VÂNĂTORII NOPȚII

I-a spus cabanierului că pleacă la vânătoare. Afirmația obișnuită, urmată de reacția standard a celuilalt: o mişcare scurtă din cap, completată cu un zâmbet șters, vag amuzat-vag ironic. Îl aproba, însă nu îl credea. Pentru că, în niciun caz, oaspetele său nu arăta a vânător. Iar cabanierul, ca om al naturii, știa să-i recunoască dintr-o privire pe cei asemenea lui, printre care și vânătorii.

Înfățișarea străinului lăsa impresia unui orășean tipic pasionat de vânătoare, dar fără să aibă o conexiune profundă cu aceasta. Nu-l ajutau nici accesoriile specifice, cum ar fi tolba și pălăria, etalate periodic în fața turiștilor ocazionali. Cât despre pușcă, era o armă bună cu care, la nevoie, ar fi tras foarte bine. Evident că nu în animalele pădurii, el nefiind în stare să conceapă o asemenea grozăvie. Iată unul dintre motivele pentru care se întorcea mereu cu mâna goală după așa-zisele partide de vânătoare, însă obosit şi preocupat, ca unul ce aleargă pe coclauri cu intenții bine ascunse. Nimeni nu îi cunoștea adevăratele preocupări, deoarece străinul intra foarte rar în vorbă cu alte persoane din cabană.

În dimineața aceea a lunii decembrie, omul a pornit din nou spre adâncurile pădurii. Cabanierul l-a urmărit cum se îndepărtează, observând iarăși că mersul lui era prea ferm pentru cineva dispus să hălăduiască întreaga zi. Chiar dacă se nimerea să fie ziua cea mai scurtă din an… A constatat gânditor, după care şi-a reluat treburile cotidiene, în următoarele secunde uitându-l complet pe musafirul ce se îndrepta hotărât către o destinaţie numai de el ştiută.

Omul – Nicolae Manu, pe numele său – traversa pădurea înghețată, concentrat asupra ritmului propriului mers şi aproape fără să observe frumuseţea aspră a decorului hibernal. Alegând un traseu aparent haotic, dar bine cunoscut lui deoarece fusese elaborat după repere solide şi o experienţă anterioară a parcurgerii. Avusese suficient timp la dispoziție, în anii de când venea acolo ca un oaspete aparent obişnuit ce părea atras de oferta cinegetică a pădurilor montane înconjurătoare. Însă, după cum bănuia cabanierul, lucrurile nu stăteau deloc așa…

Fiindcă Nicolae Manu avusese un scop foarte clar încă de la prima lui sosire în zonă. Anumite evenimente bizare şi extrem de crude care se derulaseră în urmă cu peste o jumătate de secol îi atrăseseră atenţia profesională. Nu numai lui, ci şi altor polițiști, de-a lungul generațiilor anterioare. Concret, era vorba despre nişte crime oribile, cu tentă ritualică, nerezolvate la momentul producerii acestora. De aceea fuseseră trase pe linie moartă, dar nu pentru totdeauna, o investigaţie poliţienească despre nişte fapte atât de grave nefiind abandonată decât rareori. Abordarea lor se reia periodic, la apariția unor detalii suplimentare sau când o nouă analiză, ce devine mai obiectivă odată cu trecerea timpului, dă speranța unor concluzii cel puțin promiţătoare.

Ori dacă se întâmplă iar… Ca acum doi ani, când încă un cadavru mutilat fusese găsit în pădurea pe care o traversa, îndreptându-se spre locul probabil al unei noi crime. Avea mult de mers până acolo şi se grăbea, chiar dacă rezultatele investigaţiilor efectuate peste decenii şi propriile concluzii îi sugerau faptul că atrocităţile erau comise exclusiv în timpul nopţii. Mai exact, noaptea de 22 decembrie, data calendaristică aproximativă a solstiţiului de iarnă.

„Morții cu ochii scoși”, hârâise bătrânul descoperit cu dificultate, unul dintre puținii supraviețuitori ai perioadei de început. Pronunțând aceste cuvinte, repetase expresia-etichetă prin care cazul se făcuse cunoscut în jargonul poliției criminaliste de la cel mai înalt nivel. O provocare dificilă pentru toți cei nevoiți s-o înfrunte și un eșec unanim la sfârșitul anchetelor, în ciuda faptului că fusese vorba numai de profesioniști recunoscuți în domeniu.

„Prima dată s-a întâmplat prin 1954”, își începuse el povestea. „Am fost chemați urgent în zona aceea submontană fiindcă niște bandiți, cum erau denumiți atunci cei ce se împotriveau instaurării comunismului, îi omorâseră și mutilaseră pe trei dintre ai noștri…”

Bătrânelul încă verde (bine trăit!) și aparent de treabă fusese ofițer în securitatea comunistă a îngrozitorilor ani ’50. Încă un personaj oribil din lunga listă de torționari care, cu seninătate, omorâseră în bătaie oameni nevinovați iar altora le distruseseră iremediabil viețile. Nicolae Manu îl asculta în silă și doar pentru că era nevoit s-o facă.

„Un căpitan, șeful operațiunii, un locotenent din generația mea plus un activist de partid”, continuase individul, bând zgomotos dintr-un pahar cu apă. „Toți se aflau la fața locului, din cauza tulburărilor produse în urma unei încercări de colectivizare. Acțiunea confiscării pădurilor, pășunilor și livezilor care aparțineau țăranilor se lovise de o reacție fermă din partea acestora. Proprietarii au sărit cu furci și coase. Ai noștri au ripostat cu pistoalele, omorând cinci atacatori. Ceilalți s-au speriat și s-au retras momentan prin curțile lor. Apoi trupele de miliție au primit întăriri importante, iar revolta a fost înăbușită pe durata următoarelor douăzeci și patru de ore.”

Un mod neutru de a exprima adevărul despre opresiunea violentă de acolo și din toate regiunile țării, pe întreaga durată a obsedantului deceniu. Autoritățile recurseseră la ceea ce știau mai bine: arestări masive în miez de noapte, bătăi sălbatice, tortură până aproape de limita morții, toate denumite eufemistic „metode de convingere”. La acestea se adăuga spectrul oribil al închisorii, unde mârșăviile călăilor aveau să continue netulburate în spatele zidurilor groase.

Lui Nicolae Manu i s-a părut că, povestind, bătrânul avea o strălucire vie în priviri – satisfacția sadică a reamintirii. Era convins că se implicase total în povestea aceea sinistră, aducându-și aportul personal la atrocitățile comise. Se străduise cu greu să-și reprime un rictus disprețuitor, însă n-a fost deloc sigur că îi reușise.

„Situația părea că s-a mai relaxat, dar era numai o concluzie înșelătoare. Revolta, deocamdată mocnită, putea să reizbucnească oricând în satul menționat și în cele din jur, unde fuseseră probleme la fel de mari. Milițienii patrulau sistematic, se făceau noi arestări, anchetele erau în derulare la orice oră din zi sau din noapte, însă ordinea se arăta departe de a fi restabilită. Țăranii au trecut la o rezistență pasivă accentuată, fugind în pădure cu vitele și caii. Încercau astfel să-și protejeze avutul de o confiscare iminentă… Altă problemă pentru autorități, deoarece trebuiau să recupereze bunurile din niște păduri nepătrunse. Iar cum războiul se terminase de puțin timp, armele se găseau peste tot, mulți fiind dispuși să le folosească… împotriva noastră.”

O tuse convulsivă întrerupsese temporar relatarea fostului ofițer.

„Dar lucrurile trebuiau rezolvate rapid, presiunea de la partid fiind imensă. Folosind informațiile furnizate de anumiți săteni, care, până la un punct, o făceau și pe călăuzele (trădătorii nu lipsesc niciodată, reflectase cu amărăciune Nicolae Manu), milițienii intrau în pădure înaintea zorilor, luându-i prin surprindere pe fugari. În cursul unei asemenea operațiuni târzii, de pe la începutul lunii noiembrie, cei trei oficiali comuniști au dispărut în condiții relativ neclare…”

Fusese un moment critic, o delăsare toxică în asemenea situații potențial periculoase. Din declarațiile participanților, a reieșit vag faptul că cei trei indivizi făcuseră popas la un moment dat, distanțându-se de grosul forțelor implicate în acțiune, ca să fie răpiți apoi de către unii a căror identitate rămăsese necunoscută, în ciuda unor anchete ulterioare foarte insistente.

Speriați și furioși, călăii comuniști s-au năpustit iarăși asupra țăranilor locali, încercând să obțină informații prin mijloacele brutale specifice lor. Însă bătăile și tortura nu i-au ajutat deloc. Era clar că oamenii nu știau nimic, răpitorii nefăcând parte dintre ei, nici din vreun grup de partizani (cum erau denumiți în epocă luptătorii anticomunișiti) care să bântuie prin pădurile din jur. Zbaterea autorităților a durat până la sfârșitul anului, când toată căutarea lor înverșunată s-a ales cu un final șocant și grotesc.

„În perioada Crăciunului, cei trei au fost găsiți morți și mutilați pe un drum forestier principal…” își reluase povestea fostul ofițer. „Fiind lăsați acolo, tocmai pentru a fi descoperiți!”

După două luni de claustrare forțată, foștii torționari își aflaseră sfârșitul binemeritat. Sechestrați în întuneric, cu hrană puțină – după cum sugerau indiciile fizice, ca paloarea nefirească a pielii și descărnarea accentuată – deveniseră victimele unei execuții primitive, dusă la îndeplinire prin mijloace înapoiate. Iar data înfricoșătorului eveniment fusese fixată precar în perioada 20-25 decembrie, chiar înaintea Crăciunului, pe atunci o sărbătoare interzisă.

Autopsia efectuată pe trupurile neînsufleţite a stabilit că victimele fuseseră dezbrăcate complet şi legate afară, de niște copaci, în frigul puternic al nopţii hibernale, iar ochii le fuseseră scoşi cât timp mai erau vii şi conştienţi. Foarte probabil, înduraseră ore întregi durerea cauzată de mutilare, pentru că plăgile fatale păreau a fi provocate mai târziu – niște  împunsături adânci făcute cu ceva asemănător unor sulițe. Nici atunci decesul nu survenise imediat, ci urmase unei agonii intense, ca efect al mulţimii rănilor, care practic sfârtecau zonele toracice și abdominale ale celui condamnat.

„Nu mai este nevoie să specific că toate căutările noastre îndârjite n-au dus la prinderea niciunui criminal. Am răscolit pădurile din jur de câte ori a fost posibil în iarna aceea geroasă, cu zăpadă în exces, dar și aproape toată primăvara următoare. Am făcut-o zadarnic! Cât despre localnici, i-am luat la rând aproape pe toți, fiindcă oricare dintre ei lăsa de bănuit. Erau potențiali «dușmani ai poporului», cum se spunea în epocă. Represaliile noastre, uneori… prea insistente n-au obținut rezultatul scontat.”

Pauza pe care o făcuse înainte de a caracteriza eufemistic brutalitatea organelor represive ale vremii nu se datorase vreunui considerent etic, ci numai faptului că periodic se îneca în propria respirație șuierată.

În altă ordine de idei, nemernicul bătrân știa să relateze la modul neutru niște evenimente cel puțin respingătoare. Tonul alb al dezvăluirilor sale făcea ca suferința omniprezentă provocată de acțiunile tovarășilor să pară un detaliu minor al evocării, ceva lipsit de importanță și impact, un element comun lucrurilor înfricoșătoare petrecute în anii aceia tulburi. Și nu fusese deloc așa…

„Ce să spun, până la urmă ne-am resemnat cu ideea că trebuia să punem capăt anchetei. Am lăsat să se scurgă un zvon cum că presupușii ucigași – locuitori ai unui sat mai îndepărtat – fuseseră prinși și pedepsiți, după care am sistat căutările. A fost o adevărată ușurare pentru toată lumea… Noi scăpam de o problemă, iar sătenii de noi; aceștia părând că s-au mai dat pe brazdă, cum se spune. Asprimea și promptitudinea măsurilor luate de autorități îi făcuseră să renunțe la iluzia că vremurile vechi se vor mai întoarce vreodată. Pe de altă parte, nici ei nu mai credeau în venirea salvatoare a americanilor (care nici nu intenționaseră s-o facă, reflectă cu amărăciune Nicolae Manu, amintindu-și amăgirile periculoase ale bunicului său). Prin urmare, forțele de ordine s-au retras etapizat, sperând că lucrurile se vor așeza cumva pe un făgaș al normalității favorabil nouă.”

Speraseră zadarnic, fiindcă în următorii zece ani crimele s-au repetat cu o regularitate terifiantă, iarnă de iarnă. Urmând același scenariu sinistru, al răpirilor urmate de mutilare și omor, victime i-au căzut, în primul rând, membrii echipelor represive: milițienii obișnuiți, activiștii comuniști și torționarii securității, cei mai cruzi dintre toți. Acestora li se adăugau uneori primarii noului regim, dar și țăranii locali despre care se știa cu certitudine că fuseseră colaboraționiști. În același timp, mai dispăruseră și alți localnici (dintre cei reprimați!), despre a căror soartă nu avea să se mai afle nimic sigur, niciodată. Rudele și cunoscuții lor bănuiau corect că fuseseră arestați și omorâți în timpul interogatoriilor din beciurile sinistrei securități a statului.

Cât despre cei din prima categorie, erau descoperiți întotdeauna după Crăciun, morți, cu ochii scoși și trupul ciopârțit de împunsături. Durau uneori săptămâni întregi, până când cineva reușea să intre în pădure, iar atunci îi găsea înghețați bocnă și țepeni ca niște trunchiuri de copac. Imaginea acelor momâi rigide le dădea fiori și celor mai duri torționari comuniști. În anul următor, putea fi rândul oricăruia dintre ei!

„Spre norocul meu, n-am mai fost trimis niciodată în zonă”, și-a încheiat bătrânul relatarea sumbră, „însă am urmărit de la centru ce se întâmpla acolo. Știu că evenimentele au continuat și că ai noștri nu i-au găsit niciodată pe asasinii reali. În lipsa altor soluții, au izolat perimetrul, pentru a nu exista niciun schimb de informații cu exteriorul. Nu cred că au reușit, dar am respirat ușurați când crimele s-au rărit considerabil și nu ne-au mai vizat exclusiv pe noi. Aveau loc la doi, trei sau chiar cinci ani, tipologia victimelor schimbându-se radical, printre acestea făcându-și loc foști deținuți, violatori sau tâlhari, ori oameni despre care nu se ştia mai nimic, însă de care nimeni nu se îndoia că au comis cândva o faptă reprobabilă.”

Era convenabil așa, reflectase Nicolae Manu cu tristețe. De suferința celorlalți – adevăratele victime – nu mai era nimeni interesat. Amintirea se estompează încet-încet, iar timpul le rezolvă pe toate, nu mereu în cel mai bun mod posibil!

„Mulțumim pentru informații, ne sunt de mare ajutor”, se simțise dator să zică la sfârșitul întrevederii, după care se întorsese spre unul dintre subalterni și rostise scâșnit printre dinți:

„Duceți-l dracului acasă!”

Traversă pădurea după aproape trei ceasuri de mers susţinut. Ajunsese la timp în locul care trebuia, îşi spuse mulţumit, dar cu respiraţia întretăiată de atâta efort. Privi în jur şi o făcu inutil, fiindcă era puţin probabil ca în pustietatea aceea să întâlnească alt om. Însă, dacă avea dreptate, poieniţele vecine vâlcelei urmau să fie intens populate, la câteva ore după căderea nopţii. Până atunci, trebuia să aştepte, înarmat cu multă răbdare și curaj!

Își alesese drept refugiu un bordei dărăpănat, folosit cândva de muncitorii forestieri. Fusese săpat lângă niște arbori tineri, care-l camuflau relativ bine. Spera ca interiorul acestuia să-l protejeze suficient, pentru că frigul nopții se anunța neiertător iar el nu trebuia să aprindă focul. Nici lanterna din rucsac nu era indicat s-o folosească, decât numai în situații limită Aşa că urma să-și petreacă următoarele ore în bordeiul întunecat și probabil friguros până la momentul când evenimentul vizat ar fi trebuit să aibă loc.

Nu ştia exact unde, dar, în liniştea nopţii, zgomotele unui grup compact şi relativ numeros de oameni i-ar fi indicat cu uşurinţă locul viitoarei crime. Credea că era vorba despre unul dintre cele patru luminişuri mari, dispuse concentric în raport cu ascunzătoarea sa. Din preajma căreia intenționa să observe cât mai bine derularea evenimentelor și să tragă o concluzie fermă la final, punând capăt unei anchete ce durase peste o jumătate de secol. Să rezolve astfel un caz dificil ce urma să-i încununeze cariera de poliţist, acum ieșit la pensie. O satisfacţie profesională binemeritată, se gândi încă o dată, dar foarte puțin convins!

Sau – tresări înfricoşat –  va sfârşi răstignit pe trunchiul unui copac, cu ochii scoşi şi trupul perforat de ceva asemănător unor suliţe. Nu avea nici cel mai mic dubiu că soarta îi era pecetluită, dacă ucigaşii îl descopereau. Atunci din ce motiv îşi punea, cu bună ştiinţă, viaţa în pericol? Constată surprins că nu are niciun răspuns plauzibil. Poate pentru că anii mulți petrecuți în poliţie îi induseseră irevocabil un simţ al justiţiei care nu îl lăsa să treacă indiferent pe lângă o nedreptate, nici dacă aceasta nu îl privea în mod direct.

În interiorul bordeiului, era mai cald decât sperase. Toropit, a aţipit în reprize scurte, cât timp afară se mai vedea lumina zilei. După lăsarea serii, şi-a propus să rămână treaz şi vigilent. Noaptea s-a instalat devreme, urmând să fie cea mai lungă din an. Așteptarea lui subiectivă părea să dureze o veșnicie, însă el era hotărât să o abordeze cu multă răbdare. Fiindcă de asta depindeau reuşita, dar şi integritatea sa.

Orele au trecut greu, însă Nicolae Manu le-a traversat cu succes. De câteva ori, a crezut că auzise zgomote suspecte în bezna nopţii sau că văzuse umbre efemere prin geamlâcul vechi, totuși s-a înșelat de fiecare dată. Iar spre miezul nopţii, în ciuda unei ferme împotriviri, l-a luat somnul din nou. De astă dată mai mult, deoarece s-a trezit aproape odihnit. Afară, întunericul părea impenetrabil, însă el a simțit instinctiv că se întâmpla ceva la adăpostul acestuia, mai exact și altceva decât ceea ce era natural să fie.

A sărit în picioare, neştiind ce să ia mai întâi, arma sau lanterna, şi i-au trebuit câteva secunde bune ca să-și controleze reflexele. Trebuia să acţioneze raţional, nefiind nimeni prin preajmă ca să-i vină în ajutor, dacă făcea o greşeală. Mai întâi, a ascultat cu atenţie, apoi a privit pătrunzător afară; abia după aceea a deschis uşa bordeiului şi s-a strecurat în noaptea friguroasă de iarnă. Avea o vizibilitate satisfăcătoare, pentru că o sumedenie de stele străluceau pe cer, luminându-l mult mai puternic decât ştia el, ca locuitor de o viață al orașului.

S-a mişcat ușor prin vâlcea, încercând să prindă orice indiciu. La un moment dat, i s-a părut că se auzeau niște zgomote undeva, în stânga, şi s-a furișat hotărât într-acolo, camuflându-se după orice element folositor al decorului forestier. Era o umbră între umbrele nopții. Uitând pe moment de eventualele pericole, acționa ca și cum acestea nu ar fi existat. Adrenalina îi ștersese efectiv orice teamă, iar el își făcea treaba cu dezinvoltură, ca un adevărat profesionist. Simțea că tocmai descoperise ceva şi voia să profite din plin de asta. Era o şansă unică, presupusele evenimente neavând loc decât o singură dată pe an.

După parcurgerea unei anumite distanțe, zgomotele s-au auzit din nou. A ştiut atunci că erau reale şi nu o iluzie a tensiunii psihice, absolut normală pentru situaţia în care se afla. A crezut că distingea glasuri omeneşti şi crâmpeie de discuţie… Nu s-a înşelat, căci aproape imediat a zărit oameni, în pustietatea pădurii. Exact într-una din poienițele unde se aştepta să-i găsească! Nu erau puţini, ci patruzeci-cincizeci de indivizi, ce păreau să formeze un grup unitar.

Prea mulţi pentru posibilităţile sale! Nu avea nicio şansă să-i înfrunte cu o puşcă amărâtă, în cazul unui conflict spontan. Nu putea nici să intervină, cum îl îndemna o dorință absurdă. Îşi spuse dezamăgit că trebuia să se ascundă cât mai bine şi să observe amănunțit tot ce se întâmpla. Să-şi protejeze viaţa, în acelaşi timp. Își repetă ferm că se vor întâmpla lucruri foarte rele, dacă va fi descoperit. Va fi mutilat şi omorât, alături de victima din noaptea aceea.

Pe care o remarcase imediat în mijlocul indivizilor agitaţi şi foarte preocupaţi de ceea ce făceau. Părea inertă, capul fiindu-i căzut într-o parte, iar corpul atârnându-i fără vlagă, sprijinit numai în frânghia ce îi trecea pe sub brațe. Nu reuși să-i distingă picioarele, însă nici nu insistă prea mult, comportamentul călăilor săi focalizându-i întreaga atenție. Râzând în hohote înalte, parcă schelălăite, străpungeau victima cu niște sulițe lungi. Cotropit de oroare, polițistul observă în treacăt că cel supus supliciului nu avea niciun spasm, o reacție musculară obișnuită într-o asemenea situație. Nici nu urla sau gemea, cum ar fi trebuit să facă. Poate murise între timp sau –  se concentră asupra lui – nu era om. Îi părea că trupul deșirat semăna mai mult cu o momâie, o păpușă prost alcătuită, făcută la repezeală.

Însă nu putea fi sigur de veridicitatea observațiilor sale, călăii nefolosind nicio sursă de lumină, lanterne, torţe, făclii sau altceva. Chiar dacă vizibilitatea era foarte bună, luminii argintii a stelelor adăugându-se o lună uriașă, aproape plină, o semiobscuritate înşelătoare domina poieniţa din faţa sa şi restul pădurii. Într-o asemenea situaţie, absenţa luminilor artificiale, mai mult decât necesare, îi părea pur şi simplu bizară.

Orice om normal nu s-ar fi descurcat fără … Tresări, simţind cum îi îngheaţă sângele în vene, dar nu de frig, ci de o spaimă îngrozitoare. Pentru că – realiză mult prea târziu – aceia din faţa lui nu erau oameni obişnuiţi, ci altceva. Semănau cu oamenii din punct de vedere morfologic, însă aveau un trai diferit, un comportament şi obiceiuri aparte, cel mai probabil dezumanizate, din cauza condiţiilor improprii în care se desfăşura viaţa lor. Erau oameni sălbatici, sau sălbăticiţi, în existenţa cărora nimeni nu ar fi crezut, într-o Europă civilizată şi accesibilă, la început de secol douăzeci şi unu.

În timpul documentării despre crimele aparent ritualice, auzise și legenda vânătorilor nocturni. Vânătorii nopții, cum îi denumeau oamenii locului… O tratase cu neîncredere, ca pe o superstiție produsă de izolarea si ignoranța acestora. Fără să aibă cunoștințe temeinice de psihologie, o caracterizase cultural drept o transfigurare a fricii brute, proprie indivizilor cu gândire rudimentară, forma cea mai elementară de fantastic care izvora din neliniştile sufletului omenesc în faţa formelor ascunse ale naturii. Iar pădurile din jur, întinse şi foarte întunecate, puteau să ofere suficiente frisoane celor înclinați spre aşa ceva, pentru ca acestea să se concretizeze ulterior într-un lucru terifiant, o imagine de factură infernală ori vreo plăsmuire asemănătoare… Fantezia unui singur individ era suficientă; ea avea să se propage prin rețeaua societății țărănești închise asemenea unui virus și să se dezvolte la fel.

„Cred că i-am văzut încă din copilărie, ca pe niște umbre omenești, la marginea pădurii, în nopțile cu lună. Mă gândeam totuși că sunt numai închipuiri, ale mele, dar și ale altora..”, declarase unul dintre martori, cioban de-o viață. „Până când ne-am întâlnit aproape față în față. Pierdusem o oaie, am plecat s-o caut și m-a prins noaptea în codru, departe de stână. Am zis să rămân acolo până dimineața, fiindu-mi teamă că mă voi rătăci la întoarcere. De frica fiarelor pădurii, m-am urcat într-un stejar bătrân și mi-am făcut culcuș între două crengi groase. I-am văzut de sus (nu foarte sus) trecând la mică distanță de mine. Era după miezul nopții… Șase sau șapte la număr, asemănători, ca statură și înfățișare, cu oamenii.”

„Cum arătau?”, întrebase Nicolae Manu, atunci lipsit de interes.

„N-aș putea să spun prea bine, pentru că, încercând să mă ascund de ei, nu am văzut cine știe ce. Purtau barbă și plete, asta da! Erau îmbrăcați în haine ce păreau a fi făcute din frunze… Iar ce m-a speriat cel mai tare: aveau în mâini suliți lungi și cred că arcuri cu săgeți. Se întorceau de la vânătoare, fiindcă doi dintre ei cărau pe umeri un mistreț cu picioarele legate de un băț gros.”

De-a lungul timpului, fostul polițist avusese ocazia să mai asculte și alte relatări privitoare la subiectul acela straniu.

„Bunicul meu a fost pădurar, tatăl meu la fel, iar eu tot cu asta mă ocup”, povestise alt localnic. „Casa noastră, veche de peste o sută de ani, se află în afara satului, la poalele pădurii de brazi. Iată motivul pentru care am auzit despre vânătorii nopții, în mai multe rânduri. Știu multe povești despre ei. Umblă numai noaptea și prin adâncurile pădurii, apropriindu-se rar sau doar întâmplător de marginea acesteia, motiv pentru care nu sunt văzuți aproape deloc. Eu, unul, n-am avut ocazia!”

Îi spusese că în trecut, la o dată incertă, niște muncitori silvici întâlniseră o bătrână ciudată, undeva departe, în inima pădurii. Rătăcea acolo, confuză și probabil senilă. Oamenii au observat că își ținea în permanență mâinile la ochi, însă nu se lovea de niciun copac. Nu era o femeie obișnuită, cum aveau să constate în continuare. Avea pielea feței foarte albă și purta haine neobișnuite, făcute dintr-un amestec de ierburi și frunze.

„Oamenii au înconjurat-o, dorind s-o ajute, când s-au simțit, la rândul lor, înconjurați. După trunchiurile arborilor au ieșit vreo zece bărbați la fel de ciudați ca bătrâna. Purtau haine asemănătoare, aveau barba și părul lungi. Ochii le erau acoperiți cu niște legături făcute din plante, care totuși nu-i împiedicau să se miște cu precizie și rapiditate. Unii dintre ei au luat poziții amenințătoare, îndreptând niște sulițe din lemn spre muncitori, iar ceilalți s-au îndreptat spre bătrână, vorbindu-i cu blândețe”

„Vorbeau în limba română?”

„Da, dar una veche, greu de înțeles. La sfârșit, arătările au luat-o pe bătrână și au dispărut toți în pădurea întunecoasă.”

„Se spune că au și copii, nu numai vârstnici”, îi relatase un profesor local, cercetător amator al straniului fenomen. „Niște ciupercari care au rămas peste noapte în pădure, pentru o recoltă mai bună, povesteau că, pe la miezul nopții, au auzit glasuri și râsete de copii. Acolo, în inima codrului, vă dați seama! Înfricoșați, oamenii au privit în toate părțile, zărind printre copaci vreo trei copilași care alergau și râdeau, însoțiți de o femeie. Aceasta din urmă se pare ca i-a simțit pe intruși, fiindcă, la un moment dat, a început să strige alarmată și, luând copiii, s-a pierdut în întuneric.”

„Așa cum spuneam, nu i-am văzut niciodată”, revenise pădurarul cu detalii, „dar cred că am descoperit, în timp, numeroase dovezi ale existenței lor. Mă refer la mistreți și căprioare, animale moarte de câteva zile, după ce fuseseră ținta unui braconaj nereușit. În corpurile lor neînsuflețite n-am găsit însă gloanțe, ci vârfuri ascuțite și rămășițe lemnoase a ceea ce am presupus că fuseseră suliți ori săgeți.”

Polițistul îi întrebase pe fiecare în parte de când datează legenda vânătorilor nopții.

„Din totdeauna”, primise prompt același răspuns. „Toți strămoșii noștri povesteau despre oamenii sălbatici din pădure care erau observați numai noaptea. Chiar dacă, specificau ei, lungi perioade de timp nu-i mai vedea nimeni!”

„Au făcut vreodată rău oamenilor”, se interesase Nicolae Manu. „Au rănit sau ucis pe cineva?”

„Nu, niciodată. Dimpotrivă, prin anii ’60, un grup de turiști s-a rătăcit iarna în pădure și i-a prins noaptea acolo. Membrii grupului au susținut, la momentul respectiv, că ajunseseră teferi în sat doar pentru că, după căderea întunericului, niște arătări cu înfățișare omenească i-au condus de la distanță, vorbindu-le într-o limbă română greoaie doar cât să-i îndemne la drum.”

Nu crezuse atunci în existența vânătorilor nopții, cum nu credea nici în realitatea lui Yeti. Ca acum să se trezească față în față cu ei, în niște împrejurări deloc favorabile lui. Erau mulți, înarmați și tocmai făcuseră o nouă victimă. Sub presiunea evenimentelor, se gândi iarăși la aspectele stranii ale cazului de crimă multiplă pe care insistase să îl dezlege, surprinzîndu-se că le înţelege mai bine decât înainte.

Nu se confrunta cu adepţii unui ritual sângeros, inventat de minţile lor deformate, nu era vorba nici despre membrii vreunei grupări sataniste, veniţi o dată pe an pentru a-şi practica jertfele extreme, la adăpostul pădurii şi al nopţii. Pe undeva, ar fi fost mai bine aşa… Nişte indivizi inoculați cu propriul fanatism erau periculoşi, însă previzibili, mai uşor de recunoscut şi contracarat, fiindcă lunga istorie a nebuniei omeneşti făcuse ca până şi monştrii umani să devină oarecum acceptabili.

Pe când vânătorii nopţii (din puținele lucruri pe care le aflase despre ei) nu aveau decât vagi deprinderi omeneşti. Gândirea lor părea să le fie străină, în foarte multe privinţe, oamenilor diurni; acţiunile şi justificarea acestora mai mult decât atât! În mod sigur, se ghidau după alte valori existențiale, iar viața în ansamblu le era organizată de modele comportamentale bazate, mai degrabă, pe instincte solide, însă rigide, decât pe o logică flexibilă. Cu siguranță, sensibilitatea lor naturală, deci primitivă, le permitea niște obiceiuri ce ar fi părut drept crude omului civilizat.

Nu doar obiceiurile trebuiau să le fie diferite, ci și mecanismele practice de supraviețuire… Tresări din nou. Traiul nocturn le dezvoltase probabil abilități foarte diverse, între care detectarea promptă a unui eventual agresor să dețină un rol important. Abia atunci realiză cât de mult înaintase spre locul ritualului şi se miră că ei nu îl descoperiseră încă. Iar mai târziu ar fi putut jura că, exact în aceeaşi secundă, nişte mâini foarte puternice îl imobilizaseră cu rapiditate, în timp ce altele îi puseseră ceva umed pe nas, apăsând cu fermitate. Își pierduse cunoştinţa aproape imediat.

Când şi-a revenit, lucrurile se schimbaseră radical. Nu se mai afla nici în mijlocul pădurii, nici în noaptea friguroasă a lunii decembrie ci într-un spaţiu subteran caracterizat printr-o căldură confortabilă. Semiobscuritatea naturii exterioare făcuse loc unui întuneric profund, despicat insuficient de flăcările a câtorva torțe. Era în interiorul unui grup, susţinut de membrii acestuia și condus printr-un tunel descendent ce cotea brusc la stânga sau la dreapta. Atât cât reușea să vadă, ajunse la concluzia că înainta printr-o construcție artificială întortocheată și suficient de lungă ca să descurajeze vizitatorii inoportuni.

Abia atunci își aminti că fusese prins în ambuscadă de vânătorii nopții. Panicat, se zbătu, încercând să scape din strânsoarea paznicilor săi, dar aceștia îl imobilizară mai bine. Aveau brațele puternice ca oțelul.

– Stai liniștit, îl îndemnară. Nu ți se va întâmpla nimic rău.

Remarcă vorbirea lor greoaie, cu sonoritate înfundată și un accent învechit.

În scurt timp, ajunseră într-o încăpere vastă, luminată de mai multe torţe, fixate ici-colo pe pereții acesteia. Realiză imediat că se afla într-o grotă interioară, aproximativ sferică și cu tavanul boltit, o construcție naturală a erelor geologice din trecutul îndepărtat. Inspira aer proaspăt, adus uneori de curenți având intensitatea unei brize ușoare, ceea ce însemna că fuseseră săpate suficiente aerisiri în locuri bine camuflate de la suprafață. Un morman de pietre din partea opusă tunelului pe care veniseră îl făcu să tragă concluzia că vânătorii nopții blocaseră intrarea naturală a grotei, construind alta mult ocolitoare și transformaseră incinta sub-pământeană într-un loc de adunare sau ceva asemănător. Numărul însemnat al oamenilor aflați înăuntru părea să-i confirme presupunerea.

Torțele fiind așezate strategic, reuși să-i vadă mai bine decât în pădure. Înfățișarea lor îndepărtată de troglodiți era mai nuanțată acum prin observarea unor aspecte suplimentare, atât cât reușea să le distingă. Majoritatea bărbaţilor purta plete şi barbă, care păreau bine îngrijite. La fel şi părul lung al femeilor, aproape obişnuite ca înfăţişare facială. Culoarea pielii tuturor era ireal de albă, ceea ce indica un trai îndelungat petrecut în absenţa luminii. Când ei se apropiară, studiindu-l curioși, remarcă aspectul opac al ochilor vânătorilor nopții şi faptul că se fereau permanent de lumină. Până şi copiii făceau la fel, reacţiile lor spontane fiind mai evidente decât ale adulţilor. Au copii, conştientiză brusc, iar aceştia fuseseră născuți şi crescuţi în întuneric. Au bătrâni, îşi spuse, zărindu-i în mulţime. Oameni care şi-au petrecut întreaga viaţă sub pământ și în bezna nopții. Păreau încă plini de energie, ceea ce însemna că n-o duseseră rău de-a lungul anilor.

Hainele lor erau făcute dintr-o combinație bizară de piei animale, frunze și iarbă uscată. Privindu-le, crezu că distinge o oarecare atenție în alcătuirea acestora. Mai remarcă uimit că femeile tinere își dădeau pleoapele cu ceva argintiu, vreun pseudo-fard natural și că aveau podoabe artizanale în păr. Toți purtau brățări făcute din crenguțe încrustate primitiv cu pietre colorate sau cristale translucide, descoperite pe dealurile înconjurătoare.

Înțelegând acut că acela era momentul de grație al investigației sale, încercă să înregistreze cât mai multe detalii. Se focaliză insistent pe comportamentul oarecum bizar al vânătorilor nopții. Erau mai dinamici decât oamenii obișnuiți, se mișcau încontinuu, așezându-se și ridicându-se precipitat; veneau în fața lui, înaintând brusc din fundal, îl priveau insistent câteva secunde, după care se retrăgeau la fel de repede, lăsând locul altora. Concluzionă deloc surprins că se comportau asemena animalelor cu care coabitau prin pădurile acelea întinse.

Într-un final, se așezară în fața lui, dar fără să aibă stare. Se îndemnară unii pe alții, prin gesturi mute sau interjecții lungi, să înceapă ceea ce s-a dovedit a fi un monolog colectiv, fragmentat ca formă însă purtător al unui mesaj clar și coerent. Cât despre un eventual dialog, înțelese repede că acesta era aproape imposibil, diferența dintre el și ei fiind deja prea mare.

– Om al zilei, ne dai târcoale de ceva timp. Te străduiești să afli cine suntem, iar noi îți vom spune, căci meriți fără îndoială. Căutându-ne îndelung, ne-ai găsit până la urmă, vorbi unul dintre ei, iar Nicolae Manu înțelese aproape tot, limba vânătorului fiind o română veche, totuși inteligibilă.

Al doilea vorbitor începu brusc, când primul abia terminase ce avea de spus, iar în acest timp restul grupului se agita, voind parcă să intervină. Se comportau iarăși ca niște animale sălbatice.

– De rău și silnicie, am fugit dintre oameni…

Al treilea individ vorbi aproape peste el, în maniera caracteristică:

– S-a întâmplat în vremea Marelui Han… Când armata uriașă a Marelui Han a năvălit pe aceste meleaguri, ne-am refugiat din calea ei.

Știind că tocmai se menționase un detaliu important, polițistul își ascuți atenția și încercă să proceseze informația oferită. Un atac al tătarilor, al mongolilor poate… Când se întâmplase asta? Evul Mediu Timpuriu? Trecuseră câteva secole de atunci! Șase-opt…

– Răul și silnicia s-au arătat a fi mai îngrozitoare ca niciodată, uciderea de oameni în număr foarte mare. Moarte, foamete, boli. Sub zodia lor trăiam și ne temeam!

– Mâncam scoarță de copac și dormeam sub cerul liber, asemenea fiarelor pădurii. La fel ca ele, ne feream încontinuu de vânătorii nemiloși, aflați oriunde ne-am fi dus.

– Peste tot în jur erau păduri nepătrunse, însă dușmanii intrau în ele, găsindu-ne până la urmă.

– Nu mai aveam loc pe pământul acesta și la lumina zilei. Atunci, ce puteam face?

Se opriră câteva secunde, într-o foarte probabilă pauză de efect, după care continuară, vorbind agitați, unii peste alții:

– Disperați, ne-am căutat refugiul la adăpostul întunericului și am făcut sălașe sub pământ. Numai așa am scăpat cu bine.

– Trăind sub protecția nopții, am rămas în viață, neatinși de nenorocirea momentului aceluia năprasnic.

– Și am înțeles marea descoperire pe care o făcusem, fără să știm: că ducându-ne traiul în noapte pentru mai departe, aveam să scăpăm mult mai ușor de orice prigonire.

– Care au fost destule în continuare, dar nu pentru noi, fiindcă nu ne mai aflam în calea lor.

– N-am dus o viață rea, căci am trăit ani mulți fără ca răul sa ne atingă!

– Opt sute au fost, și i-am numărat ca să nu ne sălbăticim. Deoarece ne era greu să mai rămânem oameni în viața cea nouă. Însă cunoscusem din plin nemernicia omenească, pentru a ști că merita orice străduință…

Invazia mongolilor asupra Europei, reuși polițistul să stabilească un reper minim realist la povestea aceea incredibilă. Necunoscând gândurile sale, vânătorii nopții își continuau netulburați relatarea lor uimitoare:

– Fără să căutăm dinadins, am ales ce era mai bine pentru noi…

– În niciun caz, ușor și plăcut!

– Atât de simplu, încât nimeni nu s-a gândit vreodată la asta. Nici cei dintâi vrăjmași, nici următorii și următorii și următorii…

Râdeau toți, cu satisfacție teatrală, dar sinceră. Apoi reluară energic firul dezvăluirii propriei metamorfoze:

– N-am pierit din cauza faptului că ajunsesem a fi de același sânge. Pentru că, la fiecare nouă urgie, oamenii fugiți în pădure ne întâlneau și ne cunoșteau, alăturându-se nouă! Nășteam astfel copii sănătoși!

– Trăiam, generație după generație, în pădurile dese din munții aceștia și în altele, din munți mai îndepărtați. Ne schimbam periodic sălașul, când credeam că oamenii zilei puteau să afle de existența noastră. Căci uneori trebuia să ne arătăm și eram nevoiți să intervenim.

– În spiritul adevăratei dreptăți, bineînțeles!

– Iar ultima oară s-a întâmplat cu peste cincizeci de ani în urmă, când alt vrăjmaș a dezlegat iarăși demonii răutății omenești. Și pe acela l-am înfruntat la adăpostul întunericului, fără ca noi să fim vătămați într-un fel!

Nicolae Manu zâmbi pentru sine. Într-un mod foarte ocolitor, ajunsese la obiectul investigației sale polițienești, cel care declanșase evenimentul remarcabil pe care tocmai îl trăia.

– Atunci, tatăl meu, student anticomunist, fugind de spectrul îngrozitor al pușcăriei politice, s-a ascuns în aceste păduri. În timpul iernii, n-ar fi supraviețuit dacă nu era salvat de vânătorii nopții și dus în adăposturile lor subterane, meșteșugit construite în spatele unora naturale aparent înfundate, zise un om în vârstă, având înfățișarea identică cu a celorlați, însă vorbirea clar mai actuală.

– Aici a cunoscut-o pe mama mea, continuă imperturbabil, iar eu m-am născut ca ființă a nopții, căci nu mai știu deloc cum e să trăiești la lumina zilei. Și nu sunt singurul, a adăugat, fiindcă cinci-șase dintre cei prezenți au o descendență asemănătoare.

Pentru puțin timp, se lăsă o liniște nefirească în larga încăpere subterană. Polițistul înțelese că povestitorii își terminaseră evocarea, iar el realiză timorat că nu știa ce ar fi trebuit să-i întrebe la sfârșitul acesteia. Conștienți de dificultatea lui, vânătorii nopții se amuzau, agitându-se parcă mai mult decât înainte.

– Te interesează, poate, să afli cum e să trăiești… pe dos, încercă cineva din mulțime.

– Ne place, replică o femeie, privind spre Nicolae Manu. Noaptea este liniște… și pace. Putem să admirăm Luna, cel mai frumos corp ceresc.

– Voi puteți admira Soarele, privind direct spre el? întrebă imediat alt vânător, făcând semne sugestive către ceilalți.

Încercau probabil să fie spirituali. Se gândi că, pe lângă poveste, anecdota sub orice formă constituia un reper clar al umanizării. Încă din Paleolitic, oamenii spuneau povești și își stimulau istețimea cu anecdote. Caracteristica aceasta antropologică se păstrase intactă la vânătorii nopții, un lucru semnificativ pentru unii care se distanțaseră net de oameni în foarte multe privințe.

– Sau ce facem noi, când afară e zi? încercă altcineva să continue seria snoavelor.

– Ce faceți voi, când afară e noapte? reiteră un semen al său gluma dinainte.

– Bineînțeles, dormim liniștiți. Având mereu pe unii dintre ai noștri care să ne vegheze somnul… Deoarece nu trebuie să uităm niciodată că o primejdie ne-a schimbat viața pentru totdeauna.

– Sunt atâtea de întrebat, simți polițistul o nevoie imperioasă să preia inițiativa falsului dialog. Ritualul… Morții cu ochii scoși! Ce faceți, de fapt, cu asta?

– Știi deja, primi răspunsul pe mai multe voci. Pedepsim răul, alegând dintre ticăloșii ce murdăresc lumea aceasta. Lăsăm un semn al nostru pe mârșăviile lor.

– Le scoateți ochii, pentru a arăta că cei care trăiesc în întuneric văd mai bine dreptatea, încercă Nicolae Manu.

Ei râdeau, dând aprobator din cap.

– Și facem asta în noaptea noastră cea mai lungă, precizară în cor.

– Solstițiul de iarnă, murmură polițistul, gândindu-se la simbolistica brută, dar sugestivă a ritualului. Victima din pădure, tresări oripilat, era tot un răufăcător?

– Nu, auzi ușurat răspunsul. Nu-i căutăm neapărat. Ba chiar ne bucurăm când nu îi găsim.

– E bună și o momâie, completă el, inutil.

Brusc, vânătorii nopții începură să se agite mai mult, preocupați clar de altceva decât subiectul discuției.

– Aș vrea să mai întreb câte ceva, încercă Nicolae Manu să le atragă atenția.

– Dar nu mai avem timp, fu întrerupt fără menajamente. Se vor revărsa zorile curând, iar noi va trebui să te ducem înapoi de unde te-am luat, făcând-o numai la adăpostul întunericului.

– Și altă ocazie nu va mai fi, deoarece vom pleca peste câteva nopți spre alți munți, unde ni s-a pierdut amintirea.

– Pentru două-trei vieți de om, timp în care vom fi uitați și aici.

– Astfel vom putea trăi liniștiți în continuare multe sute de ani!

– Cum am făcut-o și până acum!

Agitându-se dezordonat, se ridicară în picioare, iar polițistul înțelese că urmau să se despartă pentru totdeauna. Câțiva bărbați își luară sulițele, se aliniară pe două rânduri, iar unul care părea a fi șeful formației îi făcu semn să treacă la mijloc. Parcurseră în sens invers tunelul prin care veniseră, de astă dată fără nicio lumină, iar Nicolae Manu se surprinse că nu îi simțea lipsa deloc. Restul drumului până la bordei îl străbătură la strălucirea parcă prea abundentă a stelelor și a lunii uriașe.

Însă alte lumini îi atraseră atenția, odată ajunși în poienița unde se desfășurase ritualul: niște șomoioage, asemenea unor lumânări butucănoase, prinse de crengile copacilor și care ardeau cu flacără constantă.

– Ce sunt astea? se interesă el uimit.

– Semne pentru o altă sărbătoare, îi răspunseră însoțitorii săi, în zarva verbală caracteristică.

– Noaptea cea mai lungă se va încheia curând, dar o alta – binecuvântată – îi urmează… Crăciunul, despre care am uitat ce înseamnă, însă aflăm din generație în generație că e o sărbătoare a înțelegerii, păcii și armoniei. Atunci, oamenii zilei pun lumini în brazi, iar noi facem la fel ca ei…

– Este singura dată din an, când noi, oameni ai nopții, aprindem lumini și știm că așa trebuie să fie. Deoarece trăim o bucurie de neînțeles nouă!