În unele dintre povestirile sale mai vechi, Rodica Bretin dezvoltă în chip dezinvolt, și chiar cu o anume ostentație programatică, virtuțile comportamentului eroic feminin. Romanul cu caracter istoric Fecioara de fier conducea această experiență epică spre punerea în evidență a unui gen de „dualitate” psihologică și comportamentală, în care codul medieval al vitejiei în luptă vine la întâlnire cu cel al fabulației atlante, ambele exprimate în figuri de eroine aparent divergente și, în fond, complementare. Maniera respectivă se dovedește nu doar de o insolită originalitate, ci și productivă, dovadă că o regăsim în recentul roman Oameni și zei (Editura Tritonic, București, 2017), primul dintr-un ciclu anunțat sub titlul general Protectorii. Romanul este un thriller elegant, dacă se poate spune așa ceva despre un gen epic caracterizabil, de regulă, prin aventură dezlănțuită și conflicte mortale ce țin cititorul cu sufletul la gură. În plus, scrierea înclină și spre paranormal, ale cărui subiecte misterioase și profund enigmatice au fascinat-o pe autoare îndeajuns încât să le dedice, și sub aspectul popularizării lor publicistice, aproape o duzină de cărți. În consecință, personajele sale se disting prin puteri speciale, ascunse strategic sub un comportament ce le impune să treacă drept inși integrați societății contemporane:
„Aidan auzea gândurile unui astronaut ajuns pe Lună, Keegan îmblânzise focul, Raven stăpânea frânturi din trecut, o mușcătură de rechin pe trupul lui Alix se vindeca în câteva minute, eu puteam să intru în mintea rechinului, dându-i eventual și câteva sugestii… Liam trimitea vise; oricând, de orice fel, oricât de departe.”
Tinzând spre reprezentări mitologice, situația conflictuală din roman iese totuși dintre limitele realității cotidiene, întrucât nici personajele pomenite nu sunt tocmai oameni, ci moștenitorii unei condiții speciale. Nu sunt nici zei în sensul mistic al cuvântului, dar aparțin Celor Vechi, unor neamuri de umanitate universală poposite pe Terra cu mult înainte de desăvârșirea naturală a omului zămislit aici. Prin asta se îndeplinește și o clauză paleoastronautică menită să aducă premisele textului mai aproape de domeniul SF. Fiindcă, trebuie să recunoaștem, atât tensiunile motivelor paranormale (de tip fantasy), cât și sugestiile tentante ale miturilor creștine tind să se amestece în această fabulație insolită, construită din piese desprinse din edificii cu structuri diferite. Conflictul general devine maniheic, opunând Binele și Răul, valori eterne, ambele în figurare absolută. Atlanții, ca și descendenții străvechiului grup viracocha, vor fi asimilați reprezentărilor angelice, deși provin din ramuri extraterestre ale tiparului uman, având, se pare, trăsături ce făceau colaborarea lor nelipsită de fricțiuni. Calitățile de „zeu” le apar conservate într-o viață multiseculară, chiar dacă nu echivalentă cu eternitatea, precum și într-o inteligență ieșită din comun, la care își aduce contribuția și îndelungata experiență supraumană a protagoniștilor. Iar asta alături de niște combinații genetice profitabile inclusiv pentru Homo sapiens, ajuns astfel, prin reprezentanții săi norocoși, mai aproape de vârfurile utopiei cosmice. La polul opus vom avea karghanii malefici, alt neam străvechi, dar de natură eminamente diabolică și, bineînțeles, dispuși să intervină la rândul lor în materialul maleabil al rasei mai tinere. N-o să-i vedem însă în biblica ipostază luciferică, și nici în senin-corupătoarea misiune culturală rezervată lui Faust. La fel ca personajelor descendente din atlanți, autoarea îi compune și karghanului său o biografie modernă, „de acoperire”, în sensul că entitatea extraterestră poate prezenta credit în registru social-politic, precum afaceristul de succes Russell Morgan. Adaptat mecanismelor construite de civilizația secolului XXI, acesta își folosește supratalentele „de specie” în sinistre întreprinderi generatoare de apocalipsă. Și tot ca în mitologia paleoastronautică (a se vedea precedente la Victor Kernbach), Rodica Bretin evocă un străvechi Război al Cerurilor, menit să ne asigure că nici cu confruntările din prezent nu-i de glumă.
„Fusese un război atunci. Noi eram arhanghelii cu spade de foc, iar Oștirile Întunericului, karghanii… Apăruseră ca un roi de lăcuste, ca o plagă, din nesfârșitele stepe ale Asiei. Veniți, nu născuți pe Pământul ce nu devenise încă al oamenilor. Războinici desăvârșiți, nu oboseau, nu șovăiau vreodată. N-aveau scrupule, inhibiții, nu se poticneau în etică sau morală. Trăiau pentru a ucide, așa cum respirau pentru a trăi. Își urmau instinctele, nevoia de a supune lumea întreagă, de a zdrobi pe oricine le stătea în cale.
S-a întâmplat să fie atlanții.
Nu noi am început războiul – dar am înțeles repede că îl vom pierde. Apoi năvala karghanilor în India și Africa i-a silit pe viracochas să accepte inevitabilul: ori luptam împreună, ori pieream pe rând. Și așa, aproape prea târziu, s-a născut Alianța. Fiii Oceanului și cei ai Soarelui și-au vărsat sângele în bătălii titanice, în vreme ce Homo sapiens stăteau la căldura focurilor din peșteri și așteptau sfârșitul înfruntării dintre Zei.”
Sentimentul existenței Salvatorilor însoțește, totuși, întreaga existență umană:
„Despre ei se pomenea de când se inventase scrierea. În tăblițele sumeriene, în papirusurile și pe pereții templelor egiptene, grecești, romane, hinduse și incașe. În cronicile arabe, franceze, germane. În epopeile vikinge și pe frontoanele catedralelor gotice, în miturile chineze și mongole. Oamenii le dăduseră multe nume, însă unul revenea ades de-a lungul mileniilor: Cei Vechi.
Fuseseră printre noi dintotdeauna. Ascunși, nevăzuți, mereu gata să schimbe destinul omenirii – în bine. Protectorii, îi numea O’Neil. Credea sincer că, fără ei, am fi rătăcit drummul, în bezna Epocii Glaciare, a Evului Mediu, a celor două Războaie Mondiale.
Fără ei nu existau Homo sapiens… în sfârșit, cei care merită acest nume.”
Cu acestea, canavaua ideatică a cărții, probabil și a întregii trilogii ce se anunță, e aproape completă. Restul cade în sarcina thrillerului, și în special în seama celor două eroine cu un rol de naratoare privilegiate, Kayla și Lorena Argyll. Scena modernă a reactualizatului război celest e liniștita Canadă, nelipsită totuși de subterane insalubre și de încă și mai insalubrele smârcuri mentale unde dospește materia de fantezii diabolice a karghanilor. Dacă mereu tulburata Kayla Blackmoon, cu mamă din spița șamanilor indieni, are șansa de a intra în grupul „aleșilor” pe linie paternă (un tată scandinav cu genă atlantă), Lady Lorena aparține de la început înțelepciunii prudente și moralei Celor Vechi. Linia exotică a romanului îi impune celei dintâi să evolueze, cu destulă lejeritate, între postura de psihiatră angajată a Municipalității orașului Dartmouth și provocatoarea profesie de dansatoare într-un cabaret de elită, pentru ca în cele din urmă să devină ținta favorită a sadicului criminal în serie Denton Quin. Lorena, în schimb, rămâne pe partitura sa de șefă a grupului de Salvatori, în seama ei căzând și obiectele magice, între care Soarele negru, dezgropat cândva dintr-o necropolă atlantă și înzestrat, din nou, cu virtuți tipice SF-ului: el ar reprezenta „cheia ce deschidea porți în Spațiu și Timp, treceri spre alte dimensiuni”. Ca armă împotriva karghanilor, apare din recuzita scoțiană și spada magică Beowulf – tot atlantă, numită însă după protagonistul celebrului poem eroic din literatura engleză veche. Are și ea de împlinit o misiune în contemporaneitatea noastră, ceea ce se va vedea pe măsură ce confruntarea raselor prototipice se apropie de punctul culminant.
Fără îndoială, cu recuzita pe care am descris-o sumar mai sus se putea compune și un thriller banal, după cea mai comercială dintre rețete. Dacă nu se întâmplă așa, meritul este al unei autoare cu o îndelungată experiență în scrisul pretins de genurile SF și fantasy. Rodica Bretin știe să dea credibilitate literară unui subiect de mitologie inventată. Personajele sale nu sunt simple scheme, ele primesc consistență din contaminarea cu elemente migrate în conturul lor arhetipal dinspre zonele de normalitate ale percepției și trăirii. Biografiile Celor Vechi sunt presărate abil cu informații cunoscute cititorului din experiența recentă a omenirii: cutare atlant l-ar fi cunoscut pe Einstein când fizicianul primea Premiul Nobel și l-ar fi ajutat ulterior sa obțină cetățenia americană. Un altul era martor la coliziunea navală din 1917 care a distrus portul canadian Halifax. Tensionat prin însăși formula abordată, romanul mizează totuși pe uman, pe ritmul discret al unor sentimente autentice, pe surpriza gesturilor și replicilor firești, care – toate acestea – tind să echilibreze faptul senzațional. Cartea este a unui profesionist veritabil. Putem spera că dezvoltarea în continuare a proiectului nu va dilua materialul acestui start reușit, ci, dimpotrivă, va umple cu substanță epică suplimentară această saga de tip nordic pentru care Rodica Bretin dovedea chemare încă din povestirile sale de debut.
Oameni și zei – Rodica Bretin
Editura Tritonic, 2017
Colectia: SFFH
ISBN: 978-606-749-281-1
Format: 13 x 20 cm, 240 pagini
Aparitie: 2017, Noiembrie
Primul volum din seria Protectorii.
Liniştea locuitorilor oraşului Dartmouth, Canada, este spulberată de o serie de crime sadice. Singura care ştie mai multe este Kayla Blackmoon, fiindcă a văzut sfârşitul unora dintre victime… prin ochii asasinului. Psihiatră, dansatoare exotică, originală, rebelă, excentrică, seducătoare, imprevizibilă, Kayla are nişte talente speciale care o aduc în contact cu Cei Vechi, Protectorii din umbră ai umanităţii, dar şi cu karghanii, o rasă reprezentând Răul absolut.
După un armistiţiu de treizeci de milenii, războiul zeilor a început din nou, fără ca umanitatea să aibă habar. Cu alte reguli, dar la fel de dur, de fără cruţare. Iar miza este însăşi soarta, viitorul planetei.
Cum se va sfârşi de data asta?
