Tot timpul din lume – Teodora Matei
Editura Tritonic 2017
Colecţia Caşmir
180 pag., ISBN 978-606-749-212-5

Când vine vorba despre Teodora Matei, am toate şansele să fiu subiectiv. Pe de o parte, colaborăm la scrierea unor cărţi. Pe de altă parte, citim la prima mână ce scrie celălalt, oferindu-i sfaturi, sugestii, încurajări şi corectând ici-colo, pe unde ni se pare că scârţâie. Mai mult, s-a întâmplat uneori să ne împărtăşim idei înainte ca ele să fie aşternute pe foaie. Prin urmare, chiar şi în afara textelor realizate în comun, se poate spune că în majoritatea scrierilor mele e prezentă un pic şi Teodora, la fel cum şi eu sunt în ale ei.

Şi atunci, evident, se naşte întrebarea: cum pot vorbi despre un text de-al ei?

Subiectiv, fireşte. Pentru că, de multe ori, cunosc substratul unor lucruri prezentate de ea în carte, văzându-le cu alţi ochi decât cititorul ocazional. Sau – cum e şi cazul romanului de faţă – am văzut prima versiune şi am recitit acum, la o distanţă de doi ani, varianta finală.

Evident, asta ar trebui să determine pe oricine citeşte acest articol să aibă anumite reţineri în a-mi accepta aprecierile la adresa lui. Lucru care mi se pare perfect justificat. Dincolo însă de opiniile mele, mai mult sau mai puţin credibile, un lucru rămâne cert: Teodora Matei deţine o capacitate admirabilă de a naviga printre genurile literare. Primul ei roman, Stăpânul castelului, a fost încadrat în colecţia SFF a editurii Tritonic, deşi putea face parte la fel de bine din cea poliţistă sau de dragoste. La fel, volumul de povestiri Cel-ce-simte este catalogat ca fiind crime, deşi patru povestiri cochetează cu fantasticul sau SF-ul (una dintre fiind SF de-a binelea).

Romanul Tot timpul din lume nu face excepţie de la regulă. Probabil că eticheta romance sub care l-a livrat editura ţine parţial de raţiuni de marketing, deoarece publicul iubitor al acestui gen se va apropia mai greu de un roman SF decât invers, considerându-l inaccesibil. Şi ar pierde, deoarece Teodora nu foloseşte recuzita ştiinţifică, ci apelează mai mult la partea fantastică, menită să-i confere poveştii ei aerul unui basm pentru adulţi. Însă, deşi povestea de dragoste are cam aceeaşi pondere ca în Stăpânul castelului, modul de construcţie a intrigii o pune în prim plan, ceea ce justifică alegerea editurii.

Acţiunea se desfăşoară pe două planuri, fiecare concentrându-se pe câte un cuplu. Pe de o parte, îi avem pe Marek şi Clara. El – un compozitor de succes, ea – consoarta căreia i se îndeplineşte orice dorinţă, mai puţin aceea de a-l avea alături pe omul iubit. Deoarece – nu-i aşa? – pentru cineva pasionat arta sa va ocupa mereu primul loc, în timp ce persoanele dragi vor fi nevoite să se mulţumească cu poziţia a doua.

În celălalt cuplu, tot bărbatul, Aidan, este cel bogat. Dar aici problema este alta. Ava, iubita lui, este o pianistă talentată, dornică de afirmare, lucru care nu este pe placul bărbatului, incapabil să înţeleagă resorturile ascunse ce pun în mişcare sufletul fragil al femeii.

Premisele trimit foarte clar către probleme de cuplu, iar modul în care acestea evoluează şi se rezolvă rămâne să fie dezvăluit de paginile cărţii. Cititorul trebuie însă să se aştepte la nota inconfunabilă pe care Teodora Matei o dă textelor sale, menţionată de mine mai devreme. Căci ea nu se limitează la spaţiul şi posibilităţile lumii noastre fizice, dar nici nu introduce în poveste elemente SF menite să distrugă credibilitatea textului. Dimpotrivă, fantasticul se insinuează natural, deloc invaziv, dispându-se în structura textului aşa cum o făcea în unele texte ale perioadei victoriene, ori, mai aproape (în spaţiu şi timp) în proza lui Eliade.

De altfel, în timpul lecturii, am avut permanent senzaţia că citesc un roman de secol XIX, iar inserarea unor elemente specifice vremurilor noastre am perceput-o ca pe un uşor anacronism, poate şi din cauză că prezenţa lor este discretă. Ce mi-a lipsit, însă, a fost o ancorare spaţio-temporală cât de cât concretă. Mi-aş fi dorit ca autoarea să plaseze acţiunea într-unul dintre numeroasele state europene din vremurile de demult, fabulând pe seama unor adevăruri niciodată întâmplate, dar care, pentru mine, ar fi completat povestea. Oraşul-de-dincolo-de-munţi, Oraşul-de-la-mare, mi se păreau potrivite pentru un text fantasy, nu unul de factura romanului Tot timpul din lume. Îmi amintesc că am discutat acest aspect cu autoarea, pe vremea când am citit prima versiune a textului, şi mi-a argumentat alegerea ei. Am înţeles-o şi o accept, dar, repet, mintea mea simţea că romanul ar fi fost complet dacă avea un cadru concret, recognoscibil. Dar asta ţine, fireşte, de gusturile mele.

Cei care au citit Stăpânul castelului  ştiu că este aproape imposibil să priveşti detaşat personajele create de Teodora Matei. Ele au viaţă, au culoare, trecut, aspiraţii, respiră drame umane prin toţi porii. La fel stau lucrurile şi în cazul volumului Tot timpul din lume. Obsesia maladivă a lui Marek pentru Clara nu poate lăsa indiferent cititorul, la fel cum n-o face nici abandonul disperat al Avei, pusă în faţa alegerilor lui Aidan. Pentru că autoarea ştie să spună basme pentru adulţi şi o face cu un farmec irezistibil.

Volumul poate fi cumpărat online de pe site-ul editurii Tritonic.