Foto: www.outrightcrm.com
„Orașul așteptase timp de 20.000 de ani.”
Ray Bradbury, Orașul
Băiatul era treaz când luminile au apărut pe cer.
Într-o clipă au străpuns întunericul nopții. Vuind, au survolat orașul adormit. Au licărit ca artificiile de 4 Iulie apoi au dispărut peste dealurile nisipoase. A urmat un moment de liniște, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și, în dimineața următoare tata se întorsese.
‒ Tată! Băiatul a alergat să-l îmbrățișeze.
Bărbatul s-a prăbușit slăbit într-un scaun, sprijinindu-se de spătarul de lemn. Fața își pierduse fermitatea, pielea gri, lăsată, părea că se scurge ca ceara pe o lumânare. Pieptul scobit se ridica și se lăsa lent. Privirea fixa peretele din față. Purta o cămașă roșie în carouri și blugi decolorați. Mirosea a metal încins iar respirația sacadată aducea un iz de cauciuc ars. Atunci, pentru prima dată, băiatul a auzit acele sunete ciudate: click-click-click-click-click.
‒Te-ai întors azi-noapte. Tu? Ești tu cu adevărat?
Bărbatul n-a răspuns. Nu și-a mutat privirea care studia peretele din fața sa ca și cum constelațiile zodiacale ar fi fost desenate pe betonul gol. Apoi, lent, a întors capul spre băiat și a spus:
‒ Da. Eu sunt.
‒ Reu, se auzi vocea mamei din bucătărie, te-ai trezit?
A apărut în prag și a înghețat, cu ochii măriți. S-a uitat la fiul său, apoi la soț.
‒ Reu, vino la bucătărie. Acum.
Când el s-a apropiat s-a ghemuit și l-a privit un timp înainte să vorbească.
‒ Raymond, tu ești un băiat cuminte, este?
‒ Da, mamă, a răspuns el.
‒ Așa că, dacă te rog…. . Promiți să nu spui nimănui, da? Înțelegi ce spun? l-a apucat de încheietură, strâns. Nu spune nimănui că Tata s-a întors.
‒ Nici unchiului Einar? a întrebat băiatul.
‒ Nu, nici lui. Jură! a spus ea strângând-ul și mai tare. Ai auzit ce-am zis? Ai auzit?
‒ Da, mamă, spuse el în pragul lacrimilor. Jur!
La amiază a sosit armata.
Au sosit în trei vehicule blindate. La auzul motoarelor vecinii au început să se uite pe după perdele. Ușile s-au deschis, bocanci maro au izbit asfaltul. Fețe sumbre, nici o urmă de emoție. În spatele ochelarilor de soare, ochii le erau indescifrabili.
Au bătut la ușă și apoi au intrat fără să aștepte un răspuns.
‒ Bună ziua, a spus un bărbat înalt, cu părul cărunt, intrând în cameră. Purta haine civile. Doi ofițeri tineri s-au oprit în spatele lui.
Au venit după el. Ei știu…. . Inima femeii bătea cu putere. A făcut un efort să se calmeze. A strâns pumnii, cu unghiile înfipte în palme.
‒ Desigur, intrați, vă rog, spuse ea străduindu-se să rămână calmă. Beți o cafea? E proaspătă, abia am făcut-o.
Ofițerul a ridicat o mână, oprind-o.
‒ Doamnă Smith, a început el.
‒ Nora, îl corectă ea.
‒ Nora, a repetat el cu un zâmbet subțire. Probabil știi cine suntem și de ce am venit.
‒ Da. Cred că știu, a spus ea șoptit. O lacrimă i s-a scurs pe obraz. A șters-o rapid și a continuat. E ceva în neregulă cu soțul meu?
‒ Nu știm, spuse el cu o voce joasă dar autoritară. Misiunea soțului tău a fost una de succes. Se aflau în drum spre casă.
‒ Au găsit ceva?
‒ Poate. Nu-ți pot spune. E o informație clasificată, d-na Smith – Nora. Pe drumul de întoarcere se pare că au fost prinși într-o ploaie de meteoriți.
‒ Se pare? a întrebat ea.
‒ Doar dacă nu au fost rușii. Am pierdut legătura cu echipajul când nava a intrat în atmosferă.
‒ Adică luminile pe care le-am văzut azi-noapte erau….
‒ Da, a întrerupt-o bărbatul, rotindu-și privirea prin cameră ca și cum ar fi căutat ceva. Erau rămășițele navei. Așa cum știi, erau nouă în echipaj. Șapte au fost găsiți.
‒ Morți?, a întrebat ea brutal.
‒ Nu știm ce s-a întâmplat cu ceilalți doi, a continuat el ignorând întrebarea. Căpitanul și soțul tău, dl. Smith. Credem că…. .
‒ Doar nu credeți că…. a suspinat ea. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Că după prăbușire soțul meu a intrat pe ușă zicând Bună, Nora!?
‒ Mamă, mamă, s-a auzit o voce din bucătărie. Imediat băiatul a fost acolo înbrățișând-o strâns.
‒ Tata se va întoarce, nu-i așa, a întrebat băiatul privind în sus la bărbat.
‒ Da, a șoptit femeia și l-a sărutat pe băiat pe creștet.
Probabil că atunci a auzit băiatul din nou acel sunet: click-click-click-click-click.
‒ Tatăl meu e un eroul, nu-i așa?
‒ Trebuie să fi mândru de el, băiete, a spus bărbatul. La revedere doamnă Smith. Nora. La revedere Reu….
‒ De unde știi cum mă cheamă, domnule? Bărbatul închise ușa după el fără să răspundă.
‒ El știe tot, șopti femeie tremurând. Totul!
După plecarea lor băiatul a alergat spre pivniță.
‒ Tată, tată, au venit! Dar eu n-am…….
Bărbatul stătea cu spatele la el, ținea capul ridicat. Avea un recipient metalic presat de față. Cămașa i se ondula în spasme. Pivnița se umplu de o bolboroseală udă. Mirosul de ulei de motor umplu nările băiatului.
Click-click-click-click-click.
Bărbatul a zvâcnit și a îndepărtat încet recipientul de pe față. Câteva picături negre căzură pe podea. Cu cealaltă mână se șterse la gură și apoi se întoarse spre băiat.
În lumina slabă băiatul văzu un lichid negru și vâscos prelingându-se din colțurile gurii tatălui său pe gât, apoi pe cămașă.
‒ Tată, ei…. dar eu…. .
‒ Știu, vocea a bâzâit ca un curent electric. Fugi sus. VIN. ȘI. EU. IMEDIAT.
Băiatul a luat-o la fugă, lăsând ușa întredeschisă.
Brusc, capul tatălui s-a răsucit spre spate apoi bărbia i-a căzut în piept. Gura i se deschidea convulsiv apoi și-a dat ochii peste cap. Cu un scrâșnet metalic pieptul i s-a desfăcut în două. În loc de sânge, ulei negru a izvorât. Un ac auriu a țâșnit înainte, iar El, ceea ce fusese tatăl său, l-a prins cu precizie.
‒ REU. TATA. SOSEȘTE, a spus mama din spatele lui, ținând același ac în mână.
Un șuvoi fierbinte a străbătut piciorul copilului inundând scările. Băiatul nu a putut să strige.
Traducere din engleză – Cătălina Popescu
