Resident Evil: The Final Chapter (ianuarie 2017)

Seria Resident Evil se bazează pe jocurile video dezvoltate de producătorul japonez Capcom. The Final Chapter (Capitolul final) este al șaptelea film din serie și urmează lui Resident Evil: Răsplata (2012). Alice (Milla Jovovich) este singura supraviețuitoare a ceea ce trebuia să fie poziția finală a umanității împotriva strigoilor (the undead). Acum, ea trebuie să se întoarcă în locul în care a început coșmarul – The Hive in Raccoon City, unde Corporația Umbrella își adună forțele pentru o lovitură finală împotriva celorlalți supraviețuitori ai apocalipsei. Întreaga serie este slăbuță, la limita suportabilității, plină de efecte cgi și stereotipuri. Acest capitol final se încadrează perfect în lungul șir de evenimente apocaliptice.

Life (martie 2017)

Iată un film pur sf. Tema atacată: primul contact cu o ființă extraterestră. Mergând pe firul deschis de seria Alien și acesta ne oferă o versiune terifiantă a contactului. De data asta, pentru ca nivelul de groază să fie cât mai ridicat, ființa extraterestră provine de la bunul nostru vecin Planeta Marte. Un fel de cadou otrăvit, luat și nu dat, o ofrandă supraviețuirii cu orice chip. Din nefericire scenariul este plat, cu toate crimele și momentele de suspans care încearcă să condimenteze altfel o acțiune previzibilă de la început până la sfârșit. Cauza poate fi căutată și în slaba conturare a personajelor principale, deși numele actorilor ar fi trebuit să se constituie într-un garant al calității (de unde se vede, din nou, că un scenariu slab nu poate fi salvat decât parțial de jocul actoricesc). Extraterestrul, botezat Calvin, este cel mai dinamic actor, mintos nevoie mare, adaptabil, înțelegând la perfecție complexitatea (sau simplitatea) acțiunilor și nevoilor umane, cunoscând planul Stației Internaționale și modul de funcționare a dispozitivelor umane. O singură mare nedumerire mă încearcă după vizionarea acestui film: cum de fiind atât de inteligent nu a reușit să-și salveze planeta și stilul de viață? (se poate răspunde că find un parazit, nu construiește, distruge)

A Cure for Wellness (O terapie pentru viaţă)

Regizat de Gore Verbinski (Pirații din Caraibe, Călărețul singuratic) acest film mi-a atras imediat atenția, curios fiind și de jocul lui Dane DeHaan (Valerian si Orasul celor o mie de planete, Chronicle). Din nefericire o undă de „prea mult” străbate tot filmul. Ideea în sine, de natură fantastică, obsedantă în trecut, a vieții veșnice, a întineririi prin mijloace fizice, este, trebuie să recunoaștem, o temă nu doar literară, sau științifică, cât și una filosofică, ba chiar de morală. Scenariul, scris de Gore Verbinski și Justin Haythe este inspirat de romanul The Magic Mountain (1924) a lui Thomas Mann, o bază solidă pentru a construi ceva cu adevărat durabil. Tânărul Lockhart (Dane DeHaa) are un accident de mașină în Alpii Elvețieni. Se trezește într-o clinică particulară, luxoasă, înconjurat de multă atenție. Destul de repede își dă seama că în spatele zâmbetelor și a stării de bine se ascunde ceva mult mai înfricoșător. Filmul strălucește pe partea de imagine și efecte vizuale. Jocul actorilor este de asemenea bun. Ceea ce lipsește acestui film este partea de noutate, nu de extraordinar căutat cu orice preț. Pentru că, trebuie să recunoaștem, imaginile, mai ales cu Mia Goth în cada cu anghile, este fascinantă, depășesc media anului dar narațiunea, firul epic, dacă vreți așa, scârțâie, și în a doua jumătate a filmului intervine plictiseala și previzibilul. Totuși recomand această producție.

The Space Between Us (februarie 2017)

Ar putea fi considera un film romantic, nu sci-fi, dincolo de premiza de la care se pleacă. Un băiat, adolescentul Gardner Elliot (Asa Butterfield – Hugo, Jocul lui Ender), primul om născut pe Marte, călătorește pe Pământ într-o tentativă de a-și afla trecutul și de a se întâlni cu fata visurilor sale. Curând află că societatea umană nu este atât de simplă pe cât i s-a înfățișat lui pe Marte, dar și că pentru un marțian, adică un om crescut doar în gravitația scăzută a planetei roșii, acomodarea la condițiile Pământului poate fi foarte grea. Un film în care exoticul are doar un rol secundar, emoțiile, sentimentele fiind cele care ne definesc ca specie, ca umanitate. Dincolo de calitatea neclară a relațiilor dintre cei doi tineri (adică de lipsa chimiei dintre iubiți) filmul reușește să ofere și altceva decât monștri veniți din spațiu, sau personaje pornite să ucidă de dragul unei răzbunări puerileși ne dă suficiente motive de gândit (de cugetat) încât să-l facă vizionabil.