Capitolul 6. Deasupra întunericului
– fragment de roman –
de Robert Gion
My girl, my girl, dont lie to me
Tell me where did you sleep last night?
In the pines, in the pines…
Vocea lui Kurt Cobain, neobișnuit de melancolică, călătorea pe firele de lumină infiltrate printre jaluzelele întredeschise ale ferestrelor bucătăriei. Ezita, sărea de pe-un strop tremurător pe altul, căuta liniile oblice așezate pe bufet. Înconjura ceștile de pe rafturi, înghițea din loc în loc câte o farfurie sau o cană, pentru a aluneca apoi, tristă și pierdută, pe fundul vreunui castron care o trimitea, tremurând din nou, în spațiul bucătăriei.
Aici, șovăia iarăși, sărind de pe-o rază de lumină pe alta, parcă dezgustată de atingerea lor – nu spusese cineva odată că pentru a descoperi cel mai murdar lucru din lume e suficient să te uiți cât praf există într-o rază de soare? – evitând particulele de praf în timp ce înainta, tânguitoare, către ușă. Holul constituia un obstacol greu de trecut. Dincolo de el se deschidea însă, îmbietor, perimetrul larg al camerei de zi – așa că vocea pândea momentul, se balansa între stropii luminoși, sărea, se unduia.
Strecurată pe fereastră, pe lângă colțul aragazului și peste chiuvetă, o dungă luminoasă străbătu bucătăria și proiectă pe peretele holului o serie de cercuri minuscule, unite printr-o linie subțire, nestatornică.
Vocea lui Cobain se aruncă peste acele petice unduitoare, le străbătu unul după altul, înghiți petala unei flori roșii crescută într-un tablou miniatural agățat pe hol, apoi, brusc înfierbântată și curajoasă, se rostogoli între fâșiile de soare din camera alăturată, începând să umble mângâietor de pe una pe alta, de parcă s-ar fi plimbat pe corzile unei chitări. Muzica umplu încăperea. Fusese liniște până atunci acolo. Bine, nu în totalitate liniște. Se auzeau, slab, dar se auzeau, două răsuflări. Una iute, scurtă, care se întrerupea din când în când pentru mai multe secunde, alta ceva mai zgomotoasă și încărcată, dar lentă și regulată. Vocea lui Kurt le cercetă curioasă pe amândouă, se plimbă de-a lungul lor, apoi le uni cu inflexiunile ei nostalgice, printre dungile de lumină înțesate cu particule de praf.
In the pines, in the pines
where the sun..
Și spațiul se deschise, crescu, se lumină, degetele blânde ale muzicii alinie cele două respirații, le dădu o consistență străvezie, le făcu să se deplaseze prin toată încăperea, pe lângă canapea, pe lângă bibliotecă și televizor, le aruncă de pe-un perete pe altul până ce, strânse într-un bulgăre sclipitor în centrul camerei, le făcu să explodeze cu un șuierat brusc – aproape ca un sforăit.
Ton tresări.
Nu adormise. Mai degrabă lăsase gândurile să-i amorțească. Așa cum îi amorțise corpul – umerii, gâtul, coapsele. Simțea o presiune grea, uleioasă, în vârful capului și câte-un junghi cu zimți de fierăstrău îi tăia din când în când mușchii feței, de la o ureche la cealaltă. Gura îi era uscată ca o bucată veche de piele. Se trezise pe la ora cinci și nu mai adormise, așa că făcuse un duș, își pregătise hainele de lucru, apoi se așezase pe un scaun în camera de zi, cu ochii pe pătura cafenie care acoperea corpul Onei. Fata nu se mișcase absolut deloc, avea aceeași poziție ca și cu o seară înainte, iar muzica lui Cobain umplea încăperea venind de la radioul din bucătărie, care era programat să pornească în fiecare dimineață la ora șapte. Trecuseră deja două ore de când stătea acolo și nu reușise să ia nicio hotărâre. Se simțea ca și cum alergase până atunci într-o cursă nebună, cât îl țineau picioarele, iar acum se blocase brusc în fața unei bifurcații, încercând în zadar să-și împingă mușchii într-o direcție sau alta, incapabil să se acomodeze cu senzația opririi neșteptate. La lucru, trebuie să te duci, își zicea, altfel riști să-ți pierzi slujba. Șeful te-a luat la ochi zilele astea și deja a început să pună întrebări. Ai nevoie de stabilitate și de prudență, așa că există numai două opțiuni. Ori o iei și o duci înapoi de unde a ieșit – caz în care, asta e, nu te mai alegi cu altceva – și cine știe ce se mai poate întâmpla în continuare cu lacul, și n-o s-o mai vezi probabil niciodată, sau poate nu în această formă, iar ca să convingi apele să-ți trimită altceva, va trebui din nou să… Știi foarte bine ce. Ori o lași acasă și pleci la slujbă. Ce s-ar putea întâmpla? Se poate trezi, se poate speria, poate sări pe fereastră, poate da foc la casă, poate intra în baie, să alunece pe gresie și să dea cu capul de cadă, se poate electrocuta, poate începe să zbiere și să alerteze vecinii, poate sparge toate geamurile – sau absolut nimic din toate astea. Poate dormi până la întoarcerea ta – iar asta este o posibilitate foarte reală.
Vocea lui Kurt Cobain se stinse, își luă rămas bun, și glasul limpede al lui Axl Rose îi luă locul.
Uită-te la ea. Doarme sau… este pur și simplu inactivă. E darul tău, fiind deci legată de instinct și de dorință, este răspunsul pornirilor tale. Activă când ești tu activ – dacă nu dorești nimic de la ea… așteaptă. Legată de tine, de ceea ce conții, de ceea ce vrei. Plauzibil. Nu i se poate întâmpla nimic – pentru că ea ESTE nimic, într-un anumit sens. Du-te. Va fi aici când te întorci. O să te aștepte – replica impulsurilor tale.
Gândurile acestea avură darul să-l liniștească un pic, deși erau doar simple supoziții. Necesare, dar supoziții. Așa că decise să riște. Timpul se scurgea încet, răbdător, însă se scurgea. Cuprins brusc de-un val de afecțiune excitată, se duse la fată și ridică pătura ca să-i privească trupul. Da, nu se mișcase nici măcar cu un centimetru.
Ochii i se rostogoliră peste fesele ei, apoi iarăși pe sexul ascuns tăcut între coapse. Oare ar fi trebuit să mă protejez? îl chestionă un gând. Nici măcar nu mi-a trecut prin cap. Mi-am dat drumul așa, ca un animal. Dar de ce să fi fost nevoie? răspunse ecoul aceluiași gând, cam în același timp, ușor confuz. Doar o vezi… n-are buric, hahaha.
Își trecu încă o dată privirea peste corpul Onei, umplându-se de prezența lui, apoi o acoperi bine cu pătura și se duse la bucătărie să-și facă o cafea și să încropească un mic-dejun anti-mahmureală, PlatoulMareluiAcru, cum obișnuia să-i zică. Era îmbrăcat cu cămașa, avea cravata lărgită la gât, își trăsese ciorapii, însă rămăsese doar în chiloți. Roy Orbison îl întâmpină cu un refren melancolic, dansând printre razele de lumină din bucătărie.
Ce se întîmplă cu băieții ăștia azi? Dau numai șiropoșenii jenante?
Dar nu schimbă postul.
In dreams I walk with you
In dreams I talk to you
Înainte de a pleca verifică întreg apartamentul.
Trase câteva scaune în dreptul unor prize mai expuse, examină geamurile și ușile balcoanelor, zăvorî debaraua, puse capacul aragazului – iar până la urmă, ca să fie absolut sigur, se duse la tabloul electric și întrerupse curentul. Când să iasă, își mai aduse aminte un lucru și merse în dormitor să-și ia pantalonii – era gata să părăsească apartamentul doar în chiloți. Oricât se străduia, nu reușea să accepte total realitatea situației chiar dacă avea mintea destul de limpede, desfășurarea evenimentelor depășea capacitatea lui de înțelegere, îi altera percepția. Însă trebuia numai să lase lucrurile să-și urmeze cursul, n-avea de ales. Din ușa apartamentului mai aruncă o privire către fata ghemuită pe podea, acoperită cu pătura. Așezată acolo, cu corpul secționat de subțiri dungi de lumină, părea însăși întruchiparea firescului.
Ton încuie ușa amețit și coborî scările.
La birou, rămase în cea mai mare parte a timpului într-o stare de buimăceală stupefiată. Avea sentimentul că toți colegii se uitau la el, că știau precis ce făcuse în zilele trecute, iar acum așteptau satisfăcuți consecințele faptelor. Până la urmă se convinse că totul nu putea fi decât o impresie – n-avea nimeni nicio idee, nici cea mai mică fărâmă de bănuială ce lăsase el acasă. Într-un scurt moment de respiro, verifică știrile locale de pe mai multe site-uri, căută headline-uri, bucățele de informație, dar nu dădu peste nimic. Lacul înghițise totul fără urmă, așa cum se aștepta. Nicio persoană dispărută, nicio bătrână adusă pe mal de ape.
Din jumătate în jumătate de oră trăgea câte o fugă pe la bucătărie și dădea peste cap o ceașcă de cafea, așa că până la ora pauzei de prânz îi tremurau mâinile și vedea umbre acuzatoare peste tot. Ona, ce făcea Ona? Avea chestia asta uluitoare în apartament și-o lăsase singură acolo, o chestie absolut incredibilă, poate chiar supranaturală, da, te puteai baza pe asta, iar el plecase fără să știe ce era de fapt și ce putea face lipsită de prezența lui. Părea că trecuse un secol de la orele dimineții, iar perioada asta enormă scotea clar în evidență imbecilitatea deciziei pe care o luase – cum naiba putuse pleca, s-o lase dormind? Idiot, idiot, idiot. Ar fi dat orice să poată scăpa mai repede, chiar și cu o oră-două, dar era imposibil, șeful departamentului umbla de colo-colo total turbat, agățându-se de toată lumea și trântind ușile – probabil una dintre secretarele lui refuzase să-l sugă până la capăt și să înghită – așa că nici nu putea fi vorba să fugă mai devreme.
Rămase astfel la birou, năuc, prins între orele amorfe, ce-i scoteau din când în când înainte priviri pline de subînțelesuri, degete ridicate acuzator, zâmbete perfide, expresii disprețuitoare. În timpul pauzei de prânz fugi la baie, pentru că toată cafeaua băută, îi dăduse stomacul peste cap. Găsi o cabină liberă, o zăvorî, iar când se întoarse, cu mâna pe cureaua pantalonilor, încremeni, cu teroarea prăbușindu-se peste el ca un val de pământ mucegăit, plin de viermi. Degete arzătoare i se înfipseră în craniu și începură să rupă bucăți din creier, iar roșul sângelui îi umplu ochii.
Patrick stătea pe veceu.
Cu picioarele desfăcute, carnea verzuie desprinsă de pe oase, cu brațele rupte din umeri alunecându-i încet de-o parte și de alta a corpului, acoperite de noroi îmbâcsit. Roti spre el un craniu ce nu mai era altceva decât un amalgam de carne putredă, iar din centrul lui se deschise o gură – Ton văzu cele două șiruri de dinți care mestecau nămolul, în timp ce-i bolboroseau în creier – te-ai întors, nu-i așa? – molfăiau, molfăiau – te-ai întors și i-ai dat ce și-a dorit, nu ai vrut să mă asculți, ai scos de acolo tot ce putea fi mai rău – apoi vasul veceului trosni, păru să crape, trupul băiatului începu să tremure și se scurse pe jos într-un val întunecat de mâl amestecat cu trestie putredă.
Ton își duse mâna la piept și vru să închidă pleoapele, dar era ca și cum degete invizibile îi împingeau globii oculari din interiorul capului în afara orbitelor și-l sileau să-i țină deschiși. Chiar și așa văzu că nu era nimic pe veceu, vasul era alb, curat, iar apa de pe fundul lui strălucea albăstruie de la pastilele dezinfectante. Încă o blestemată de halucinație, un cadou al creierului surmenat. Bună, dragule, ești pe cale să înnebunești. Hai să dăm o petrecere cu ultimele tale fărâme de rațiune. Scutură din cap, să alunge fantasmele și pică pe colac, în vreme ce-și golea măruntaiele cu niște sunete ce păreau mai degrabă urlete eliberatoare. Cum naiba să mai rezist aici încă trei ore? îi trecu prin minte. Nu pot lucra, nu pot face nimic – trebuie să ajung acasă, trebuie neapărat.
Întors în birou, începu să mâzgălească febril pe un colț de foaie de sub un teanc de dosare, chipul și silueta Onei. Le aducea din memorie bucățică cu bucățică, le privea din toate unghiurile, apoi le punea pe hârtie, la locul potrivit, lipite de amintirile ce-i bolboroseau clocotite în creier – și, cu toate că pe foaie se înșirau, una lângă alta, doar scrijelituri lipsite de orice proporție, chipul ce-l privea de pe hârtie căpăta clipă de clipă tot mai multă armonie și intensitate, tot mai multă culoare, viață.
Se cufundă în el, îl lăsă să-l fure cu totul, trăia în fiecare linie a feței, iar timpul încetă să mai conteze, se comprimă și se rostogoli pe lângă el ca o bilă leneșă de nuanțe și umbre ce acapara chipuri și cuvinte, siluete și sunete. Un claxon puternic venit din stradă, din aglomerația de pe bulevard, îl făcu să tresară. Trasă încă vreo două linii pe hârtie, pe urmă se uită la ceasul de perete. Se făcuse patru fără un sfert.
Începu să-și strângă repede lucrurile, apoi să se pregătească de plecare, fără a fi convins cu totul că făcea într-adevăr acest lucru. Trăia impresia că din corpul său se desprinsese un alt „el”, cu o personalitate perfect identică, care făcea toate acele acțiuni – închidea laptopul, încuia fișetul de dosare, punea la loc lucrurile împrăștiate pe birou, apoi își lua sacoul din cuier – un „el” prea nerăbdător să plece ca să-l mai aștepte, un „el” care îl lăsa pentru totdeauna prizonier acolo, incapabil de orice mișcare, în timp ce deschidea ușa biroului, cobora scările, apoi străbătea culoarele pline de angajați ce se grăbeau spre lifturi.
Abia pășind în parcare, sub soarele arzător de sfârșit de iunie – pe cer nu se vedea niciun nor – iar urechile îi fură bombardate de claxoane și de vuietul greu al traficului, reuși să scape de bizara senzație, deși tot mai avea impresia că „eu”-ul părăsit tremura agitat, aplecat peste birou, mâzgălind furios cu pixul foaia găurită de dârele persistente.
― Pe mâine, Ton, îi strigă un coleg – și o vibrație neplăcută i se înălță atunci din unul dintre buzunare. Nu era vis, era real. Se făcuse într-adevăr ora patru. Era liber, putea ajunge acasă. Iar în buzunarul de la pantaloni vibra și suna telefonul. Marilyn Manson îngâna hipnotic, „I put a spell on you, because you re mine…” Scoase telefonul, se uită la ecran – C-L-A-R-A – cine dracu era Clara? Îl suna Clara.
O Clara.
Dădu cu degetul peste ecran, îl duse la ureche – era Clara, fosta lui soție, acidă, veninoasă, o năpârcă dementă scuipând imprecații abjecte, asigurându-l că o să aibă grijă să nu se mai apropie nici la cinci sute de metri de Sofia. S-O-F-I-A – un alt nume extrem de familiar, Sofia, copilul lui, o ce veste minunată, uitase de ziua ei, de ziua Sofiei, ziua fusese și se dusese, fiica lui împlinise o vârstă frumoasă, o vârstă magică, o vârstă ce se holba la el oarbă, de pe veceul din cabina unde intrase cu crampe insuportabile provocate de cafeaua băută, o vârstă cu carnea desprinsă de pe oase, cu ochi de nămol negru și voce de trestie putredă. Ce veste minunată, ce veste minunată.
Glasul Clarei îi țiuia în urechi.
O ascultă fără să priceapă mare lucru, uitase de ziua Sofiei, îi cumpărase un cadou și uitase să se ducă – iar ăsta era un concept atât de îndepărtat, atât de hilar după tot ce se petrecuse, încât aproape îl buși râsul. Ce mai conta, când acasă îl aștepta Ona? Ona, acasă, cuibărită pe podea – sau poate nu – iar dincolo de ea, lacul pierdut între tufe și sălcii, Lacul secret care nu își dezvăluise încă toate bogățiile, imensele posibilități, magicile șanse.
― Taci, murmură încetișor – apoi închise telefonul peste glasul ascuțit al fostei sale soții. Ce știi tu despre sirieni?
Demară.
Ieși din parcare.
Se înscrise cu greu în fluxul de mașini de pe bulevard. Când, după o perioadă ce i se păru nesfârșită, trase mașina în parcarea din fața blocului unde locuia, îl cuprinse iarăși teama. Îl încolțiră iarăși bănuielile, simți spaima mușcându-i adânc din măruntaie.
Nu putea fi totul în regulă, nu putea fi. Cum să fie?
Câțiva băieți de vreo zece – doisprezece ani se jucau cu mingea în marginea parcării – în timp ce se apropia, cu sacoul pe mână și geanta pe umăr, unul spuse tare, aparent fără legătură cu ceea ce strigau ceilalți „dificultăți tehnice”, apoi se uită în direcția lui, în vreme ce alți doi copii îl salutau – bună ziua – cu glasuri sparte, grăbite. Le răspunse la salut, mormăind, și se strecură printre ei cu ochii în jos. Dificultăți tehnice. Ce s-o fi întâmplat? Copiii ăștia mă știu, sunt vecini cu mine… or fi auzit zgomote în apartament? Nu, nu, se joacă doar, e-o vorbă pe care am prins-o aiurea și-am pus-o în context printre gândurile mele. Se pomeni, pe când urca scările, ciulind totuși urechile și încercând să agațe vreun sunet neobișnuit, însă era liniște – bineînțeles, acel tip de liniște specific orei – voci înfundate în spatele ușilor, sonorul televizoarelor, țipete de copii, lătratul unui câine, clinchet de farfurii și sticle, râsete. Rămase un minut cu mâna pe clanța ușii apartamentului său și se strădui să le adapteze realitatea la realitatea care îl aștepta dincolo de prag, apoi oftă adânc, se încurajă șuierând în barbă și intră.
Înăuntru stăpânea o altfel de liniște.
Plină de soare.
Prăfoasă și grea, dar deloc îngrijorătoare. Uitând de orice alt gând, Ton se năpusti val-vârtej în camera de zi, iar pieptul îi eliberă un suspin imens de ușurare, (deși exista acolo, în acel spațiu, și ceva ce-l neliniștea, un lucru pe care avea să-l pună la locul lui puțin mai târziu). Ona era în același loc. Așa cum o lăsase, ghemuită ca un animal, cu mâinile întinse protector de-o parte și de alta a corpului – pătura alunecase de pe ea și-o înconjura acum cu un brâu roșiatic, scămos. Ton se apropie cu inima bubuind, sorbind-o din priviri, cu bucuria împrăștiată prin artere împreună cu toate spaimele, temerile și fricile întregii zile, atât de puternică, năucitoare, încât deveni instant dureroasă și plină de-un dor adânc, ca de sfârșit de lume.
Era în regulă. Totul era-n regulă. Ajunsese acasă și era în regulă. Așa cum trebuia să fie, așa cum sperase să fie. Darul lui, cadoul lui, răspunsul dat fericirii lui. Se prăbuși pe canapea, cuprins de-un torent de chicoteli isterice, apoi se dezbrăcă, își scoase chiloții și ciorapii și luând în mână o pereche de bermude de casă, intră în baie să se spele. Abia când ieși îl deranjă din nou acel amănunt pe care-l sesizase mai devreme, așa că își roti încet ochii în jur, foarte atent, încercând să se lămurească ce-l declanșa.
Mobilele, patul, măsuța, toate la locul lor, neclintite, cărțile din bibliotecă în ordine, neatinse – și atunci? Hmmm, da… ușile. Ușile camerelor. Toate erau… deschise. Ușile celor două holuri, ușa ce dădea în living, ușa de la baie, înainte de a intra… confuz, porni spre bucătărie – și aici ușa era deschisă, iar cea a balconului crăpată doi-trei centimetri. Abia apucă să se gândească la acest lucru, când prinse cu coada ochiului o sclipire pe gresie, chiar lângă unul dintre picioarele mesei. Înaintă prudent, se aplecă – apă, pe jos era apă. Iar mai încolo, sub un scaun… întinse mâna – patru bucăți de carne de la congelator, pe care le ținea pentru friptură, înfășurate individual în punguțe de polietilenă, muiate pe jumătate, două dintre ele purtând clar urme de mușcături.
Semicercuri mari, zimțate.
Le studie descumpănit. Trecu buricele degetelor peste urmele lăsate de dinți. Deci Ona se trezise până la urmă în timpul zilei. Se gândi la pătura din jurul corpului ei. Se trezise, mersese prin apartament, deschisese ușile, examinase, mirosise, apoi i se făcuse foame, căutase ceva, se culcase la loc. Nu era totuși doar un produs îndreptat către satisfacerea pornirilor sale, avea și ea anumite nevoi. Nevoi care… Aproape se scăpă în pantaloni de frică când o răsuflare fierbinte și grea, cu accentuat miros de plante acvatice, îi încălzi ceafa, iar un plescăit răsună chiar lângă urechea lui. Se întoarse și se trezi față în față cu Ona, înaltă – mai înaltă decât ieri? – cu chipul încordat, alert, cu ochii imenși parcurși de fulgere albastre, fixați adânc într-ai lui.
