PIAȚA DE VECHITURI

5 dimineața, într-o zi de sâmbătă.

Nu se crăpase încă de ziuă.

Stăteam în pat și mă întorceam de pe-o parte pe alta, fără șanse reale să readorm. Așa eram de câteva luni bune: cu ore puține de somn, cu gânduri multe și cu senzația apăsătoare că viața mea intrase într-un soi de suspensie. Totul părea blocat. Fiecare zi era o replică a celei dinainte și, oricât m-aș fi străduit, nu reușeam să schimb nimic.

Stagnam.

„Poate e de la Luna în Scorpion, de azi-noapte”, mi-am spus, încercând să mă conving. Era mereu mai simplu când puteam da vina pe planete. Sau pe orice altceva în afară de mine.

M-am ridicat, într-un final. Am tras draperiile și m-am așezat la birou.

Dacă tot nu puteam să dorm, măcar să fac ceva util.

După vreo oră și ceva de lucrat la raport, am primit un mesaj pe telefon.

„Mergem la piața de vechituri? Dacă tot ești trează de o oră.”

„De unde știi că sunt trează de o oră?” am răspuns instant.

„Mi-au tot apărut notificări că modifici raportul pentru client.”

„Nu mă mai urmări și nu mai citi mailurile de lucru în weekend!!!”

„Deci e un da, dacă tot suntem amândoi treji în această minunată sâmbătă dimineață. Ne vedem la 8, în fața intrării. Îmbracă-te comod!”

Am zâmbit în colțul gurii. “Până la urmă, Eshrem avea dreptate. De luni bune mă simțeam ca într-o reluare constantă din Ziua Cârtiței. Poate că o abatere de la rutină chiar mi-ar prinde bine. Și cine știe, poate dau și peste un chilipir neașteptat, la un preț bun”.

Mi-am încheiat șirul lamentărilor rostite cu voce tare, am închis laptopul, m-am îmbrăcat comod și am pornit spre piață. Soarele răsărise deja și se promitea o zi senină.

Eshrem era deja acolo. M-a întâmpinat cu o îmbrățișare scurtă, ne-am luat biletele și am intrat.

– Ce logo interesant au ales, am zis, privind biletul. Ce semnifică?

– Este litera theta “Θ”. Un cerc imperfect care închide în el o linie verticală a timpului: trecutul care străpunge prezentul printre obiecte uitate și povești nespuse.

– Ce profund. Cele normale erau luate?

– Haha, poate că ai dreptate. Hai să intrăm. Voi fi ghidul tău azi.

În fața mea se deschidea târgul, vedeam mese pline ochi cu lucruri care au avut odată o viață: ceasuri de buzunar ruginite, rame de fotografii din alamă, porțelanuri ciobite, aparate foto vechi, discuri de vinil, jucării din lemn cu vopsea sărită, păpuși cu ochi de sticlă care păreau că te privesc prea mult. Într-un colț, un bărbat vindea lăzi pline de șuruburi, cuie, chei franceze și obiecte metalice de care nici nu știi dacă mai are cineva vreodată nevoie de ele.

Treceam printre ele încet, cu pași lenți, simțeam sub tălpi pietrișul aspru amestecat cu praf fin.

Eshrem părea de-al locului, mă conducea printre tarabe, discuta cu vânzătorii, negocia prețuri și cumpăra tot felul de obiecte ciudate.

– Gunoiul lor, comoara ta?

– Nu știi niciodată când ai nevoie, zise el făcându-mi cu ochiul.

– Vrei să pornești o cruciadă la birou? Spusesem privind suspect toiagul cu șerpi încolăciți ce îl achiziționase cu câteva momente în urmă.

– Haha, poate, dar era păcat să ratez un preț așa bun. Haide, aici este o tarabă interesantă, poate îți va plăcea ceva.

Ne-am îndreptat spre taraba menționată de Eshrem, curioși să vedem ce comori sau nimicuri se ascundeau printre obiectele învechite.

Am început să cotrobăi într-o cutie plină de lucruri amestecate, în speranța că voi găsi ceva care să-mi atragă atenția, când, dintr-o dată, o sclipire discretă mi-a prins privirea. M-am aplecat mai mult, curioasă, și am întins mâna spre obiectul misterios. În clipa în care l-am atins, un fior electric mi-a străbătut degetele, m-a electrocutat ușor, făcându-mă să-l scap din mână din reflex. Am tresărit.

– Ce ciudat… am murmurat, uitându-mă în jur. Dar nu m-am putut opri. Pandantivul părea să mă atragă, ca și cum știa că-l caut de mult fără să știu. M-am aplecat din nou și de data asta l-am prins ferm între degete.

Era pe un lanț simplu, de argint, dar piesa centrală era altceva. Un poligon neregulat, cu laturi fine și conturate ca desenate cu mare grijă. În centrul lui, sub o peliculă translucidă, pulsa o lumină verzuie, asemenea unor licurici prinși într-o sferă de sticlă. Nu era o lumină constantă, ci una care pulsa lent, organic, ca o respirație.

Culoarea nu era un verde obișnuit. Era adâncă, smaraldică, aproape hipnotică. La atingere, pandantivul era rece, dar părea să păstreze o urmă de căldură, ca o inimă care începe să bată doar când e ținută în palmă. L-am privit fascinată, uitând complet de tot ce era în jur.

– Uau, parcă e o întreagă lume acolo, am rostit aproape în șoaptă. Eshrem, hai să vezi!

Dar nu am primit niciun răspuns. Eram atât de absorbită încât nu observasem că în jurul meu totul se schimbase. Copacii începuseră să foșnească violent, un vânt rece s-a ridicat din senin, și frigul mi-a intrat până-n oase. Pandantivul părea să vibreze ușor în palma mea, ca un avertisment, dar eu nu-l înțelegeam încă.

– Eshrem? am zis, ridicând privirea. Hai să…

Am înghețat. Nu mai eram la târg.

M-am ridicat brusc. Nu mai erau tarabe. Nu mai era forfota aceea plăcută de weekend. Eshrem dispăruse. Și oamenii. Totul.

Eram în mijlocul unei păduri întunecate, tăcute și dense. Copacii se ridicau înalți și muți în jurul meu, ca niște martori nepăsători. Respirația mi se accelerase, nu din alergat, ci ca după un coșmar. Mă învârteam disperată, dar totul era neschimbat. Doar eu și pădurea.

– E de la plăcinta aia de la târg, era stricată… Acum delirez, am zis cu o voce frântă. Dar vocea mea părea străină în tăcerea care mă învăluia. Și pandantivul continua să pulseze.

Un gol scurt în stomac, acel fior instinctiv care îți spune că ceva e în neregulă, dar încă nu știi ce. M-am lăsat încet, sprijinindu-mă de un trunchi de copac acoperit cu mușchi rece. Pământul era moale sub mâini. Îl simțeam, viu, pulsatil. Real.

– Sunt reali… m-a cuprins o disperare groaznică și au început să îmi curgă lacrimile.

După un timp mi-am deschis ochii și am realizat că mă aflam tot în pădure. Vântul foșnea încet, ca o întrebare nerostită.

Simțeam că în aer era ceva, ca un soi de chemare, un fel de energie care mă ținea în alertă. Nu era neapărat pericol, dar era o prezență. Ca și cum pădurea mă observa. Nu cu ochi, ci cu o conștiință veche, tăcută, care decide dacă sunt binevenită.

Umbre de lumină dansau printre copaci, ca niște spirite făcute din abur și licăr. Nu erau lanterne, nu erau stele. Erau… altceva. Se mișcau lent, aproape viu, uneori dispăreau, alteori se multiplicau, ca niște gânduri ce nu vor să fie uitate.

Mă simțeam expusă, ca și cum pădurea n-ar mai fi un loc, ci o capcană.

Dintr-o dată umbrele de lumină nu mai păreau jucăușe. Se mișcau mai repede acum. Nu dans, ci urmărire. Cu colțul ochiului am văzut una apropiindu-se, dar când am întors capul, era deja alta, și alta, mai aproape. Nu le înțelegeam, dar le simțeam. Și ce simțeam… nu era bine.

Simțeam că n-am ce căuta aici.

Că am pășit într-un spațiu vechi, interzis, uitat de oameni. Ceva, nu știam ce, mă voia plecată.

Pădurea nu mai tăcea. Respira greu acum. Crengile se legănau fără vânt, frunzele foșneau fără motiv. Totul părea să se strângă spre mine. Mă simțeam mică, vulnerabilă, lipsită de scuturi. Nu era drum. Nu era ieșire.

Eram în pericol. Dar nu știam ce vrea pericolul de la mine, să fug? Să mă predau? Să învăț?

Disperarea și teama îmi erau la cote maxime, am început să fug ca o nebună ca să găsesc ieșirea din pădure. Tot alergam și alergam și mă găseam în același loc de unde plecasem.

Totul se repeta. Un trunchi cu o crestătură familiară. O piatră mare, acoperită cu mușchi în formă de lună. Un copac cu scoarța brăzdată în spirală. Apoi din nou. Și din nou. Nu conta încotro alergam… mă găseam în același loc.

M-am oprit. Îmi simțeam sângele în urechi, palmele transpirate, pulsul care îmi bătea în gât ca o toacă. Îmi dădeam seama că pădurea nu e doar vie, e conștientă. Și nu mă lăsa să plec. Sau… poate nu puteam pleca până nu înțelegeam.

Atunci, ceva s-a schimbat în mine.

Frica făcuse loc unei revelații dureroase: poate nu pădurea mă ținea aici… ci eu.

Și poate… doar poate… singura cale de ieșire…

…era să mă opresc.

Să privesc.

Să întreb.

Să ascult.

Dintr-o dată, am auzit o șoaptă.

Mă chema la ea.

Am deschis ochii și am privit din nou în jur. Cu colțul ochiului observ în iarbă o licărire verzuie.

– Poate fi?!

M-am repezit la el.

– Tu ești de vină că sunt aici! L-am luat în mână, strângându-l și l-am aruncat furioasă să se izbească de o scoarță de copac.

Am lovit în pământ de supărare, oftând tot mai tare, dar din nou pandantivul mi-a atras privirea cu strălucirea lui neobișnuită, așa că am hotărât să îi mai dau o ultimă șansă. Imediat ce l-am mai luat încă o dată în mână am observat o licărire tot mai puternică și mai pulsatilă. Părea că îmi indica o direcție, exact ca o busolă.

– Tu m-ai băgat în asta, tu mă scoți!

Am luat-o la fugă în direcția indicată de pandantiv. După cel puțin o oră de alergătură cu adrenalina la maxim printre trunchiuri căzute, o multitudine de arbori și pietre, am distins după ramuri o fortăreață din piatră. Pandantivul părea să îmi indice înspre clădire.

– Este mai bine decât nimic, măcar mă pot odihni în interior până văd ce fac în continuare

Am ajuns în fața clădirii, de aproape părea o fortăreață ori un castel vechi. Nu vedeam nicio ușă ca să pot intra. Atingeam zidurile, le împingeam, dar nu se întâmpla nimic.

Lângă clădire printre copaci, am observat statuia a unei femei, ce părea că îmi șoptește. M-am apropiat tot mai mult de ea.

– Trebuie să renunți la ce ai mai de preț, ca să poți continua, spuse o voce tenebroasă.

Statuia părea vie, iar în piept purta o rană deschisă, ca o amintire ce încă sângerează.

M-am uitat la pandantivul din mână și simțind cum pulsează tot mai tare și cum parcă mă trăgea către statuie.

– Pare că are nevoie de pandantiv… am spus cu o voce frântă. Dar tot timpul acesta crezusem că pandantivul este soluția mea de scăpare de aici, m-a ajutat deja să ies din pădure. Cum să renunț la el așa de ușor?

Îmi era cumplit de greu să renunț la pandantiv, îmi pusesem toate speranțele în el, convinsă că doar prin el mă voi putea întoarce acasă. Și tot el era motivul pentru care ajunsesem aici.

După câteva clipe de ezitare, am luat o hotărâre cu inima strânsă și am întins pandantivul spre statuie, oferindu-l cu mâinile tremurânde, apoi am căzut în genunchi, copleșită de durerea pierderii. Totul în jur a părut să încremenească, timpul se oprise, iar în mine nu mai rămăsese nimic… nici teamă, nici speranță. Doar tăcerea.

Deodată, o bufnitură surdă străpunse liniștea. Am tresărit. În fața mea, statuia își mișcă lent mâna, rece, grea, ca de piatră vie și apucă un mâner ascuns printre frunzele adunate la rădăcină. Trase de el cu o forță solemnă, iar corpul ei începuse să se crape, să tremure… și într-o clipă, se făcu fărâme.

Din cenușa marmurei, se ridică încet o floare de rodie, perfectă, scăldată într-o lumină roșu-aurie. Am recunoscut-o imediat, exact ca cea pe care o primisem de la Eshrem cu un an în urmă, la Secret Santa, fără să înțeleg motivul cadoului atunci. Simțisem că era importantă, dar abia acum totul căpătase sens: floarea era un semn, o cheie, poate chiar o promisiune.

În fața mea, din pământul pădurii, se deschise o poartă uriașă, de piatră și rădăcini, grea ca uitarea, dar viu luminată pe margini de fâșii subțiri de lumină pulsândă. Am inspirat adânc, încă purtând în piept golul lăsat de pandantiv, și am pășit înainte, cu pași timizi, aproape sacri.

Odată ajunsă înăuntru, poarta se închise cu o altă bufnitură gravă, ca o bătaie de inimă străină. Apoi… dispăru.

Nimic în spate. Doar liniște.

Drumul era înainte.

– Nuuuu! am strigat, cuprinsă de disperare, lovind cu pumnii în zidul rece unde, cu doar câteva clipe în urmă, fusese poarta. L-am lovit din nou și din nou, până când pielea mi se înroșise, dar tot ce am primit înapoi era piatra mută, imobilă.

Dintr-odată, toate lumânările din încăpere s-au aprins brusc, ca trase de un singur gând nevăzut, iar flăcările lor au început să danseze agitat, zvâcnind în aer ca niște limbi de foc sălbatice. Umbrele se mișcau haotic pe pereți, ca niște siluete care abia așteaptă să prindă viață.

Am oftat adânc și mi-am dus mâna la piept, încercând să îmi regăsesc suflul, când…

…am auzit pași. Lenți. Apăsați. Fiecare ecou se rostogolea pe podea ca o sentință.

– Sunt surprins că ai ajuns până aici, spuse o voce cunoscută, joasă, calmă. Se pare că, până la urmă, ai totuși putere de caracter.

M-am întors brusc.

– Eshrem! am rostit numele cu uimire, dar și cu o rază de speranță în priviri.

– Ce cauți aici? Unde suntem? Ce e locul ăsta?! întrebările mi-au ieșit în valuri rapide, fără pauză.

– Sunt aici să te conduc spre moarte, răspunse el cu o seninătate înfiorătoare, ca și cum i-ar fi spus că urmează să luăm cina.

– Poftim? Dar… am rămas fără glas. Urechile parcă îmi refuzau adevărul. O stare de leșin mă cuprinse și m-am sprijinit de cea mai apropiată piesă de mobilier: o consolă veche, sculptată cu chipuri contorsionate, parcă țipând în tăcere. Camera întreagă părea desprinsă dintr-un vis gotic, pereți din piatră neagră, perdele grele de catifea roșie, și candelabre uriașe atârnând de tavanul boltit, tremurând ușor în ritmul spaimei.

– Mai bine ți-ai accepta soarta și nu te-ai mai plânge așa cum faci mereu, spuse Eshrem, cu un ton rece, disprețuitor. Ochii lui erau goi, dar ceva adânc și întunecat pâlpâia în ei.

Flăcările lumânărilor se zbăteau acum violent, aproape să se stingă, dar refuzând să moară. Candelabrele se mișcau din ce în ce mai haotic, iar din toate colțurile încăperii începeau să se audă sunete ciudate, guturale, ca niște voci șoptind din pereți, din podea, din aer.

Îmi simțeam vocea gâtuită. Gura mi se uscă. Încăperea se învârtea cu mine, tavanul se prăbușea în cerul privirii, podeaua tremura.

– Poate ne vom mai revedea… într-o altă viață, spuse el, iar glasul lui tună în aer, adânc, răsunător, ca o sentință rostită de un zeu uitat.

Eshrem mă privi încă o dată, apoi apucă un toiag lung, greu, din lemn negru, cu doi șerpi încolăciți sculptați pe el, capetele lor întinzându-se spre vârf. Îl ridică deasupra capului și îl izbi de podea. Era toiagul achiziționat din târg.

Se auzi o detunătură cruntă, ca o crăpătură în însăși realitatea camerei. Podeaua se cutremură și, în clipa următoare, se deschise o trapă sub picioarele mele, cu un geamăt lung, metalic, ca un oftat al destinului.

Și am căzut.

În gol.

În tăcere.

În necunoscut.

Am căzut prin trapă direct pe o podea rece de piatră. M-am ridicat cu greu, amorțită de căzătură, și am privit în jur. Mă aflam într-o încăpere ciudată, fără colțuri, plină doar cu oglinzi. Aerul era tăcut, greu, ca și cum ar ascunde ceva. Nu existau uși, doar pereți acoperiți complet de oglinzi, unele înalte, altele rotunde. M-am apropiat de ele.

Cu cât înaintam, cu atât mă vedeam mai clar în ele, în fiecare reflectare eram eu, dar trăind o altă emoție: eram furioasă, eram veselă, confuză, triumfătoare, rușinată, fragilă. Toate versiunile mele, toate trăirile mele, ca și cum oglinzile păstrau amprenta fiecărei stări.

Dar una dintre ele nu reflecta nimic. Era în centru. O oglindă neagră. Fără reflexie, fără formă, doar o suprafață adâncă și întunecată, ca o gaură în realitate. Când m-am apropiat mai mult, am simțit un fior pe șira spinării. Mi-a șoptit:

„Vino și vezi ce ai fi putut fi.”

Am ridicat mâna tremurând și am atins suprafața neagră. Pulsa sub degetele mele, apoi, brusc, se crăpă. Am făcut un pas în spate, speriată. Din oglindă a ieșit o siluetă — eu. Dar nu chiar eu.

Era o versiune mai sigură, mai frumoasă, mai dreaptă. Pășea cu un calm amenințător și-mi zâmbea cu aroganță:

– Eu sunt ceea ce ai fi fost, dacă nu ți-ar fi fost frică. Luptă… sau te voi ucide, așa cum meriți.

O suliță uriașă a apărut în mâna ei. Nu știu de unde venea sau cum a apărut, dar nu am avut timp să îmi pun astfel de întrebări. A atacat. M-am ferit instinctiv, inima îmi bătea atât de tare că îmi simțeam sângele pulsând în tâmple. Era rapidă. Perfectă. Îmi anticipa fiecare mișcare. Eu abia mă țineam pe picioare.

La un moment dat am greșit. Sulița mi-a tăiat brațul, am țipat de durere și mi-am apucat rana cu cealaltă mână, sângele îmi curgea șiroaie. Am început să tremur. Cealaltă parte a mea râdea.

– Ai trăit până acum doar în frică și vei muri în frică. Ești slabă!

Cuvintele ei mă dureau mai tare decât rana. Mă învăluia rușinea și furia. Îmi vedeam viața întreagă. Toate momentele când am ales confortul. Când am renunțat înainte să încerc. Când mi-a fost frică. Avea dreptate. Dar nu trebuia să fie finalul.

Am încercat să fug. Loviturile ei continuau, dar dintr-o dată o idee mi-a încolțit în minte. Am alergat spre oglinda neagră, din nou. M-am oprit în fața ei și am simțit că nu mai pot respira. Mi-am pus mâna pe piept, acolo unde durerea era cea mai intensă, și am șoptit:

– Acum înțeleg. Dacă trebuie să mor… ca să devin ceea ce e nevoie, atunci așa să fie.

Mi-am închis ochii și am căzut în genunchi.

Am simțit sulița străpungându-mă în piept. Durerea a fost scurtă. Oglinda neagră se sfărâmă, la fel ca și celelalte, care explodară în jur ca niște cioburi de realitate. Totul se dizolvă în aer, ca o ceață care se evaporă. Versiunea mea mai puternică se destrămă în luminițe fine și dispăruse.

Am deschis ochii. Eram înapoi în târgul de vechituri, fix acolo unde am găsit pandantivul. Zumzetul era același. Lumea n-a remarcat lipsa mea. Am privit în jur, iar în mâna strânsă aveam ceva. O monedă.

Mică, rotundă, dintr-un metal pe care nu-l recunoșteam. Rece ca gheața. Pe una din fețe era gravată o ușă, sau poate un portal. O formă simplă, perfect ovală. Pe cealaltă parte, însă, era ceva și mai straniu: propria mea siluetă, stilizată, dar fără față.

Mi s-a strâns stomacul și am simțit un fior rece pe șira spinării.