28 iunie 1941…
Vara aceea nu fusese blândă cu Iașiul debusolat în care mirosul de fum de la sinagogile arse se amesteca cu duhoarea iadului de teamă ce plutea în jurul tuturor. Șatra făcuse popas pe marginea Bahluiului. Legionarii dăduseră târziu, pe întuneric, foc la căruțe. Două surori, de 18 și 20 de ani, reușiseră să se salveze. Singurele. Tatăl lor, bulibașa, rămăsese atârnat de un copac, marionetă ce se mai ținea într-o singură ață, iar mama, împreună cu puținii supraviețuitori, duși în vagoane spre cine știe unde. S-au adăpostit într-o casă abandonată de pe o uliță dosnică din Podu Roș, de fapt, într-un beci săpat în lut sub dușumeaua putredă a camerei de zi.
Amurgul se târa peste oraș încet, tiptil, a lehamite, ca un șarpe veninos, deja sătul, ce încă simte fosta pradă în stomac, dar privirea și veninul se îndreaptă, cu lăcomie, spre următoarea. Răsuflară ușurate. Mai trecuse o zi. Așteptau cuminți liniștea serii. Habar nu aveau că era una din nopțile când orașul se va transforma în tractir și măcelărie.
Tropot de bocanci răsună deasupra lor, hohote de râs, guturale, zgomot de sticle ciocnite și izbite de pământ și, undeva, în fundal, plânsete șoptite. Soldații târâiau după ei trei fete și o bătrână. Toate cu steaua galbenă pe piept. Loviră bunica cu patul puștii, îi smulseră cerceii din urechi, sângele începu să i se scurgă pe gât, excitând și mai mult instinctul animalic al acestora. O legară de un scaun șchiop obligând-o să vadă ce se întâmplă cu celelalte progenituri impure, cum le considerau ei.
În întuneric, surorile nu îndrăzneau nici să respire. Știau că dacă ar fi descoperite le-ar omorî ca pe șobolani. Cea mare își lipi ochiul de o crăpătură, dar cealaltă o trase înapoi murmurând, ,,ajunge că auzim”. ,,Trebuie să văd, dacă scăpăm, nu vreau să uit nimic”, îi răspunse.
Unul din soldați, cel mai masiv, cu obrajii stacojii de la băutură, apucă prima copilă și o aruncă pe podeaua murdară și plină de cioburi. O apăsă cu genunchiul pe gât și îi smulse rochia. Trupul alb, perfect, îl făcu să saliveze sonor. Ceilalți aplaudară și se așezară în cerc ca la spectacol. O pătrunse brutal, pe neașteptate, fără milă.
În alt colț al camerei, ce-a de-a doua tânără, lipită de peretele rece cu spinarea goală, avea aceeași soartă. Spaima ei mirosea a nădușeală râncedă, alcool ieftin și urină curgând din durerea ce i se strecurase în corp.
A treia, ce-a mai mică, a fost și cea mai chinuită. Când au ajuns la ea, deja rațiunea lor plutea într-un ocean de spirt. Au aruncat-o pe masa veche, i-au răsfirat picioarele forțat și trei, deodată, s-au repezit asupra ei cu o dorință apropiată de nebunie.
Ascunsă în bezna pivniței fata nu mai rezistă și închise ochii.
Icnete rupte, grohăieli, râsete scabroase, podea zgâriată, gâfâieli, sughițuri de înnecare, iar râsete, rugăminți șoptite, miros de putregai, de descompunere, mârâituri, gemete, râsete, o bucurie bolnavă care sfâșia umbra, plâns, tânguiri, oase pocnind, sufocări umede, sunete zdrențuite, râsete, gâlgâituri, respirații grele, greață, vomă, cor de diavoli beți, râsete.
,,Strigați, jidancelor! Urlați de parcă ați fi femei!!!”, rosteau toți sacadat.
Copila din penumbră își ridică pleoapele, încet, cu teamă și privirea îi căzu pe femeia în vârstă. Groaza i se instalase în ochi, suspina rugăciuni în ebraică, neîntrerupte de scuipăturile și palmele primite drept în figură.
Băutura își spuse cuvântul și le îmblânzi pruritul din intestine. Trecură la execuție. Pe fete le împușcară pe una în tâmpla dreaptă, alta în cea stângă și ultima drept în frunte. ,,Diferit, să nu vă supărați nici una”, strigau amuzați. Bătrâna, cu fața în jos, lipită de podea, primi glonțul în ceafă. Pentru o clipă, surorile au avut impresia că le privește direct în suflet, de parcă știa că sunt acolo, de parcă le implora pentru ajutor.
Liniște.
,,În locul ăsta vine tristețea să se spânzure”, se gândiră cele două în ascunzișul lor.
La marginea camerei se auzeau pași. Căutau ceva. O scândură icni sub greutatea unei ghete, lumina unui felinar se clătină apropiindu-se de o gaură, surorile se lipiră una de alta. Răsuflările li se înecară în gâtlej. Inimi bătând. Descoperite. Rădăcina părului le transpira negru.
28 iunie 2025…
Soarele le invadă camerele. Se întinseră, leneșe, ca două pisici ce știu că azi sunt libere, nu facultate, nu muncă, doar odihnă. Mirosea a cafea de la vecini. Coborâră, râzând, din pat, și se îndreptară spre bucătărie. S-au întâlnit pe hol. Se priviră. Ridicară câte o sprânceană. Refuzau să înțeleagă ce se întâmplă. Părul lor lung, bogat, mai întunecat decât o noapte fără lună, era acum un văl diafan de argintiu, fire strălucind ca o lumină stranie, aurie.
Se repeziră la oglinda mare, încastrată în perete, una lângă alta, cap lângă cap, ,,Ne-am transformat în Elsa”, au strigat fericite. „Suntem prințese. Și ne stă bine.”
Au savurat lichidul miraculos, maro și plecară la plimbare. Lumea întorcea capul după ele. Nu le păsa. O iubeau dintotdeauna pe Elsa și regatul ei de gheață. Nu căutau răspunsuri. Nu-și puneau întrebări. Dacă s-a întâmplat înseamnă că așa trebuia să fie. Se opriră în Copou pe o bancă lăturalnică. Aici găseau mereu liniștea necesară. Locul lor preferat cu bănci puține și oameni rătăciți. Spre surprinderea lor alături se afla o bunică însoțită de trei fete. Bătrâna zâmbi. Încercară și ele dar nu reușiră. Nici o vorbă nu le ieșea din gură. Doar rotirea ochilor arăta că există viață în ele și nu s-au prefăcut în stane de piatră. Erau speriate.
Băbuța li se adresă.
,,Aveți un păr foarte frumos. Știați că este albul tăcerii? N-aveți de unde, vă spun eu.”
Văzu mișcările rapide ale pupilelor. Zâmbi.
,,Stați liniștite, vă înțeleg și fără să vorbiți. Nu, nu ne cunoaștem. Sau voi nu știți cine suntem. Cu noi e altă poveste. Voi ne-ați salvat. Cu mulți ani în urmă. Voi, cele de atunci. Ne-ați luat moartea. Și pentru asta vă mulțumim. Dar, acum, avem nevoie, înapoi, de ea. Am păcălit-o și nu ne-a iertat. Am rămas agățate între ieri și mâine. Nu ne vrea nici pământul, nici cerul. V-am luat umbrele, dar Cel fără glas ne-a oprit, ne-a blocat. Curajul de a încerca să existăm între lumi a obosit, săracul. Numai voi ne puteți ajuta din nou. Voi, cele de acum.
Pentru că faceți parte dintre Diferiți. Vă aflați chiar pe graniță. De fapt, sunteți chiar granița. Aici sau acolo, oriunde ați fi, vă găsiți locul. Fericiții pentru care frontiera nu e un zid, e un pod pe care dansați desculți. Nu mă mai lungesc, am nevoie de voi, am, avem, nevoie de muțenia albă. Adică părul vostru. Și am să îl iau indiferent dacă sunteți de acord sau nu.”
Se apropie cu un foarfece bine ascuțit și începu să le reteze cosițele. Când ultima șuviță căzu la pământ cele patru dispărură.
S-au întors una spre alta. În același timp. Nimic nu se schimbase. Sau, poate, totul. Îmbătrâniseră. Și atunci au înțeles.
Doar tăcerea albă valsează pe hotar. Iar ele o dăduseră.
