Se învârteau toți fără sens prin micul apartament și nu se dumireau câtuși de puțin. Polițiștii erau uimiți, la fel ca și ei. Practic, totul părea un nonsens. Ușa de la intrare închisă, cheile în yală. Ferestrele închise, nimic nu părea în dezordine. Ochelarii zăceau pe birou la locul lor, nu existau urme că s-ar fi întâmplat ceva anume, o confruntare, accident sau altceva. Copiii fuseseră plecați în străinătate pentru câteva luni cu slujbele, iar bătrânul a rămas singur. Trecuse cu bine peste plecarea definitivă a soției răpusă de o boală nemiloasă în urmă cu câțiva ani. Era vioi, activ, își făcea plimbările zilnice sprijinit în baston, era adevărat, în ultima vreme reumatismul îi devenise supărător, dar nu se plângea. Vecinii nu știau nimic de el, dar nu se alarmaseră, bătrânul era o prezență discretă. Au găsit telefonul pus la încărcat cu sutele de apeluri pierdute și mesaje nedeschise. Porniseră și calculatorul bătrân. Nimic. Din casă nu lipsea vreun obiect, banii și cardurile erau la locul lor. Nedumerirea amestecată cu teamă se așternea pe fețele alor casei. Nepoata, cu spiritul ascuțit al copiilor, observase prima ușa. Nu aveau habar când apăruse. O ușă de lemn, cu ferestre de sticlă. Lângă ea, două găleți goale de vopsea albă reflectorizantă, bastonul, o lanternă frontală, câteva baterii descărcate, hainele de plimbare peste care zăcea altă lanternă, cu acumulator și o bidinea cu perii întăriți de vopseaua uscată. Au cercetat-o cu atenție și deși arăta reală, nu era decât o pictură murală foarte, foarte reușită.
Ritualul trezirii când se crăpa de ziuă, un protocol anost pierdut undeva în amintirea unui obicei căpătat într-o tinerețe îndepărtată, era mereu același. Întâi se întindeau mâinile, se descleștau degetele dureros înțepenite, ca două căngi trimise să vâneze crepusculul zorilor. Apoi se întindeau picioarele până lipsa de magneziu atenționa mușchii bătrâni de o îmbrățișare a unui cârcel. Răsucirea se făcea pe o parte, apoi cu trupul amorțit încerca să se ridice în șezut la marginea patului, un imperiu prea mare pentru un trup ce se împuțina. Aceeași poezioară șoptită în barba lăsată în piept, bună dimineața, draga mea, hai să facem o cafea. Ceva de neînțeles se rotea, nu era sigur dacă e Pământul ori dușumeaua camerei, dar versurile au amuțit sub imperiul visului. De multă vreme nu visase, sau poate nu mai ținea minte visele, dar acesta păruse aievea, în senzații și mirosuri. Plutise în derivă peste valuri liliachii de consistența unui jeleu, nu se speriase deloc, nu se scufunda, avea impresia că se află într-un leagăn ce-l ducea către un promontoriu de pietre albe peste care plutea greu o ceață lăptoasă. Abia atinse malul cu miros de cremene izbit și o voce profundă se auzise din tării. „Ce dorești?”. Parcă avea nisip în gură ori poate era clei, tușise de două ori cât să-și dreagă glasul dogit de trecerea anilor. „Nimic.”. Șuiera ceva, departe sus, între norii vineții, dar nu pricepea dacă e vântul ori doar o respirație. Apoi hohotele blânde și chipul unui dragon uriaș apăruse înaintea lui. „Așa e. Nu mi-ai cerut nimic. De ce?”. „Fiindcă mi-ai dat totul.”. „M-ai uitat?”. „Nu, dar nu Te-am pomenit de mult în gândurile mele.”. „Ha, ha, ha! Dulce sinceritate pământeană când toți M-au uitat!”. A urmat o stânjenitoare clipă de tăcere ca țipătul unui dialog întrerupt brusc. „Și totuși, ce dorești?”. „Să mă întorc de unde am venit.”. „Nu se poate ca un om să știe de unde a venit și unde se întoarce!”. Din nou tăcerea profundă se așternuse peste ultimele vorbe cu sunet de tunet rostogolit în cer. „Prea bine. Așa să fie!”. Apoi, ceva uriaș îl așezase din nou în valuri și suflase cu blândețe de zefir asupra lui. Se trezise de-a binelea. Ce vis ciudat! Picioarele îi trosniră când se ridicase și amețeala îl cuprinse brusc. În cădere, se prinse de clanța ieftină din alamă. Abia atunci văzuse ușa.
Era o ușă veche, asemenea celei din casa părintească din vremea unei copilării. Fusese copil? Ce farsă mai era și asta? Își storcea creierii în căutarea unei amintiri legate de apariția ușii, dar nu găsea nimic legat de ea. Căutase febril lanterna cu acumulator și încărcătorul. Apoi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se schimbase. Medicamentele le înghițise cu stoicism. Oul lăsat exact cinci minute în apă clocotită pe aragaz, puțină brânză și un colț de pâine muiată în ceaiul de mușețel îndulcit cu un strop de miere. Un mic dejun luat în tihnă, fără grabă. Luase hotărât lanterna. După ce ridicase roletele și aprinse lumina cercetă în voie ușa. Suna a lemn adevărat, plin. Prin geamul ferestrei însă, nu se vedea nimic, nici măcar cu fascicolul lanternei. Nici măcar peretele. A deschis ușa cu sfială. Părea un tunel de o beznă înfiorătoare, dar ce era mai ciudat, nu avea mirosul jilav de pământ sau de beci. Introduse întâi bastonul. Putea să jure că auzise cum ceva se dădea la o parte. Fascicolul lanternei surprindea urmele vagi de cărămizi perfect așezate, fără mortar la îmbinări. Cum ar putea cărămizile să clipocească? Le pipăise conturul și nu păreau dure, ci elastice. Avansase câțiva pași. Părea că tunelul era viu și se retrăgea în timp ce-i făcea loc. Dar în momentul în care privise înapoi, se trezise din nou în cameră în fața ușii. Mintea lui nu putea accepta astfel de paradoxuri. Ce stare de agregare putea fi un solid cu proprietăți lichide?
De la magazinul cu materiale de construcții își cumpărase o bidinea, o lanternă frontală și două găleți cu vopsea albă reflectorizantă. Plătise cu cardul. Le cărase cu greu pe autobuz, nu se îndurase să plătească un taximetrist și nici să le comande on-line. Nerăbdarea devenise mult prea mare. Îi trecuse prin cap că nu i-ar fi stricat un mosor cu sfoară, să-l întindă asemeni Firului Ariadnei, dar nu avea habar cât de lung era de fapt tunelul. Privise blocul, peretele unde trebuia să dea ușa, dar nimic nu părea în neregulă. Văzuse prea multe în viață și nu mai lua nimic de bun sau că așa trebuia să fie. Se așezase liniștit la masă. Începuse să calculeze. Sigur umblase prin tunel douăzeci de pași. Sigur! Nu, nu se înșelase! Nu urcase, nu coborâse. Și atunci? Pe cât de mare devenea uimirea, pe atât de mult creștea în sufletul lui dorința de explorator gata să rezolve misterele inexplicabile. Avea nevoie de o strategie, de un plan. Aproape că pufnise în râs. De multă vreme uitase să râdă. Adică, dacă nu e un tunel, ci un uriaș vagin? Râse cu poftă. Toată viața primise cu seninătate înjurăturile ce-l trimiteau la origini și de fiecare dată considerase că nicăieri nu fusese mai bine decât în pântecul mamei.
Se hotărâse. Lanterna cu acumulator, de rezervă, cea frontală cu baterii noi plus alte câteva în buzunar. Luase în buzunarul cămășii o fotografie a soției din vremea tinereții. Ce frumoasă era atunci! Precauția din spiritul lui îi spusese să își găsească un plan de rezervă în caz că s-ar putea întâmpla ceva rău. Micuța cameră GoPro fusese pornită și așezată peste plicul în care vârâse foaia scrisă cu câteva cuvinte, ca martoră la aventura lui. O bomboană mentolată sub limbă. Avusese o revelație. Bomboanele cu lapte adorate în copilăria lui aveau gust de sărut. Gust de femeie. Cum de nu se gândise? Pornise hotărât. La cincizeci de pași, o linie cu vopsea. Mergea neabătut, oare de câtă vreme? Aproape că nu-i venea să creadă când prima găleată se golise. Nu înțelegea, cât de departe putea fi față de intrare? De ce nu numărase dungile? Numărase de la a doua. Cinci sute de semne. Nu îndrăznea să privească înapoi. Nu se simțea deloc obosit, nu avea nici un motiv să privească temător înapoi. Totuși, patruzeci de kilometri îi păreau neverosimil de mult. Undeva își uitase bastonul, lanterna frontală nu mai lumină, degeaba schimbase bateriile, nici măcar cea cu acumulator nu făcea față, de parcă un animal lacom de întuneric se adăpa cu lumină. Simțea doar marginile rotunjite ale bomboanei de sub limbă. În cât timp se dizolva o bomboană? Tunelul se îngusta, începuse să-l strângă tot mai tare, parcă-i zmulgea hainele, cu ultimele puteri reușise să strângă în pumn fotografia, apăsarea din toate părțile beznei devenise sufocantă. Dacă era într-o gaură neagră? Dacă tunelul nu era decât un portal către altă dimensiune? Ultimul gând îi confirmase ideea alungirii și evaporării. Nu va rămâne altceva decât o informație.
Bariera ce-l înconjura se sparse în întunericul deplin cu un pocnet, avea senzația că plutește, da, plutea, înconjurat de un lichid. Nu înțelegea cum frânturi de zid cenușiu îi apăreau înainte cu o viteză amețitoare, marcaje reflectorizante se derulau tot mai rapid când în fața lui o ușă ivită de niciunde se deschise și-l absorbise. Ori îl azvârlise? Nu-și putea da seama dacă este întreg, ceea ce părea fotografia veche devenise un fulg de cenușă. O liniște încântătoare îl cuprinse la vederea bibliotecii, a canapelei, recunoștea aroma inconfundabilă de turtă dulce cu scorțișoară amestecată cu cea de cacao cu lapte. Se așezase, (oare chiar se așezase?), fereastra uriașă și luminoasă dădea spre o grădină fabuloasă prin care pluteau mici puncte luminoase, păreau cruciulițe zburătoare, volumul uriaș se deschise înaintea lui și se scria singur cu litere de flăcări ce nu mistuiau nimic. Când terminase cartea cuprins de o satisfacție cum nu mai experimentase, simțise o dulce picoteală. Nu era altceva decât experiența adunată, iar în urmă rămânea doar o amintire.
După două luni de la dispariția anunțată de familie, până și polițiștii erau de acord că omul se săvârșise din viață. Nu putea fi vorba de o șotie, cui îi mai ardea de glume la vârsta aceea, singurul lucru ce încurca totul era lipsa trupului neînsuflețit. Încercau să găsească data dispariției pentru întocmirea formalităților legate de actul de deces. Au răzuit puțin pictura murală și spre surprinderea tuturor se desprinsese toată de pe perete, iar pe spatele fulgilor uscați se putea observa vopseaua albă reflectorizantă. Plicul l-au găsit nepoții și hârtia trecuse din mâna în mână citită de toți ochii mirați de ultimele gânduri scrise de bătrân sub imperiul visului. Nu trebuie să cauți, nu trebuie să ceri, e destul să-ți dorești și să crezi.
Povestire premiată cu Premiul al III-lea ex aequo la cea de-a XL-a ediție a Concursului Național de Proză Scurtă „Helion”, 2025
