DINCOLO

Agatha se răsturnă pe spate cu tot cu scaunul ei favorit, un Bergère șubred, vechi de mai bine de 100 de ani, moștenit de la Frau Gerda, o mătușă din partea mamei sale; și adus tocmai din Wroclaw, unde frau Gerda locuise în perioada dintre războaie, de care nu se mai despărțise, cu toate că avusese câteva tentative în trecut. În cădere, încercă să se agațe de mobilier și aruncă în aer ceșcuța cu infuzie de mentă și gălbenele pe care tocmai și-o umpluse dintr-un ceainic de cupru pe care-l curățase și-l lustruise de curând, bătând aerul cu mâinile, disperată și, în același timp, confuză; dar degetele îi alunecară pe mobilierul furniruit, căzu și se lovi cu capul de pardoseală, alertând șobolanii de la subsol. Scaunul se desfăcu și se împrăștie în câteva segmente. Simți o durere ascuțită în ceafă și avu senzația că un șuvoi de sânge i se prelinge din spatele unei urechi direct pe podea.
– Doamne, Dumnezeule! strigă, în cele din urmă, gâtuită de spaimă! N-ai murit?
– Ba da, confirmă Johan, fostul soț al Agathei.

*

– Atunci, ce cauți aici, Johan? Abia te-am înmormântat…
Încercă să-și facă cruce, un gest reflex pe care Agatha îl executa automat ori de câte ori îl simțea pe dracu prin apropiere, fără să mai gândească, dar mânile n-o ascultară. Își făcu cruce cu limba și murmură un „piei, drace!” mai mult imaginat auzit numai de ea, dar nu prin intermediul membranei timpanice, în caz că dracul și-ar fi însușit imaginea lui Johan. Johan nu dispăru, ci se ridică deasupra femeii înspre tavanul înalt al sufrageriei, plutind cu lejeritate, oprindu-se lângă lustra din cristal de Bohemia, o altă moștenire de la Frau Gerda, de unde o putea observa pe Agatha întinsă pe podeaua lucioasă de lemn, cu picioarele și brațele răsucite sub trupul greu și voluminos. Văzându-l acolo, suspendat, gol pușcă, fără costumul cu care-l îngropase, Agatha rosti, înfricoșată, apăsând pe fiecare silabă.
– Ai venit să mă… să mă iei?
– Unde să te iau? întrebă Johan, plat.
– Acolo…
– Unde, acolo?
– Dincolo…
Totul părea să se rotească centripetic, tavanul, podeaua, pereții, piesele de mobilier, tablourile vechi pe care tocmai le ștersese de căcat de muște.
– Nu. Nu, repetă Johan pe un ton lipsit de nuanțe, privind înspre pendulul de pe peretele din spatele Agathei, calculând o eventuală succesiune a evenimentelor. „Acolo” toată lumea pleacă și ajunge singur.

*

Agatha nu auzi ultima parte, decât acel „nu” de la început. Simți, cu ceva întârziere, fierbințeala infuziei de mentă ce se împrăștiase în încăpere, câțiva stropi pătându-i pereții; alții, sub acțiunea gravitației, ajungându-i pe față și gât, făcând-o să se infioare.
– Atunci, de ce?
Șocul răsturnării trecuse, spaima și panica se mai domoliră. În locul acestora simți durerea din ceafă și câteva împunsături în spate, la baza gâtului, între omoplați. Mâinile îi erau încă amorțite și nu le putea mișca.
– Am mai avut discuțiile astea în trecut. Știu că nu-ți amintești, pentru tine par mereu prima oară, însă, pentru mine au devenit un fel de rutină. Dacă pot să-i spun rutină, pentru că, așa cum percep sau mai degrabă nu percep timpul, e un dialog ce se repetă la fiecare o mie de ani. La fiecare o mie de ani mă întorc în acest moment în timp și în acest spațiu. Acum, aici. Asist la aceeași scenă. Cea în care te răstorni cu scaunul, dialogurile sunt mereu aceleași, puține variațiuni. Urmează să-mi povestești cum ai întlânit-o pe Ana-Maria, cum s-a aruncat Ana-Maria în groapă și cum au scos-o prietenii mei, Hansi și Günter, cu gura plină de pământ. Umilința prin care ai trecut și tot ce-a mai urmat.
– Da, tresări Agatha. Am cunoscut-o pe Ana-Maria… A venit la înmormântare într-o fustă mai scurtă decât bluza! Pe niște toace. I-au sărit țâțele din sutien când s-a aruncat ca o bezmetică peste tine, în groapă. Abia au reușit bețivanii de Hansi și Günter să o scoată afară. Lumea se uita la noi… la ea… avea gura plină de pământ… mai mult la mine. Toate neamurile, vecinii, toți cunoscuții, toți prietenii tăi. Toți colegii tăi. Cum ai putut să-mi faci una ca asta?
Johan nu clipi.
– Acum o să-mi spui că m-ai iertat.
– Și cu toatea astea, te-am iertat.
– Acum o să-mi pui din nou întrebări despre „acolo”.
– Cum e acolo? Ești în iad?
– Nu.
– În rai? În vocea Agathei se simți îndoiala.
– Nu.
– Atunci unde poți fi?
– Niciunde.

*

– Am pierdut socoteala miilor de ani, răspunse Johan, în timp ce Agatha și-l imagină prăvălindu-se peste ea de la înălțimea amețitoare a tavanului. Sunt prins într-o buclă temporară… Își roti umerii înainte și înapoi. Nici nu știu ce se petrece cu mine.
– Prizonier? Dar abia te-am înmormântat, argumentă Agatha, cu respirația îngreunată, n-a trecut nicio săptămână.
– Repet, repetă Johan, am mai avut, noi doi, replicile acestea. Același schimb invariabil de replici. O să-mi spui că la înmormântare a fost și Ana-Maria, care nu era, nicidecum, curva cartierului, ci profesoară de matematică la liceul nou de construcții, că s-a aruncat în groapă și n-a mai vrut să iese de acolo, abia au scos-o prietenii mei, Hansi și Günter. O să-mi aduci argumente, bazându-te pe discuții mai vechi, că nu mă întorc în trecut, ci în prezent, sau nu eu, ci un alter ego al meu, sau în viitor, sau depinde cum vezi tu lucrurile.
Șocul surprizei trecuse, însă durerea de la impactul cu podeaua devenea din ce în ce mai acută. Își aminti de Dora (că Dora), vecina de la unu, doi, trei… a patra casă de ei, văduvă și ea de peste 15 ani, o prevenise. (Că) dacă, vreodată, te-a iubit Johan al tău, o să-l vezi din nou. Nu te impacienta. Așa e cu morții. Nu-ți fac nimic. La fel mi s-a întâmplat și mie. Cel mai târziu într-o săptămână. O să-l vezi și dacă nu te-a iubit. Pe mine, Isabel al meu, nu m-a iubit. S-a prefăcut doar. Știa să se prefacă. M-a luat pentru casă… și pentru grădina din zona de Sud. Poate și pentru poziția pe care o aveam în partid. De grangure. Pupăză, îi trecu Agathei prin minte. Na, n-o mai lungesc, o să-l vezi, te asigur, indiferent ce-a fost între voi…
Na, uite că Dora avusese dreptate. Na, o iubise Johan sau n-o iubise? Că ea nu avusese decât hainele de pe ea. Câteva fuste, câteva rochițe și liceul terminat. Liceul german, acolo îl și întâlnise pe Johan. Johan fiind cu două generații înaintea ei. Îl urmărea pe holurile liceului cum gesticula când le povestea colegilor tot felul de cărți pe care le citise el, tone de cărți, iar colegii și prietenii săi de nedespărțit, Hansi și Günter, îl ascultau ca pe Cristos, iar ea îl sorbea pe Johan ca pe Făt-Frumos, pentru că Johan știa să povestească. Avea o voce masculină după care te topeai și știa să ducă fetele cu zăhărelul.
– La înmormântare a venit și Ana-Maria, își aminti Agatha, am cunoscut-o acolo… cum ai putut să-mi faci una ca asta, Johan? S-a aruncat în groapă peste tine, a făcut un tărăboi, un circ… Abia au reușit, prietenii tăi, bețivanii de Hansi și Günter să o scoată afară. Încercă să gesticuleze cu o mână, dar renunță, icnind de durere. Dar te-am iertat. Cum e acolo? Ți-e frig?
– Nu.
– Mi-a venit această idee, gemu Agatha de durerea unui spasm, revelație sau cum vrei să-i spui, că tu nu în trecut te întorci, ci în prezent. Pentru că tot tu îmi povesteai, mai demult, poate-ți amintești cum băteai câmpii despre epistemologia gravitației quantice, că numai călătorul temporal are impresia că merge în trecut, pășind cu lejeritate prin spațiul minkowskian. Momentul însă, în care ajunge, raportat la coordonatele timpului, e cel prezent. Sau și viitor? Cu bunăvoință. E posibil?
– Nu e frig.
– Ești în iad?
– Nu există iad. Nici rai. Nici altceva. Mai ales viitor.
– Johan, dar n-are nicio logică.
– Sunt suspendat în afara timpului. În afara spațiului. În afara logicii. În afara legilor, a parametrilor și a constantelor fizice pe care le știam. Nimic nu are sens aici unde mă aflu.
Johan i se adresă Agathei.
– La fiecare o mie de ani mă reîntorc aici, în acest moment din trecut. Momentul în care te răstorni cu scaunul, te lovești cu capul de podea și mori. Tu o să argumentezi că nu mă întorc în trecut, că acesta e prezentul. Pentru mine timpul nu mai are prezent, n-are nicio succesiune de evenimente decât că această scenă se va repeta și peste „o altă mie de ani” fără să-i înțeleg mecanismul.
Johan i se adresă Agathei.
– Sunt undeva în mine însumi. Eu îl numesc niciunde. Tu poți să-i spui dincolo. E o liniște absolută, un întuneric nesfârșit, singurătatea desăvârșită. Nu poți face nimic, nu poți schimba nimic. Nu poți muri pentru că ești deja mort.
– Groaznic, murmură Agatha. Nu poate fi decât iadul. Măcar există orice alt fel de radiație? Termică?
– Nu există iad, nu există rai. Acolo unde sunt eu exist numai eu.
Ultimul „eu” se pierdu, iar Johan dispăru în întunericul gros care cuprinse încăperea. Agatha își mai făcu odată cruce ridicându-se, până la urmă, cu ușurință, printr-o singură zvâcnire. Fără zgomot, fără nici cea mai mică urmă de durere. Apoi își aminti. Ce-a vrut să spună că mă lovesc cu capul de podea și mor? Cum, adică, mor?
– Johan, cum adică, mor?