– De fapt, soarele roșu al Japoniei era planetă Marte, pe care ei o văzuseră timp de zeci de ani, pentru că, la început, nu locuiau pe Pământ! Erau pe o planetă care acum nu mai exista. A fost distrusă de o furtună în spațiu, apoi de un asteroid care, practic, a aruncat întreaga lor lume în aer. Era un loc pitoresc, unde aveau loc frecvent ploi de stele. Japonezii le-au înlocuit apoi cu licurici și cu felinarele lor cărora le dădeau drumul pe ape. Întreaga Japonie s-a divizat apoi în lumea asiatică pe care o știm azi: Coreea, China, Tailanda, Vietnam, și altele. Toate obiceiurile și legendele lor vin din realitatea de pe acea planetă. Acolo, nu există separare între viață și moarte. Așa le-a rămas obiceiul de a le oferi prăjituri de orez celor morți, și de a crea tot felul de ritualuri care, odinioară, făceau parte din realitate. Acum păstrează amintirea acelei planete în basme, mituri, și povestiri folclorice. Orice legendă, dragii mei, poate fi verificată științific.

Să îl privim compătimitor pe bătrânul om de știință ni se părea nerespectuos. El era încă lucid, și tocmai de aceea, atât de convingător. Poate chiar avea dreptate. Ne simțeam precum niște fantome în halatele noastre albe, de parcă noi nu eram de pe această lume, ci doar venisem în vizită în lumea acestui domn. El ne permitea să aflăm lucruri de la el și să bem împreună cu el un ceai negru. Bând acel ceai negru vedeam dinaintea mea, în fiecare seară, înainte de culcare, o pădure deasă de bambus, care forma o boltă încât nu puteam vedea cerul. Nu știam dacă era zi sau noapte, dacă era soare sau era înnorat. Clădirea își pierdea consistența adesea când îi ascultăm poveștile. Albul halatelor îmi amintea de albul cerului, când soarele se pierdea în spatele unei perdele opace, fără pic de dantelă, și care fusese, probabil, martor al unor peisaje care se pierduseră în trecut. Bătrânul om de știință, totuși, nu trăia în trecut. Trăia în prezent, și avea darul de a ne transporta pe noi în trecut. Trecutul acesta era magic, pentru simplul motiv că acum nu îl puteam vedea concret. Vedeam doar rămășițe, care puteau fi simple dovezi că fusese, odinioară, ceva palpabil. Rămășițele trecutului, episoadele povestite de bătrân, își găseau dovezi în prezent precum un bol spart din care rămăseseră niște cioburi. Puteam să le punem împreună și să întregim o pereche de cocori, ținând între ei un soare roșu. O rază de soare putea mereu pune laolaltă bucățile dintr-un vas. Arta kintsugi, a lipirii cu aur a vaselor ciobite, era plină de farmec. Mereu o rază de soare ne ilumina amintirile, aducându-ni-le în prezent, pline de lumină, precum în momentele când lumina soarelui verii se filtra printre frunze. Vedeam, pe jos, pe alee, dantela umbrelor coroanelor copacilor. Umbra era plină de răcoare, iar soarele ilumina orice moment. Era mai mult decât un spectacol pus în scenă.

Mi-amintesc cum, odată, eram prizonier. Scările duceau spre cer, și totuși nu reușisem să găsesc portalul înapoi către lumea mea. Mayașii probabil reușiseră, pentru că le pierdusem demult urma în istorie. Negustorii veneau și plecau. Ne prezentau lămpi cu djini și covoare fermecate. Ceilalți exploratori adunau averi pentru când urmau să se întoarcă acasă. Eu însă nu credeam că, din acel paradis exotic și care avea calea deschisă către cer urma să se mai întoarcă vreunul din noi acasă. Știam că paradisul era destinația finală. Poate că eram într-un fel de stare intermediară, poate eram chiar în comă și cei dragi erau lângă noi, strigându-ne în zadar. Deveneam tot mai suspicios pe măsură ce timpul trecea și nu vedeam noapte, nici măcar seară, și nici ploaie, sau măcar furtună. Frunzele nu se veștejeau niciodată. Temperaturile nu le simțeam, dar nu era nici prea frig, nici prea cald, și uitam ce era disconfortul. Nu aveam nevoie de clădiri și nici nu văzusem pe acolo. Locuiam într-un fel de corturi elegante de pânză, precum nomazii, dar noi nu ne deplasam nicăieri. Deveneam, însă, pe măsură ce trecea vremea, conștient de faptul că deasupra exista un cer. Altfel nu ne gândim la el decât rareori. Acum însă îl simțeam că presează asupra noastră. Ca și cum ar fi pus limite. Planeta avea, probabil, explicații științifice pentru aceste stări, dar eu nu eram om de știință. Eram doar un arhitect, care fusese luat în expediție pentru a construi case și așezări în caz de nevoie dacă rămâneam mai mult timp blocați cine știe pe unde. Ca să putem supraviețui.

Casa era unde ți-o construiai și unde ți-o hotărai. Îmi plăcea această libertate. Făcea parte din explorările prin care treceam prin munca de cercetare.

Uneori mă întrebăm dacă era atât de clară granița dintre lumea științei și lumea fanteziei. Până la urmă, totul pornea de la anumite ipoteze, unele atât de apropiate de basmele copilăriei. Știința urma, apoi, să le dovedească, sau să le ofere realitate materială. Știința transforma totul în concret, într-un mod neașteptat.

Visele omului de știință erau chiar ancorate în adevăr. Singura problemă era că trebuia să așteptăm să apară, concret, toate dovezile. Basmele se puteau materializa sub privirile noastre, precum expozițiile de artă de tip instalații. Nu se mai practica, sau cel puțin, nu întotdeauna, pictura clasică. Păpădiile puteau fi conservate, cu puful lor, în instalații ciudate de artă, ca și cum am fi presatniste flori într-un ierbar. Școala, credeam odinioară, ucidea orice pornire artistică în om. Scotea orice fel de mister din orice, oferind explicații mecanice, rupând orice vrajă, și lăsând în urmă numai deziluzii, precum în momentele în care rupeam un buchet de păpădii, le suflam puful, trăiam acea vrajă, apoi rămâneam la fel de goi pe dinăuntru cum rămâneau păpădiile. Nu rămâneau decât cozile, și atât. Și depresia ce urma acelei pierderi. Viața noastră era efemeră. Așa credeau japonezii. Așa ajunsesem să cred și eu, și anume că nimic nu putea opri inevitabilul. Boala și moartea erau, mereu, finalul. Basmele despre o altă lume însemnau o trecere dincolo, un alt vis, din care urma să nu ne mai trezim niciodată.

Bătrânul om de știință avea, de fapt, Alzheimer. Și totuși, el nu rătăcea drumul înapoi spre casă. Poate și pentru că nu avea, de fapt, unul. Casa lui era lumea întreagă. Adevărul era, și el, relativ, și interpretabil. Până și medicina era supusă ideologiei. Astfel, puteam mereu reinterpreta totul. Granițele dintre imaginație și adevăr puteau fi, oricând, forțate, așa cum ne convenea nouă.

Cât despre mine, uneori simțeam că mă pierd pe mine însumi, alteori că încep să mă regăsesc. Totul era în funcție de ce credeau, de fapt, ceilalți. Nu puteam scăpa impresiilor și părerilor lor. Nu eram liberi cu adevărat niciodată. Omul de știință se putea elibera. Eu nu. Sau, cel puțin, nu încă.

El acum nu mai era judecat de nimeni, pe când eu, da. Pe el îl lăsau, de acum, în lumea lui. Ca pe copiii care se jucau și care intrau în lumea basmelor. Urma să am și eu această șansă, dar mult mai târziu. Poate că, atunci, nici nu mă va mai interesa. Puteam și eu, de altfel, să îmi imaginez alte lumi, precum o Japonie care era clar ireală. Marte, în loc de soarele care răsărea, era un simplu detaliu, care putea fi trecut cu vederea. Existau alte probleme mai importante în societate, precum războaiele. Marte era, totuși, chiar zeul războiului. Dar oamenii de știință nu se ocupau cu legendele.