În dimineaţa de 14 martie 1938, trei avioane de antrenament Gloster „Gladiator“ din Escadrila 87 de la Debden (Essex – Anglia) decolaseră pentru un zbor de rutină. Erau de patruzeci de minute în aer, când unul dintre piloţi a observat ceea ce a luat la început drept nişte nori cu forme ciudate, alun­gite. Însă norii nu plutesc în formaţie, nu arată ca nişte torpile şi, mai ales, nu se deplasează împotriva vântului.

Alertaţi, ceilalţi aviatori au virat la rândul lor în direcţia obiec­telor ce păreau acum să staţioneze. Apropiindu-se au desluşit supra­feţele netede ale fu­selajelor gri-argintii şi nacelele blindate, din care ieşeau ţevi de tunuri şi de mitraliere.

Zeppeline! Piloţii erau prea tineri ca să le fi văzut în 1914-1918, dar ştiau ce sunt. După douăzeci de ani, părinţii lor îşi aminteau încă teroarea marilor aeronave germane care bombardaseră Londra luni întregi, noapte de noapte.

Clădiri năruite, incendii, cadavre zăcând printre ruine. Dar dincolo de distrugerile materiale, de tributul în vieţi omeneşti, efectul demorali­zator ră­mânea imens. Anglia, regina mărilor, era – pentru prima oară în istoria mo­dernă –, atacată în propria capitală, statutul insular nemaioferindu-i protecţie.

Şocul psihologic s-a propagat disproporţionat în timp. Ani la rând după terminarea Marelui Război, londonezii con­tinuau să tresară când sirena unei fa­brici le amintea alarmele care îi treziseră de atâtea ori din somn, silin­du-i să coboare în pivniţele de unde ascultau cu groază exploziile, ples­netul geamurilor sparte, uruitul zidurilor ce se prăbuşeau, strigătele răniţilor…

Trei ani la rând zeppelinele au pornit din bazele de la Cuxhaven, Bremerhaven şi Wilhelmshaven spre obiectivele strategice ale Alia­ţilor. Anglia era principala ţintă, însă nici francezii nu au fost uitaţi: la 22 martie 1915, bombardamentele au vizat Parisul, pro­vo­când pagube însemnate gărilor Saint-Lazare şi de Nord şi unor trenuri care transportau trupele spre front… Dar cele mai multe nave aeriene traversau Marea Nordului, ajun­gând într-un zbor silenţios până deasupra Londrei, unde îşi lăsau să cadă încărcătura letală, fără să fie deranjate de tirul ineficient al tunu­rilor de la sol – căci artileria antiaeriană, un concept incipient în 1915-1916, nu avea nici precizia, nici capacitatea de a lovi ţinte aflate în mişcare la mare altitudine.

Avioanele de vânătoare britanice din acei ani nu reprezentau nici ele ad­ver­sari redutabili: fără staţii radio ori instalaţii de oxigen, cu carlingi deschise, cu fuselajul având puţine elemente meta­lice, erau construite din placaj, cabluri şi pânză. Asemenea aparate fragile, slab înarmate, cu motoare neperformante, abia atingeau viteza zeppe­­­linelor şi nu puteau urca la altitudinea lor de croazieră.

Încă de la începuturile aeronauticii, avioanele au plecat cu un handicap aparent insurmontabil faţă de navele aeriene mai uşoare decât aerul… Brevetat în 1873 de François Spiess, dirijabilul era un balon uriaş, umplut cu hidrogen sau heliu şi propulsat de elice. În 1898, inginerul brazilian Alberto Santos-Dumont a experimentat la Saint-Cloud (Paris) un model dotat cu motor cu ardere internă, care îi oferea un plus de manevrabilitate… Însă nu francezii vor câştiga competiţia „leviathanilor“ văzduhului. La 20 iulie 1900, din han­garul de pe Lacul Boden (Germania) decola primul dirijabil rigid, cu structură metalică. Proto­tipul LZ I, măsurând 128 m lungime şi 14 m în diametru, s-a ridicat la 400 m altitudine şi a parcurs şase kilometri în 17 mi­nute şi 30 de secunde. Inven­tatorul lui, contele Ferdinand von Zeppelin, a murit la Berlin (8 martie 1917), înainte să vadă triumful crea­ţiilor sale care, între anii 1920-1935 vor avea supremaţia în transportul aerian peste Atlantic. Dar şi fără să asiste la seria de accidente ale marilor zeppeline, culminând cu cata­strofa lui Hindenburg (1937), ce avea să le arunce în uitare pentru următoarele şase decenii.

Zeppelinele germane din Primul Război Mondial

Foto 1:  Zeppelinele germane din Primul Război Mondial, atât cele ale Marinei de Război, cât şi cele ţinând de armata terestră şi de aviaţie au urmat o continuă evoluţie, reflectată în construcţia uriaşelor aeronave de pasageri interbelice: nava aeriană (Luftschiff) L3 aparţinând Reichsmarine (sus – 1915); celebrul Hindenburg (jos – 1936). Arhiva Dan Apostol.

 

În 1938 trecuse un an de la retragerea definitivă a tuturor dirijabilelor civile supravieţuitoare, germane şi engleze, de la zbor. Iar cele douăsprezece zeppeline se îndreptau spre Londra în plină zi, la patru mii de metri altitudine, cu nacelele pline de arme!

Principalele avioane de vânătoare biplane ale Royal Air Force în 1937-1938, Gloster „Gladiator“ MK II erau folosite mai mult pentru antrenament; aveau patru mitraliere de 7,62 mm la bord, dar nu şi mu­niţie… Totuşi piloţii n-au ezitat. Urcând la şapte mii de metri s-au lansat în picaj cu peste 400 km/h asupra navelor străine: tactica standard de rupere a unei formaţii de bombardament. Ieşind dintre nori, n-au mai zărit însă nici urmă de zeppeline.

Gloster „Gladiator“ în variantele MK I (sus) şi MK II (jos)

Foto 2: Gloster „Gladiator“ în variantele MK I (sus) şi MK II (jos). Al doilea tip a rămas cel mai bun avion de vânătoare biplan al RAF; asemenea aparate au fost implicate în incidentul „Zeppelinelor fantomă“ din 1938, care sunt descrise aidoma celor reale, ce bombardaseră Londra în anii 1915-1916. Arhiva Dan Apostol.

 

Patrularea zonei s-a dovedit inutilă – misterioa­sele dirijabile dispă­ruseră, iar combustibilul era pe sfâr­şite. Piloţii nu puteau decât să se întoarcă la bază… Consemnat ca o „iluzie optică“ în jurnalul de ope­raţiuni al escadrilei, dar reluat câteva zile mai târziu de reporterii de la BBC, incidentul a stârnit nelinişte în opinia publică. A fost nevoie de intervenţia unui purtător de cuvânt al Comanda­men­tului Aviaţiei de Vânătoare, care a dat o dezminţire oficială, decla­rând că fusese vorba de o confuzie cu formaţiuni de nori cumulus deplasate de vântul puternic.