Aș fi vrut să pornesc o discuție despre toate cărările fascinante și cât se poate de actuale pe care le explorează Westworld, încă un serial-senzație marca HBO, inspirat de data aceasta nu dintr-un roman interminabil (literalmente, ferească sfântu’), ci dintr-un film excepțional din 1973, cu Yul Brynner în rol principal.
Care ar fi aceste cărări? Care ar fi punctul de plecare în această discuție vastă despre inteligența artificială și apariția conștiinței? Poate că „Motorul Diferențial” al lui Charles Babbage, care a costat guvernul britanic câteva zeci de mii de lire în secolul XIX ar împinge lucrurile prea în urmă. Mulți ar începe cu Allen Turing și al său „test”, publicat în 1950 într-un articol intitulat „Computing Machinery and Intelligence”. „Putem oare construi o mașină care să dea răspunsuri ce nu pot fi deosebite de cele date de o persoană dotată cu gândire?” ar fi întrebarea care stă la temelia demersului lui Turing. Însă, în pofida profeției lui Turing, „cred că în circa 50 de ani va fi posibil să programăm computere (…) care să joace jocul imitației într-atât de bine încât un interlocutorul obișnuit obișnuit nu va avea șanse mai mari de 70% să îl identifice ca atare după cinci minute de interogare”, computerul suficient de viclean încât să-l păcălească pe „interlocutorul obișnuit” se lasă așteptat, iar comitetul de întâmpinare e gata să-i ofere creatorului său 100.000 de dolari și o medalie pe care este gravat chipul lui Turing (pe o parte) și chipul lui Loebner (mecena în cauză) pe cealaltă. Astfel, chestiunea este în continuare „de domeniul science-fictionului” (ca să folosesc o sintagmă insuportabilă), după cum ne-o arată tematica Westworld la mai bine de 60 de ani de la moartea spărgătorului de Enigme.
Nu am putea trece peste Conferința de la Darmouth (1965) care a reunit cele mai strălucite minți din domeniul inteligenței artificiale. În cadrul conferinței, cercetătorii au „atacat” problema pe două flancuri. Pentru unii, scopul declarat era lărgirea înțelegerii despre inteligența umană. Pentru alții, construirea unor mașini mai sofisticate, care să imite capacitățile inteligenței umane. Cele două deziderate erau, firește, complementare. Dar mijloacele s-au bifurcat destul de repede.
În concepțiunea unora, inteligența umană în esența ei înseamnă capacitatea de a opera cu simboluri. Această abordare a primit denumirea „GOFAI” (Good Old-Fashioned Artificial Intelligence, sau Inteligență Artificială de Modă Veche) și a dat în primă fază rezultate neașteptat de bune. Alan Newell și Herbert Simson au creat o mașină capabilă să demonstreze teoreme matematice în maniera lui Bertrand Russell, de pildă. Marvin Minsky a inventat o mașină cu aptitudini similare în domeniul geometriei. Însă predicțiile lor optimiste (generate probabil și ca urmare a progreselor uriașe făcute într-un timp relativ scurt) s-au alăturat celor făcute de Turing și au luat calea nefericitului „domeniu SF”. Privind retrospectiv, eroarea fundamentală care a subminat întreg eșafodajul abordării a fost asocierea inteligenței umane strict cu capacitatea minții de a opera cu simboluri, nesocotind alte facultăți la fel de importante, precum capacitatea de opera cu tipare, contexte și categorii brute.
Alții au găsit de cuviință să construiască mașini care să imite principiile de bază ale creierului. Această abordare a fost denumită „conexionism” și s-a axat mai degrabă pe dezvoltarea unor rețele neuronale în locul computerelor performante propuse de „gofaiști”. După o primă încercare nu foarte apreciată a psihologului Frank Rosenblatt, cu al său Perceptron, (criticile aduse lui Rosenblatt au „îngropat” abordarea vreme de două decenii), cercetările în domeniul rețelelor neuronale au prins din nou avânt grație lui David Rumelhalt, Jay McClelland și a asociației Parallel Distributed Processing Research Group. Aceștia au reușit crearea unor rețele multistratificate, capabile să corecteze erorile perceptronului.
În prezent, cercetătorii din domeniul IA sunt conștienți de potențialul ambelor abordări și le folosesc în egală măsură, iar acest ecumenism științific pare să fie singura cale (și nici aceasta garantată) spre crearea unor entități „robotice” care să treacă testul Turing, ba poate chiar să dezvolte o conștiință proprie, însă, după valul euforic al anilor ’50-60, nimeni nu se mai lansează astăzi în predicții optimiste. Tocmai de aceea, astfel de idei reprezintă în continuare obiectul fascinației și totodată o nesfârșită sursă de povești pentru amatorii de ficțiuni speculative, atât în literatură cât și pe ecran. Rețelele neuronale, ne spun cercetătorii, au tendința ca, odată „dresate”, să dezvolte conexiuni proprii, care scapă cercetătorului, și astfel, sporind gradul de complexitate în ton cu evoluția tehnologiei, să devină de nepătruns pentru „Creatorul” lor. Pare să fie și unul dintre motivele favorite ale realizatorilor Westworld, subminat însă prea devreme (după cum ne-o arată primul episod din Sezonul 2) de un alt motiv atât de drag scenariștilor de pretutindeni – motivul Frankenstein, sau al creației (creaturii) oprimate care se revoltă împotriva creatorului său despotic.
Se pare că tentativele producătorilor (Lisa Joy și J. Nolan) de a crea un cadru perfect amoral în care această joacă de-a Dumnezeu cu bietele făpturi dotate cu protoconștiință (?) să-l îndemne pe fiecare telespectator în parte la reflecții etice (pe lângă cele de ordin filosofic și științific) nu e în ton cu climatul „progresist” al ultimilor ani din America. În accepțiunea acestor neomarxiști (auto-intitulați progresiști, în mod trist și ironic) plini de zel proletar, spectatorul este un biet copil ce trebuie protejat de imagini violente, de ambivalențe morale, și, evident, de toate ponoasele patriarhatului alb.
Imaginile reprezentând un univers (subliniem) fictiv care funcționează după reguli proprii (și proprii artei, până la urmă) ar trebui pesemne însoțite de avertismente asemănătoare cu cele întâlnite pe pachetele de țigări: „Atenție, abuzul sexual și violul dăunează grav…”. Actorii (mai precis actrițele) înșiși și-au luat în serios rolul de progresiști și se luptă furibund pentru a fi plătite la fel ca bărbații, ignorând însă orice alt criteriu profesional de discriminare (ah! ce cuvânt contaminat) salarială, cum ar fi prestigiul, talentul, vechimea etc. Izbăvitoare în această luptă pentru egalitate cu orice preț, Evan Rachel Wood (Dolores) are în primul episod al sezonului 2 cea mai slabă prestație de la debutul serialului. Pură coincidență, probabil.
În acest context, orice discuție despre dezvoltarea inteligenței artificiale până în punctul în care devine greu (dacă nu imposibil) de deosebit de cea umană sau despre imperativele morale ce-ar rezulta din includerea acestor creații de ordin secund în categoria „umanului”, precum și orice speculație legată de apariția conștiinței – ba chiar punerea în discuție a însuși conceptului de conștiință (vezi Daniel C. Dennett) – devin desuete și tind spre derizoriu.
Arta pare să fie din nou amenințată de ideologie, subscrisă ei, trecută prin filtrul unor auto-intitulați justițiari, susținuți puternic de media și de varii grupuri de interes, iar conținutul, bogat în trimiteri, în sensuri și în posibilități, este redus la câteva elemente de etică progresistă, ce amintesc mult prea adesea de caracterul obsidional al „directivelor partidului” din vremi apuse.
Deocamdată însă, putem ignora vocile care deturnează discuția matură și cu adevărat interesantă, astfel că în partea a doua a acestei incursiuni în universul Westworld vom trece în revistă teoriile despre emergența conștiinței, inclusiv ciudata teorie a minții bicamerale, semnată de Julian Jaynes, care pare să fi jucat un rol important în economia serialului.
