alpha-moviePunctul forte al filmului constă în subiectul abordat, domesticirea primelor animale. Scena de vânătoare care deschide filmul ne introduce rapid în atmosfera unei drame petrecută acum 20.000 de ani, undeva în Europa de Nord.

Pelicula operează cu elemente verificate ale unei povești cu subiect (pre)istoric: relațiile de familie în cadrul tribului/satului, rolul central al vracilor, descântecele, totemurile, pietrele sacre, orientarea după stele, tatuajele cu scop mistic/ritualic. Parcă asistăm la ecranizarea eseurilor lui Eliade din preambulul Istoriei credințelor și ideilor religioase.

Traseul sacru parcurs de triburile aliate către locul Marii vânători este presărat de cadre largi, pe fundalul Căii Lactee, cu imagini care mi-au adus aminte de punctul culminant al Atlasului Norilor, minunatul exercițiu de transfigurare a reperelor condiției umane, aparținând surorilor Wachowski. Se realizează astfel nu doar o conectare a spectatorului la elementele naturii primordiale, ci la însăși savoarea perenă a istoriei, degajând un sentiment aparte al scurgerii timpului. Soundtrack-ul completează această atmosferă, îmbinând elemente ale muzicii sacre cu incantații ce trimit către zona amerindiană. Decorul general este întregit de fonetica aparte a limbii vorbite de cele două triburi aliate, urmând un construct sintactic ce amintește, iarăși, de populațiile emisferei vestice.

alpha

Succesiunea evenimentelor urmează rigorile prestabilite ale oricărei povești adiacentă unui astfel de subiect: fiul șefului de trib este rănit în timpul unei vânători și este lăsat în urmă, fiind apreciată drept irecuperabilă condiția sa fizică fragilă. Nevoit să supraviețuiască, identifică acele resurse aflate la dispoziția oricărui super-erou, luându-și drept aliat un lup pe care ajunge să-l îmblânzească, numindu-l Alpha (în traducere liberă Dire). Până aici, elementele de structură ale filmului s-au derulat corect, cu un plus semnificativ în ceea ce privește sacralizarea trecerii timpului într-un context mai larg preistoric-anistoric.

Spre sfârșit, filmul păcătuiește, în opinia mea, prin augmentarea abilităților super-eroului nostru. Zeci de minute îl vedem înfruntând nemiloase furtuni boreale, înotând sub gheață, rezistând fără iglu sau cojocel gerurilor polare, cărând cu brațele sale supraumane lupul străvechi aliat. Finalul salvează însă deznodământul unui film care începe salutar, însă pierde consistent din verosimilitate și parfum istoric înspre ultimele scene.

Și, da, aș fi dorit să lase până la capăt scena aia finală de vânătoare cu bizoni, în care oamenii s-au aliat cu viitorii ciobănești europeni-mioritici. Așa, am văzut doar o poză de grup preistorică, oameni și lupi defilând către locul de vânătoare de parcă ar fi fost cosmonauții din filmul ăla cu Bruce Willis și fiica lui Aerosmith, cum îl chema?, Armageddon, thanks Goagăl.

Articol publicat inițial pe blogul autorului Ciprian-Ionuț Baciu.
Sursă foto: University of British Columbia