îl aşeză deasupra, apoi îşi întinse comod picioarele pe orizontală.
— Se doarme bine, şefu’? întrebă Bowden.
— Ca în paturile suspendate din cazarmă. Pentru mine da, pentru voi poate că nu. Veniţi să vedeţi cum e!
Roboţii îşi ocupară locurile, stinseră lanternele, apoi fiecare pilot îşi ridică vizorul căştii pentru a relua contactul vizual cu interiorul cabinei sale. Cabina era o cămăruţă cilindrică dotată cu un ecran prin care se putea observa totul la 360 de grade, mijloacele multi-media esenţiale, tuburi pentru alimentare şi pentru hidratare şi un fotoliu moale cu centură tare ce ţinea loc de scaun, dar care putea fi transformat lejer într-o canapea. WC-ul şi baia se găseau într-o cabină aflată de dedesubt, în care se pătrundea printr-o trapă de forma unui capac de bidon. Alături era o sală miniaturală pentru exerciţii fizice, foarte importante pentru a combate letargia şi atrofierea musculară.
Demenyev fu singurul care nu-şi permitea să adoarmă, în ciuda faptului că dăduse exemplul în acest sens. Era doar o minciună nevinovată. Cineva trebuia să ţină loc de santinelă. Dacă i se făcea somn cu adevărat, putea să trezească oricând pe altcineva să-i ţină locul.
Benzile cu numere radiau o fosforescenţă blândă. Robotul lui Demenyev era singurul care îşi păstrase luminiţele de semnalizare aprinse pe tot trupul. Prin acel joc de lumini, militarul observă mişcare pe ecranul panoramic din cabină. Tresări, stinse ecranul, apoi îşi puse casca pe cap, blocându-şi astfel vederea normală şi comutând pe ochii uriaşului. Ridică trupul uriaşului pe jumătate şi privi în direcţia unde percepuse mişcarea: robotul chimistului se sculase şi el. Urmă apoi o bufnitură puternică, resimţită prin senzorii seismici, căci acesta căzu peste marginea patului. Militarul nu putu să-şi stăpânească un surâs, chiar dacă în acelaşi timp era îngrijorat de această ieşire din decor.
Din ce ştia, trupurile lor mecanice nu se puteau mişca în somn, căci sistemul de comandă ce acţiona reflex prin citirea undelor cerebrale, putea fi activat doar în stare de luciditate.
Militarul începu să vorbească în casca chimistului, dar nu primi nici un răspuns.
Robotul chimistului încerca să se ridice în poziţie bipedă, dar era lipsit de coordonare mai ceva decât un bebeluş, întrucât cădea tot timpul în genunchi şi în mâini. Se târî apoi patetic în patru labe până la poartă, unde se sprijini cu palmele de una dintre laturile acesteia. ,,Drăcie spaţială, ăsta e somnambul! Cum de n-a verificat nimeni chestia asta înainte de a-l trimite cu noi ?”
Uriaşul militarului sări din patul suspendat ca un gimnast, iar vibrațiile produse de izbitura tălpilor cu podeaua fură atât de puternic încât îi trezi pe toţi ceilalţi, mai puţin desigur, pe chimist.
Demenyev apucă gigantul din faţa sa de umeri şi-l zgâlţâi zdravăn, iar ca rezultat, acesta îşi pierdu puţina coordonare pe care o mai avea şi ar fi căzut ca un sac de cartofi dacă n-ar fi fost sprijinit din spate. Chimistul fu trezit de ţiuitul unei alarme îngrozitoare în timp ce ecranul se trezise şi el pentru a afişa fagurii roşii cu semnul exclamării ai semnalului de urgenţă.
Chimistul trecu vizorul căştii peste ochi şi astfel observă buimac că se afla în afara camerei de dormit.
— Ce te-a apucat omule?
— Jur că tocmai ce m-am trezit din somn.
— Poţi să mergi pe propriile picioare? Şti la ce mă refer.
Pilotul verifică datele de sincronizare; acestea scăzuseră sub 50%.
— Negativ, domnule. Adică, n-am curajul. Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat.
— Nici eu. Salvează un raport cu datele de bord, îl voi trimite împreună cu raportul complet echipei de pe staţie şi poate ne vor spune aceştia cum stă treaba.
Chimistul se conformă ordinului, apoi se lăsă pe mâna robotului lui Demenyev care îl împinse încet înapoi spre camera pe care o părăsise în neştire. Tot ce trebuia să facă chimistul era să mute un picior în faţa celuilalt, ca un bebeluş ce tocmai învaţă să meargă, sprijinit de tatăl său.
— Albăstruiule, începu Bowd să glumească, ai să zbori de aici.
— Nu noi decidem asta, îl certă Dem pe aventurier, aşa că tacă-ţi fleanca.
Cercetătorii de pe staţie primiră raportul despre ciudată întâmplare, împreună cu ipoteza emisă de liderul echipei: somnambulism. Aşa cum ştia deja, interfaţa om-maşină era proiectată astfel încât să evite astfel de întâmplări, dar se admisese într-un final posibilitatea ca testele să nu fi fost destul de riguroase.
— Ce-o să facem cu chimistul? întrebă fostul om al armatei. Vă informez că robotul şi-a revenit la parametrii optimi cu care a pornit în această misiune.
— Deocamdată nu avem un înlocuitor pentru Reko. Următorul om de pe lista candidaţilor nu a reuşit să obţină un grad de sincronizare satisfăcător în timpul antrenamentelor, iar pregătirile pentru următoarea generaţie de piloţi nici măcar nu au început. Nu ne permitem să irosim un trup atât de costisitor. Reko rămâne, dar să-l păstrezi sub supraveghere constantă.
— Am înţeles, domnule. Dacă nu e o întrebare impertinentă: e posibil să fi fost o defecţiune a trupului artificial ?
— Exclus!
Răspunsul fu categoric, iar comunicaţia cu staţia fu întreruptă.
Credit art: Alex Ruiz, Speedrobot
