- Piratul celor Opt Mări
„Trebuie să petreci timp târându-te singur printre umbre ca să apreciezi cu adevărat ce înseamnă să stai în soare.” / Shaun Hick
- La puțin timp după Marea Molimă din 2020.
În orașul provincial se lasă noaptea. Se lăsa deodată. Ca atunci când se stinge lumina în debara. Vântul încremeneste, oprind în loc și mai mult acest sfârșit de lume. Printre clădiri, acolo unde e câte un petic de pământ, cresc insule de margarete.
În intersecția mare, pe o ladă de Ursus întoarsă, stă un bărbat cu mască de gaze. Din filtrele obosite se aude doar un hâșâit ritmic, ca respirația unui animal mecanic. Dacă nu s-ar mișca lentilele aburite, ar putea fi confundat cu un manechin strâmb uitat într-un magazin de hipsteri.
– O să plouă la noapte…, zice cu voce tare.
Nu știe de unde știe. Din felul în care se aburesc lentilele măștii? Oare aerul filtrat se simte altfel? Nu își amintește numele, dar își zice „Piratul celor 8 Mări”. O vagă amintire din copilărie: visa să fie cosmonaut, dar ar fi schimbat oricând stelele pentru ape nesfârșite.
Zâmbește. În limbaj popular margaretelor li se mai spune și Stelele Pământului. Îl privesc ca niște ochi veseli, luminate de lanterna lui chioară. Desenează un cerc pe asfalt, iar pentru prima oară, după al nu-știu-câtelea oraș fantomă, simte un presentiment bun, ca un copil înainte de cadou.
– Deci sunt bun la botanică… cine-ar fi crezut?
Râde. Masca îi distorsionează glasul, transformând hohotul într-un grohăit grotesc. Nu se plictisește niciodată de gluma asta.
Se ridică, își saltă rucsacul pe spate. Pașii îi bat sec pe dalele crăpate, iar din când în când rupe câte o margaretă și o bagă la piept. Să nu uite. Din spate se rostogolesc zvonuri de potop, vântul slab leagănă flori și buruieni fără deosebire.
Piratul celor Opt Mări privește ceasul. Acesta a încetat de mult timp să mai ticăie. Dar, în chip misterios, îi arată mereu când e vremea potrivită de popas. Acum arată fix asta.
O poartă scârțâie în bătaia vântului, ca o invitație. Și el știe să creadă în semne. Intră.
Frontala luminează o cameră într-o singură culoare, pereți și mobilier îmbrăcate în același praf. Pe masă, lângă masca de gaze, un buchet generos de margarete râd într-o vază albă. Iar camera se umple de parfumul unui ceai pus la fiert pe o sobă portabilă.
Într-un cabinet găsește o ceașcă albă. Din același set cu vaza. Și, ca o minune, într-un săculeț de catifea pentru bijuterii, patru cuburi de zahăr brun. O pradă demnă de un pirat.
Umple ceașca cu lichidul auriu, adaugă un cub și inspiră aburul dulce-amar. Ține vasul cu ambele mâini, ca să nu-i tremure, și pentru o clipă simte că bea cu sufletul, nu cu gura.
Apoi deschide jurnalul. Scrie mereu la sfârșitul zilei, altfel totul s-ar șterge. Virusul așa lucra: lăsa să dispară tot ce nu fixezi printr-un gest, printr-un cuvânt. Pe coperta uzată se mai citește: „Orice pirat pretinde că e flagelul celor șapte mări. Dar nimeni nu-și revendică a opta.” Nu știe de ce a scris asta. Virusul te face să uiți orice lași să se șteargă. Binecuvântare și blestem.
Lasă jurnalul jos. Lampa proiectează lumina pe peretele din față. Pupilele i se dilată.
Cum de nu văzuse până acum? Cu ruj roșu, litere de tipar, scrise îngrijit:
Am plecat spre sud. Vreau să văd Marea.
În cabinet găsești zahăr. Adu și ceașca cu tine!
Eva
Își trece mâna peste semn, dar rujul nu se șterge. Îl arde parfumul invizibil al mesajului – ca și cum ar simți, prin mască, conturul unor buze care nu vor să fie uitate. O amintire i se zbate în creier, dar nu prinde formă. Dacă mâine nu-și va mai aminti nici de ea? Dacă „Eva” e doar o ficțiune scrisă de altcineva în capul lui?
Afară, cerul izbucnește. Ploaia cade și ridică din țărână un miros de lume reîncepută. Fulgere biciuiesc norii, împingându-i ca pe niște berbeci dolofani și plângăcioși.
Iar la lumina lor, pe tăblița albastră a singurei case cu geam luminat din orașul provincial, se poate citi:
Rue de la Mer No.8
- Eva
„Îmi place cafeaua cu frișcă și literatura mea cu optimism.” / Abigail Reynolds, Pemberley by the Sea
- La puțin timp după Marea Molimă din 2020.
O noapte cu lună uriașă, aproape nepământească, când ochii prind umbrele ca ziua, dar totul e străbătut de o lumină lăptoasă, înșelătoare. Drumul e un tunel. Graniță între lumi. Copacii din stânga își împreunează ramurile cu cei din dreapta ca niște palme care se caută și gem când vântul le smulge degetele. Din loc în loc, o mașină părăsită, cu roți înfășcate de iederă, oase verzi peste oase ruginite. Aerul are gust de fier vechi și mucegai, dar și o dulceață stătută, ca de asfalt ud și frunze putrezite.
Și în tot acest decor, o singură formă de viață. O femeie cu botine verzi și o geacă de piele roșie. Pășește cu un fel de siguranță ciudată, ca și cum mersul acesta prin pustiu ar fi fost repetat de sute de ori. Își cunoaște corpul: memoria musculară și intuiția – singurii aliați care nu au trădat-o vreodată.
Pe spate, cutia unei viori; în palmă, mânerul unui troler plin de abțibilduri tocite: Paris, Tokyo, Havanna. Între ritmul pașilor și scârțâitul roților, se strecoară din căștile mari o melodie veselă, relicvă din lumea veche: The Seed de The Roots. Dacă cineva ar asculta atent, ar prinde că tocurile nu bat egal – Eva le potrivește matematic cu muzica, ca o percuție secretă. Dacă ar privi eticheta trolerului, ar citi printre petele de cafea: „EVA, Rue de la Mer No. 8”. Numărul opt iese la suprafață ca o cicatrice. Îl vede și ea. Restul este imposibil de descifrat.
Melodia se repeta a șasea oară deja, când drumul părăsește pădurea, lăsând să se zărească la distanță profilele unor case oarecare de oraș suburban. Somnoros și spilcuit în zilele lui bune. Genul acela, cu magazine care au firme de neon la intrare. Care inspiră bunăstare. Fără cartiere mărginașe. O clipă de gol în stomac – libertate sau primejdie?
I se pare că pădurea își deschide îmbrățișarea doar ca s-o lase pradă cerului gol și lunii care râdea în sinea ei, ca o actriță pusă pe spectacol. Îi scapă un chicotit – nu știe dacă din ironie sau din superstiție.
– Un o-xi-mo-ron. Fată, mă surprinzi cu vocabularul tău sofisticat!
Caietul cu coperți de dantelă neagră apare dintre haine. Notează grăbit, la lumina lunii, cuvântul cu sonoritate extraterestră: „o-xi-mo-ron”. Literele par niște rune. Îl scrie ca să nu uite. Dar nu e doar vocabular – e și ea un oximoron: fragilă și feroce, singură și, totuși, parcă mereu așteptată de cineva.
Melodia este pe terminate. Se gândește preț de o clipă dacă să o mai asculte încă o dată, însă alege să meargă mai departe spre casele tăcute. Poate va găsi acolo ceva conserve. Și baterii pentru MP3 Player.
* * *
Dimineața o află într-o mansardă. Razele aurii se strecoară prin perdele, desenând pe pielea ei o dantelă efemeră. Se întinde încet, ca o felină, pe măsură ce temperatura crește. Sacul de dormit se micșorează sub mișcările ei. Deschide mai întâi un ochi și abia după ce se obișnuiește cât de cât cu aurul transparent, îl deschide și pe celălalt. Apoi cască și se întinde cu sete, făcând sacul de dormit să pară de copii. Pentru o clipă ezită: unde e? De ce aici? Apoi își amintește.
Mirosul cafelei la ibric inundă casa pustie. Aroma aspră și dulce, de lux interzis, contrastează cu izul de praf și lemn umed. Beția mirosului o face să zâmbească: cafeaua e ritualul ei de identitate. Piratul celor Opt Mări – dacă o fi real – bea ceai. Ea bea cafea ca să nu uite să trăiască.
Caută prin cămară. Nimic. Casa fusese curățată. La fel și cea de lângă ea, și cea de lângă ea… Spre bucuria ei, găsește însă baterii. Sigilate.
Din cabinet își ia o ceașcă albă în care își toarnă lichidul negru, aromat. Bea prima înghițitură de cafea cu ambele mâini, ca un copil. Și, în timp ce lichidul negru îi arde buzele, simte o vibrație stranie: că cineva e pe urmele ei sau că, dimpotrivă, ea pregătește scena pentru întâlnire.
Din buzunarul viorii scoate un săculeț verde-smarald. Golește cerceii și brățările într-o pungă autosigilabilă pe care o strecoară înapoi în buzunarul port-viorii. În săculeț pune patru cuburi de zahăr brun. Restul ceștilor din cabinet le zdrobește și le aruncă pe geam, ca pe niște jertfe mici.
Apoi rujul roșu. Trasează litere mari, clare, pe tapetul îmbătrânit:
Am plecat spre sud. Vreau să văd Marea.
În cabinet găsești zahăr. Adu și ceașca cu tine!
Eva
Gest erotic și violent deopotrivă. Scrie ca și cum ar vrea să fie descoperită. Sau poate doar ca să lase urme.
Ceașca albă ajunge înapoi în cabinet, lângă saculețul verde. Își pune vioara pe spate, extinde mânerul trolerului. Când iese din casă, o briză se prinde în joc cu materialul rochiei albe cu maci. Iar Ea merge așa o vreme, cu ochii închiși, zâmbind în soare.
- Rue de la Mer No. 8
„Întâlnește-mă acolo unde cerul atinge marea. Așteaptă-mă acolo unde lumea începe.” / Jennifer Donnelly
Piratul rămâne multă vreme cu ceafa lipită de peretele rece. Textul scris cu ruj, acolo unde ea a trecut, îi smulge un zâmbet stângaci. Ceaiul din ceașca albă s-a răcit de ore întregi. Și totuși, nu se clintește.
Oboseala se topește, iar mintea i se aprinde de culori vii, de imagini ce curg ca pe un ecran interior. Știe deja ce urmează. Și totuși, se lasă prins de film, ca un dependent.
Aeroportul freamătă sub pași nesfârșiți, vocile contopindu-se într-o singură vibrație surdă. Piratul se întoarce dintr-o călătorie de afaceri. Împinge o monedă în automat, apasă butonul și privește cum paharul mic se umple treptat cu lichidul negru, parfumat. Îl ridică atent, dar un troller îl izbește peste picioare. Deodată, paharul scapă din mâna lui, iar băutura se varsă, lăsând o pată caldă care îi învăluie pantofii.
Vrea să înjure. Dar atunci un cap încadrat de bucle nisipii i se ridică în față. Ochii, incredibil de mari în spatele ochelarilor.
– Pari un tip fain. Îmi pare rău pentru cafeaua ta. Pot să mă revanșez?
Nu are timp să răspundă. Vocea din difuzoare anunță închiderea check-in-ului pentru zborul 328. Ea se scotocește după o bancnotă.
– Nu e nevoie. E doar o cafea, spune el, încercând să-și ascundă iritarea.
– Hei! Nu putem lăsa asta așa. Altfel universul o să ne oblige să ne revedem. Și n-ar fi corect, nu? Zâmbește. Apoi adaugă grăbită: Hai să bem o cafea când mă întorc. Vrei?
Replica îi scapă înainte să-și dea seama:
– Nu m-aș juca cu echilibrul universului. Dar dacă pierdeți avionul, echilibrul va fi pierdut cu totul. Intrăm într-o spirală a datoriilor din care nu vom mai ieși vreodată.
Zâmbetul i se strâmbă. Și vede imediat cum ochii aproape verzi se sting. Ea simți că fusese luată peste picior, în ciuda bunelor intenții.
– Eva! Și întinse mâna, cu o mină mai serioasă de data asta.
– Și locuiești pe Rue de la Mer No. 8. Știu deja, răspunde el aproape fără să gândească. A văzut acest început de adresă pe eticheta de pe troller, atunci când cafeaua s-a vărsat. Restul era deja prea șters.
– Admirator secret? Sau psihopat? își retrage mâna, face ochii mari, apoi chicotește când îi arată eticheta. Rămâne stabilit. Într-o săptămână, la cafeaua cea mai bună. Și dacă sunteți tot nesuferit, numai bine, dezbatem politică.
Întoarce spatele, pașii ei dispar spre poarta șase. Piratul admiră o vreme buclele blonde răsfirate pe paltonul roșu. La fel de roșu ca rujul buzelor ei. Apoi se rușină că reținuse acest detaliu și o porni spre ieșirea din aeroport.
Sprijinit de perete, derulează episodul iar și iar, până când începe să se întrebe dacă nu cumva e o amintire autentică sau doar o reconstrucție născută din fiecare revizionare. În cele din urmă, trage jurnalul aproape și așterne totul pe hârtie, cu grijă, în cele mai mici detalii.
Piratul își ridică privirea de pe jurnal. A scris tot, până la ultima replică. Încadrează scena într-un chenar și, cu degetul, ia o urmă de ruj de pe perete și o întinde pe marginea paginii. Dovadă că amintirea există. Sau că el vrea cu orice preț să existe.
Afară, furtuna se dezlănțuie. Fulgerul luminează camera ca o zi străvezie, apoi tunetul face podeaua să vibreze.
* * *
Aproape dimineața îl găsește lângă buchetul de margarete. Îl privește lung. Înțelege de ce le-a cules: nu pentru frumusețe, ci pentru că în fiecare floare albă cu mijloc galben a văzut o încercare de echilibru, un opt rupt în două, incomplet.
Se ridică și aruncă o privire spre geam. Siluetele copacilor par să se aplece spre casă. Și pentru o clipă, i se pare că o altă siluetă, mai umană, se conturează printre umbre. Prea repede, prea incert ca să fie sigur.
Iese afară. Ploaia a lăsat bălți lucioase pe drum. Pe singura casă cu fereastră luminată vede placa albastră, aproape ștearsă: Rue de la Mer, No. 8.
Își atinge ceasul oprit. Râde încet, cu voce metalică, spartă. Optul îl urmărește. Opt mări, opt cuburi de memorie, opt adrese spre sud. Și, undeva între toate acestea, o femeie care îi scrie cu ruj.
Ridică rucsacul. Simte că nu mai e doar o amintire romantică. E un mesaj. Sau o capcană. Și știe că trebuie să plece.
- Alb, Roșu și 50 Nuanțe de Turcoaz
„- Știu și eu? Poate că mi se pare. Ceva pricep eu, da’ dac-aș vrea să-l spun, l-aș strica, și-ar fi păcat.
Într-o zi, când o să am chef, o să ți-l mărturisesc dansând.”. / Marcela CUCEREANU, Gânduri
Eva merge așa o vreme, cu ochii închiși, zâmbind în soare. Briza se agață de materialul rochiei albe cu maci, fâlfâind-o ca pe un steag viu. Mirosul sărat al mării se întețește, amestecându-se cu zgomotul ciclic, ca o fierbere uriașă, mereu reluată.
Când deschide ochii, aproape se dezechilibrează. Atâta mare e prea mult de cuprins deodată pentru ochii ei. Prea vastă, prea orbitoare. Botinele verzi îi ies aproape singure – iar picioarele mici se cufundă în nisipul satinat. Grăunțele mici caută să îi conțină pasul.
Iar în urma ei rămâne desenată o cărare de un om.
Valurile înaintează domol și îi mângâie pielea cu o tandrețe jucăușă, aproape curioasă. Îi ating gleznele, o gâdilă, și Eva surâde la acest festin al simțurilor, pășind încet pe oglinda ce poartă lumina caldă a verii. Apoi valurile devin mai îndrăznețe, urcând tot mai sus, ca niște brațe nerăbdătoare. „Mi-a fost dor de tine!”, îi șoptește marea. Și totuși, nu simte teamă; dimpotrivă, e ca și cum s-ar fi întors acasă. În ritmul necontenit al turcoazului, un gând prinde rădăcini: cum ar fi să rămână aici pentru totdeauna? Să fie o sirenă. Să facă din Mare – Casa Ei. Oare uscatul i-ar lipsi?
Petrece ore întregi jucându-se cu valurile, pierdută într-un amestec de contemplare și joacă. Dar, dincolo de orizont, o pată întunecată se mișcă lent. Un abur gros, fumul unei arderi, plutește ca o presimțire. Eva îl observă pentru o clipă, dar lasă gândul să se dizolve în lumina apusului.
Își petrece restul zilei jucându-se cu valurile și lăsându-se prinsă de contemplare. Când întunericul se așterne peste lume, Eva o pornește pe linia de aproape mare-aproape pământ, un hotar familiar pe care îl parcurse de nenumărate ori. Valurile îngână un cântec de leagăn, spălând nisipul cu blândețe, iar în imagini răzlețe îi revin amintiri: frânturi ale unei copilării petrecute aici, crescând de-a lungul nuanțelor credincioase de verde și albastru. Oamenii au venit și au plecat, istoria s-a scris și s-a șters, însă marea a rămas cu inima ei – singura constantă în lumea noua, confuză și magică.
Pe plajă, în fața ei, găsește un scaun. Lemn curbat la cald, spătar din scoarță împletită, parcă așteptând-o. O invitație pe care o acceptă fără să ezite. În clipa în care se așază, un fior nou îi străbate trupul. Ca și cum carnea îi mulțumește sufletului. Oboseala o prinde, nisipul i se lipește de păr și piele. Înainte să adoarmă, se strecoară un gând straniu: cât timp îi mai rămâne pentru a descoperi secretele acestei lumi? Și atunci, ca o iederă otrăvită, apare și zâmbetul Piratului, pătrunzând în visul ei.
O după-amiază ploioasă. Cerul greu apasă peste oraș. Aerul răcoros și umed intră prin ușile larg deschise ale balconului. Ea stă acolo, cu brațele întinse pe rame, o siluetă întunecată în formă de cruce, sau poate o pasăre pe cale să-și ia zborul. Perdelele se umflă, învăluind-o în falduri albe. Mirosul e de pământ reavăn și lumânare stinsă.
– Îmi place vremea asta, spune, aproape șoptind, dar cu un soi de febrilitate. Îmi face poftă să mă iubesc cu tine. Să te trag în mine iar și iar, până când te-aș întreba ceva simplu – cât face doi plus doi? – și tu nu ai putea răspunde decât cu numele meu.
Un zâmbet apare, o voce de bărbat se conturează din umbră.
– Îmi place să-ți spun numele. Uneori în neștire. E ca și cum aș spune o formulă magică de regăsire, în care îți iau urma…
– Drumul către tine, îl îngână ea. Știu ce drum visezi tu…
Muzica lui Jim Morrison se insinuează, ca o coloană sonoră pentru vremea de afară. Lumina fulgerelor pare să încremenească timpul într-un început ori sfârșit de lume. Ea dansează încet, tricoul subțire dezvăluind formele tensionate. El tace, prelungindu-i dorința.
În miez de noapte, visul explodează în imagini: flori ce râd, stele ce se aprind, doruri care cer vamă. Totul e vibrație, ardere, o lume ce se naște din atingere și din absență.
Dimineața o găsește pe Eva pe plajă, în scaunul de lemn. Soarele se ridică, trimițând sulițe de căldură pe trupul ei. Încet, se întinde, ca și cum ar fi o pictură renascentistă în alb, roșu și turcoaz. Rochia cu maci se încrețește pe piele, iar ea rămâne suspendată între somn și veghe, ținându-se încă de vis.
Marea e liniștită azi, ca o oglindă. O ceață subțire șterge hotarul orizontului, amestecând cerul cu apa. Doar într-o parte, departe, din stațiunea pustie, se ridică o coloană de fum negru. Un semn al altui timp, al unei alte povești, pe care Eva încă nu știe că o trăiește.
Povestire premiată cu Premiul întâi la cea de-a XL-a ediție a Concursului Național de Proză Scurtă „Helion”, 2025
