Andrei ridică încă o dată securea deasupra capului și lovi brazda de cărbune cât putu de tare scoțând în același timp un șuierat prelung ca al unei locomotive pe aburi. Roca sedimentară gemu atunci când aceasta pătrunse adânc în carne, despicând-o până la jumătate în timp ce așchii mărunte săriră către el agățându-i-se de pantalonii jerpeliți.

− Era și timpul să te spargi, rosti băiatul care se opri pentru o clipă sprijinindu-și palmele obosite pe șolduri. Mă freci de mai bine de o jumătate de oră. Așa ceva n-am pățit în viața mea, de parcă ești din cremene și nimic altceva, mai spuse el în timp ce se chinuia să scoată tăișul argintiu din cărbunele negru ca păcura, pentru a mai lovi încă o dată cu aceeași forță, nu înainte de a scuipa în palmele bătătorite pentru o priză mai bună.

Cu un pârâit sumbru, brazda se despică în totalitate, cele două jumătăți căzând cu zgomot în stânga și în dreapta sa. Securea își urmă traiectoria și se înfipse în pământul uscat, la două degete de piciorul stâng al băiatului, mușcând puțin din cizma de cauciuc.

− A fost cât pe-aci, se auzi vocea lui în timp ce înhăță cu mâna dreaptă sticla de o jumătate ce se odihnea rezemată de gardul de uluci.

Lăsă securea deoparte, îi desfăcu dopul și, după ce-și netezi mustețile, trase o dușcă zdravănă completată la final cu un fluierat lung, de satisfacție.

− Bună marfă, continuă el în timp ce înfileta la loc dopul de plastic. Nea Vasile ăsta, știe el ce știe. Cum o face… cum n-o face…, dar iese marfă a-ntâia. Zic și eu!

Se obișnuise să vorbească singur de când îi muriseră părinții în tragicul accident de pe șoseaua principală. Un moment de neatenție, o chingă căreia nu-i fusese acordată suficientă grijă de către camionagiu, sau care, poate că, pur și simplu, nu mai corespundea din punct de vedere al siguranței. Nimeni nu putuse să-i dea vreo explicație concretă. Cert este că, cumva, în curba aceea nenorocită, chinga se rupsese, iar cele cinci tone și mai bine de trunchiuri se prăvăliseră din camion zdrobindu-i sub greutatea lor ambii părinți care, printr-o ironie a sorții, treceau pur și simplu pe acolo în drumul lor spre casă, după o zi istovitoare de muncă. Așa fusese soarta lor pecetluită. Poate că Bunul Dumnezeu avea alte planuri cu ei și îi chemase exact în momentul acela la el. Poate că… Cine știe…!

Se aplecă de culese de pe jos bucata cea mai mare pe care, după câteva încercări, reuși să o așeze în picioare pentru a-i aplica încă o lovitură puternică. Securea șficui aerul și pătrunse cu greu până la jumătate, unde se opri brusc, scoțând un țipăt strident. Se chinui ceva timp pentru a o recupera, iar după ce reuși, o ridică din nou deasupra capului lovind cu viteză huila care refuza, nu înțelegea din ce motive, să cedeze strădaniilor sale. Când pătrunse în carne, aceasta își opri brusc înaintarea, coada de salcâm rupându-se pur și simplu de la jumătate, făcându-l pe el să-și piardă echilibrul și, din cauza inerției, să cadă în față peste grămada de brazde întunecate. Evită în ultima clipă rămășița de salcâm ce stătea ridicată amenințător ca o țepușă, dornică parcă să-i străpungă pieptul, căutându-și culcușul în inima sa. Se prăvăli în dreapta, lovindu-se destul de serios la brațul drept care mângâie în cădere poarta de lemn, agățându-se de cuiele ce răsăreau ici-colo din scândurile de tufă. Se ridică greoi de jos, trecându-și mâna stângă peste brațul rănit care începuse acum să sângereze din loc în loc. Privi lung la jumătatea întunecată care parcă îl sfida și se îndreptă către poartă, pe care o deschise folosindu-se de mâna stângă.

− Ai răbdare… Ai răbdare că acum vin. Te-ai pus cu cine nu trebuie, nemernico, mai spuse el în timp ce traversa în grabă curtea pentru a ajunge la ușa de la intrare a casei. Pătrunse în locuință și își strigă soția care, în momentul acela, trebăluia ceva prin bucătărie, fiind extrem de ocupată.

− Ana! Hey, Ana… Poți să mă ajuți puțin cu chestia asta?

− Ce ai făcut, nebunule? îl întrebă femeia care apucă să se întoarcă spre el și îi și văzu picăturile mari de sânge scurgându-i-se pe braț în jos.

− Eh, o nimica toată. Leagă-mă cu ceva ca să mă pot întoarce la treaba mea! Și-așa… sunt extrem de nervos.

− Ce faci pe afară? îl întrebă ea în timp ce încerca să-l curețe cu o cârpă maronie îmbibată în apă.

− M-am apucat să sparg cărbunii ăia că, vezi și tu, acum vine iarna…

− Ești nebun de legat. Suntem în august; unde vezi tu iarnă?

− Haide… Haide… Lasă, că acum trece vara și ne trezim dintr-o dată că nu avem ce pune pe foc. Așa, nu e mai bine să-i iau eu din timp?

− E mai bine pe naiba! Nu vezi ce faci? Cum ai reușit să te lovești? continuă femeia care reușise să-l panseze cât de cât cu o bucată de tifon pe care avusese grijă să o înmoaie mai înainte în puțin rivanol din sticluța de pe corlată.

− Ei, pe dracu… Nu-i nimic grav. Întoarce-te la oalele tale că și eu mă duc la treaba mea…

− Să nu-mi spui că ai de gând să continui cu brazdele alea!

− Dar ce, credeai că le las așa? Nu ai tu grijă, că totul e în regulă. Haide, că plec. Nu ți-ai pierdut îndemânarea! continuă el privind-o galeș.Ți-am zis că trebuia să te faci asistentă…

− Eh! N-am avut și eu noroc în viață, îi răspunse ea întorcându-i spatele.

− Ai luat pe cine nu trebuia, este? o întrebă flăcăul apropiindu-se de ea și încercând să o sărute pe obraz.

− Asta, cu siguranță, îi răspunse femeia împingându-l ușor cu palma.  Hai! Du-te! Du-te! Mă ții din treabă.

− Bine atunci! Plec!

Când ieși afară, căldura se întețise, iar soarele arunca acum săgeți incandescente către pământul și-așa uscat după mai bine de trei săptămâni de secetă. Își șterse fruntea cu dosul palmei privind lung către cerul senin fără nicio urmă de nori. Bombăni ceva despre dogoare și trecu în curtea cealaltă îndreptându-se spre atelier, de unde înșfăcă un baros de cinci kilograme și două pene de metal.

Astfel înarmat, se întoarse la bucata lui de cărbune care îl aștepta în același loc, probabil la fel de încăpățânată. Fixă una dintre pene pe aceeași linie cu lama securii și izbi dintr-o dată cu putere. Huila pârâi scurt și se despică suficient de mult pentru a putea extrage ciotul de lemn la capătul căruia se afla securea. O așeză deoparte și dădu ocol brazdei, analizând-o atent. După ce consideră că îi găsise punctul sensibil, așeză și cealaltă pană într-o crăpătură minusculă și ridică barosul deasupra capului lovind cu sete metalul care pătrunse adânc în materialul ce sfârși prin a se despica larg, pe nervură. Zâmbi și-și șterse fruntea îmbrobonată cu dosul palmei drepte în timp ce privea lung către cerul limpede ca lacrima.

− A dracului fierbințeală! Nu se mai termină odată…

Se aplecă după una dintre bucăți, o prinse cu ambele mâini și o azvârli în grămada de lângă el. Aceasta căzu cu zgomot și se rostogoli din inerție ajungând până aproape de picioarele sale unde se lungi nestingherită. Dădu să apuce și cealaltă brazdă pentru a repeta acțiunea când, cu coada ochiului, i se păru că zărește cumva o reflecție în centrul acesteia. Se aplecă pentru a privi mai bine și își trecu cu grijă degetele peste suprafața alunecoasă a huilei, îndepărtând funinginea. O simți pentru prima dată ca o dâlmă minusculă, rotundă. Scoase batista din buzunar și șterse locul cu pricina, privind atent. Într-adevăr, se afla ceva acolo, ceva rotund. Încercă să se ajute de degete pentru a o elibera, dar realiză în secunda următoare că nu va putea face asta. Instinctiv, întinse mâna după baros, dar se răzgândi aproape imediat de teamă să nu o distrugă.

− Asta, ce drăcie o mai fi? se întrebă el în timp ce se îndrepta iarăși către atelierul de unde înșfăcă cu repeziciune o daltă de mici dimensiuni și un ciocan.

Se întoarse nerăbdător în curtea din spatele casei, îngenunche lângă bucata de cărbune și, cu grijă, folosindu-se de unelte, începu să cioplească pe lângă dâlmă. Dură ceva timp până ce reuși să înlăture suficient de mult material pentru a scoate la iveală jumătatea unei (i se părea lui a fi) sfere de mărimea unei mingi de tenis.

Transpirase din abundență și se opri pentru câteva secunde așezându-se pe un trunchi de salcâm din apropiere din care voise să-și facă niște blăni pentru ușa de la șopru, dar peste care trecuseră însă anii și începuse să putrezească. Își șterse fața cu batista înnegrită lăsând, fără să-și dea seama, dâre lungi de mizerie pe obraji. După ce luă și ultima gură de rachie din sticlă, se așeză din nou în genunchi și își continuă activitatea, cioplind extrem de atent, având grijă să nu deterioreze drăcovenia.  Trecură mai bine de 20 de minute până ce reuși să zmulgă din adâncul pământului o sferă perfectă, de mărimea unei mingi de tenis de câmp, din acelea cum văzuse el la televizor când juca Simona Halep prin campionate. Din câte își putea da seama, nu cântărea mai mult de o jumătate de kilogram, iar suprafața ei netedă era brăzdată ici-colo de niște semne fără niciun înțeles. După ce o șterse cum putu el mai bine, o privi lung chinuindu-se să distingă mici neregularități pe suprafața acesteia, dar oricât de mult se strădui, nu observă nimic.

Oftând, plecă cu sfera în mâna dreaptă și se opri tocmai la fântână unde o clăti de mai multe ori în adăpătoarea pentru animale. După ce reuși să-i îndepărteze toată mizeria, o șterse atent cu ștergarul agățat în stâlpul fântânii, în cuiul de sub icoana fecioarei Maria.

În lumina soarelui, îi observă abia acum nuanța albăstruie, cu vagi tente de verde închis. Curios, o apropie de nas încercând să o adulmece, dar nu mirosea a nimic. O mai cântări de câteva ori trecând-o dintr-o mână în alta, încercând să-și dea seama din ce material era făcută. Chiar dacă avea duritatea unui metal, parcă totuși nu era nici fier și nici oțel.

− Cât de prost pot să fiu, se certă el singur. Niciun metal nu ar fi rezistat atâtea mii de ani în pământ. Ce mii vorbesc eu… Cine știe de când se află în bucata asta de cărbune! Asta chiar e o chestie tare!

Brusc, o auzi pe Ana cum îl striga să vină la masă așa că dădu fuga în atelier unde așeză sfera pe un raft alături de o sumedenie de șurubelnițe aruncate în dezordine. Se decise să se întoarcă pe seară, când va fi liber, pentru a o cerceta mai în amănunt. Acum însă, își îndreptă toată atenția spre stomacul său care începuse să dea semne de nerăbdare, probabil datorită multitudinilor de miresme ce ieșeau pe fereastra de la bucătărie și care ajungeau până la el purtate de vânt.

Pătruse în casă mergând domol, ștergându-se pe mâini pe șervetul luat din cuiul de la fântână.

− Iar l-ai adus în casă? Ți-am zis de atâtea ori: lasă-l la fântână! Acolo e locul lui.

− Iar eu uit de fiecare dată. Ce să-i faci, răspunse bărbatul aruncând prosopul pe spătarul unui scaun pe care îl ocupă la repezeală.

Își privi lung soția și o prinse ușor de mâna dreaptă atunci când ea se apropie de el pentru a-i așeza în față un blid maroniu, de pământ, alături de care puse o lingură și o furculiță.

Ana era o fată frumoasă, poate cea mai frumoasă fată din sat, la care râvniseră o grămadă de flăcăi, dar care într-un final îl preferase pe el, un băiat orfan, dar extrem de gospodar. Avea părul lung până la brâu, auriu ca spicul grâului și catifelat ca mătasea. Ochii negri îi erau străjuiți de o pereche de sprâncene frumos conturate, un năsuc mic și două buze cărnoase ale căror roșeață naturală nu mai necesitau aplicarea unui ruj, așa cum făceau celelalte fete din sat pentru a se face atrăgătoare. Chipul ei gingaș, se continua cu un gât catifelat urmat de cel mai frumos trup pe care îl văzuse în viața lui, cu niște sâni obraznici ce țopăiau nestingheriți la fiecare mișcare, cu un mijlocel tras prin inel și două picioare perfect conturate. Zâmbea ca de fiecare dată, dezvelind două șiruri de dinți albi ca marmura.

Andrei o privi lung, întrebându-se, (oare pentru a câta oară) ce bine o fi făcut el să îl binecuvânteze Bunul Dumnezeu cu o astfel de soție. Tocmai pe el…

Femeia, conștientă că este privită cu interes, nu se putu abține și zâmbi larg.

− Iarăși mă privești așa…

− Așa cum?

− Știi tu, foarte bine…

− Of! Ana, Ana…

− Haide să mâncăm, îl îndemnă fata așezându-se la masă. Lasă prostiile!

− Dacă zici tu…

Mâncară în liniște, el privind-o din când în când pe sub gene, iar ea zâmbindu-i de fiecare dată.

− Ce-ți mai face mâna?

− E totul în regulă. Am și uitat de ea.

− Asta e bine. Să-mi aduci aminte să-ți schimb pansamentul diseară. În spate ai terminat? îl întrebă ea brusc.

− Îhm?

− Te întreb dacă ai terminat cărbunii ăia de spart.

− Ah! Nu. De ce?

− Ai putea să îi termini până diseară? Aș avea nevoie de o căruță de nisip și nu o poți goli decât în spate. Știi că nu ne dau ăștia de la primărie voie să o golim în șanț.

− Mai devreme ziceai să nu mă apuc de ei…

− Ah! Asta a fost mai devreme.

− Mda… Nu cred că termin azi. Mai am și altceva de făcut. I-am promis lui Ilie că îl ajut să mute niște mobilă în casa veche.

− Ilie al Floarei?

− Aha!

− Dar ce, și-au luat mobilă nouă?

− Nu știu. Cred că da. Așteaptă să-i vină mașina mâine, tocmai de la Craiova.

− Hm! I-auzi… De la Craiova, zici?

− Aha!

− Am și felul doi. O tocăniță de mânzat, schimbă ea brusc subiectul.

− Nu, mulțumesc! M-am săturat. Și… ar cam trebui să plec. Nu vreau să întârzii, spuse Andrei aruncând o privire scurtă ceasului din perete. Văd că s-a făcut aproape două.

− Bine atunci, du-te! Strâng și eu aici și după mă duc să bag niște rufe la spălat, că s-au cam adunat. Du-te!

Băiatul ieși pe ușă și, după ce se spălă pe mâini la fântână, deschise poarta de lemn și ieși în drumul principal unde se opri pentru o clipă privind lung în dreapta și în stânga.

Pe drum, nici țipenie de om.

− E și normal, la zăpușeala care e, mormăi el în barbă, după care o luă la dreapta spre capul satului unde stătea Ilie al Floarei și pe care îl cunoștea încă de pe vremea când mergeau împreună la grădiniță.

Drumul până la el i se păru extrem de lung și îl trecură toate nădușelile până ce ajunse în dreptul porților mari de metal forjat; căci Ilie era bun meseriaș și tot ce avea în curte, de mâna lui fusese făcut- casa cea nouă, o luase de la temelie și până la acoperiș o făcuse numai el; la tablă luase pe altcineva, un meseriaș din satul vecin pe care îl cunoștea bine din șantier.

− Nu că nu m-aș băga, îi spusese Ilie într-una din zile când stăteau de vorbă la un pahar de vin, dar… na! Meseria e meserie! Iar Morcoveață ăsta, că așa îl porecleam noi pe șantier, se pricepe, se pricepe tare.

Iar Morcoveață își făcuse într-adevăr treaba. Adică… se văzuse mâna de meseriaș!

Apăsă butonul de la sonerie și începură dintr-o dată să clipocească o sumedenie de pitulici, așa cum puteai auzi numai vara prin pădurea de la marginea satului. Lui Andrei îi plăcu sunetul așa că nu se putu abține și mai apăsă o dată. Așa făcea de fiecare dată când venea la Ilie, iar ei știau că este el, după sonerie.

Îi răspunse nevastă-sa care îl pofti să intre în curte, iar mai apoi îl invită în casă. Îi mulțumi frumos, dar preferă să se așeze la masa de sub nuc, la răcoare.

− Îl anunț imediat pe bărbatu-meu. Te servesc cu un pahar de vin, Andrei?

− Dacă îl ai la rece, de ce nu Mario… De ce nu?!

Femeia dispăru în casă și se întoarse după câteva minute ducând pe o tavă de inox o carafă cu vin și două pahare.

− Nu a venit Ilie? întrebă ea așezând tava pe măsuță.

− Ba uite că am venit, se auzi vocea acestuia de undeva de la colțul casei și care, din doi pași ajunse sub nuc. Se așeză oftând lung pe unul dintre scaune încercând să-și șteargă în același timp palmele murdare pe pantaloni.

− Spală-te și tu pe mâini, Ilie! Că doar vii din grădină.

− Lasă… Lasă… Că e doar pământ. Nu e altceva. Bătrânii mâncau țărână și prindeau suta. Noi… noi nu ne trezim bine la realitate și dăm colțul în doi timpi și trei mișcări.

− Cu atâtea chimicale!…

− Păi da, că bine zici Andrei. Bine de tot! Bagă aștia numai E-uri, B-euri, J-euri. Am ajuns să mâncăm alfabetul, nu mâncare. Mama lor de netrebnici! Și ne mai întrebăm de unde atâtea boale pe pământ. Bine ai venit, omule! Că nici nu te întâmpinai.

− Bine te-am găsit! Ne apucăm de treabă?

− Ho, acuma! Stai să servim carafa asta de vin și după, om vedea ce și cum… Că nu intrară orele în sac. Și apoi, vezi și tu ce sfârăie afară. Parcă ar fi cuptor și nimic altceva.

− Zăpușeală mare! Mare de tot, completă Andrei.

− Poi așa, îi răspunse băiatul având grijă să scoată aerul din cele două pahare. Hai noroc!

− Noroc și ție, Ilie!

− Îți mai aduci aminte, spuse el așezând paharul pe jumătate gol pe masă. Zic… Îți mai aduci aminte, când eram noi doi copii, de mergeam la grădiniță amândoi, ținându-ne de mână.

− Da! Alte vremuri…

− Ei, zic… Nu știi cum îți punea săraca țața Marioara, Dumnezeu s-o ierte, mâncarea în ghiozdănelul ăla mic, de tablă…

− În cutiuță!

− Ei, așa! În cutiuță. Ce aveai acolo… Un ou fiert, o felie de pâine cu magiun și… Ai? Și…

− O Eugenia!

− Vezi, vezi că-ți amintești? Ce mai râvneam eu la Eugenia ta, Andrei! Numai eu știu. Că mie nu-mi lua tata, că strângea bani, să facă avere… Ptiuuu!

− Lasă… Lasă acuma, că e mort.

− Mort, da. Că bine zici, răspunse Ilie în timp ce umplea iarăși paharele.

− Măi Ilie… se auzi vocea Mariei care trebăluia ceva pe acolo, pe lângă ei.

− Ho, femeie! Că ne apucăm acuma. Uite, mai vorbesc și eu cu pretinul ăsta al meu; de-ale copilăriei- că frumoasă copilărie am avut. Ce știu țâncii ăștia din ziua de azi… Telefoane, uațapuri, feisbucuri… A dat Dumnezeu toate prostiile pe pământ. Uite, mă uit la nepotu-meu, Mihai, din partea soră-mii, că tu o știi Andrei, pe Ileana, soru-mea.

− O știu, cum să nu…

− Așa, cum ziceam… Mă uit la el, nu știe nimic altceva decât telefon. De câte ori vine aici, că soru-mea îl mai aduce pe la mine, zic, de câte ori vine, nu ridică nasul dintr-un telefon. Parcă e… parcă e…, scuză-mă că-ți spun, parcă e pe altă lume. Dacă încerci să-i iei telefonul ăla știi cum face! Vaaai!… Eu nu am văzut așa ceva decât la Vasile al lui Coșcoroabă, îl mai ții minte?

− Ăla de atunci când îi luai cartea parcă îl apuca strechea.

− Aha, chiar ăla, săracu’. Da’ măcar ăla a înnebunit pentru că nu i-au dat ai lui voie să se însoare cu cine voia el. De, fata sărăcuță, el… el mai împlinit oleacă și așa a luat-o pe arătură.

− Așa e! spuse Andrei. Da’ urât mai făcea… Mai știi ceva de el?

− Cică ar fi la glumeți, la Drăgoești. L-ar fi dus tot ai lui că nu au mai avut ce să-i facă.

− Păcat. Păcat mare. Că de deștept, era deștept.

− Da! Și cum îți spuneam, tot așa face nepotu-meu ăsta. Cum i-ai luat telefonul, cum îl apucă strechea. Am încercat să îl iau cu mine pe deal, să-i arăt locurile pe unde hoinăream când eram noi copii… Nimic! A mers până la poartă și s-a întors. Că el a obosit!

− Așa e generația asta de copii, Ilie. N-ai ce să le faci.

− Ba, aș avea eu ce să le fac, da’ cică acum te saltă ăștia dacă te uiți urât la ei. Da’ să le mai dai și câte o palmă!

− Putrezești în închisoare.

− Păi să știi, că așa e. Nu știu ce legi au făcut ăștia acum dar, nu e bune deloc. Da’ chiar deloc și nimic altceva. În fine… Hai noroc!

− Noroc, Ilie!

Două carafe de vin mai târziu, își aduseră aminte și de mobila ce trebuia mutată în casa cea veche pentru a face loc celei noi, făcută pe comandă. Cum se apropia de ora șapte seara și începuse să se mai răcorească puțin, se apucară amândoi cu hotărâre să care la dulapuri și la alte catrafuse până ce, cu chiu cu vai, două ore mai târziu reușiră să termine treaba. La final, pentru a sărbători isprava, mai scoase Ilie o carafă de vin lângă care avu Maria grijă să alăture și o cratiță mare cu bucăți din garnița din pivniță.

−Că și-așa, nu avem pentru cine să o păstrăm. Poate la anu, ai Mărie? mai spuse el mustăcind către femeie.

−Vorbește beutura din tine, Ilie, îi răspunsese femeia care intrase în curtea cealaltă pentru a potrivi treburile. Aia e!

Bărbații zâmbiră amândoi cu subînțeles după care mai serviră câte un pahar de vin roșu, ca sângele.

−Bun vin ai, Ilie…

−Știu, că toată lumea îl laudă. Dar ia, servește… Că nici nu am umblat la butoiul ăl mare. Servește!

Când plecă, se înserase de-a binelea, iar pe drum, se întâlni doar cu câțiva săteni pe care îi salută din mers, grăbindu-se să ajungă cât mai degrabă acasă, conștient fiind de prostioara pe care o făcuse. Știa că Ana o să-l facă cu ou și cu oțet, iar el o să tacă mâlc pentru că, oricum, femeia avea dreptate. Nici nu mai conta faptul că Ilie era prietenul lui cel mai bun încă din copilărie. Acum era om însurat și prietenia asta trebuia lăsată oleacă mai la o parte dacă voia să-i meargă bine căsnicia. Că de nu…

Mda, chiar așa o să-i spună Ana. Știa sigur asta…

Era în jur de zece seara când ajunse în fața curții și stătu așa locului, câteva clipe, până ce se hotărî să ridice drugul de la poartă. Când, într-un final se decise să intre fu întâmpinat cu lătrături de Țumbi care imediat ce-l cunoscu, se gudură de două trei ori pe lângă el și o zbughi în cușca lui de sub nucul cel bătrân din fața bucătăriei de vară. Dădu să intre în casă, dar își aduse dintr-o dată aminte de drăcovenia din atelier, așa că trecu în curtea cealaltă și se îndreptă fluierând ușor către acesta. Deschise ușa și pipăi pe orbecăiește peretele de lemn pănă ce dădu de întrerupător, pe care îl apăsă dintr-o dată bombănind ceva de neînțeles. Aruncă o privire scurtă prin încăpere analizând fugar toate sculele și se îndreptă spre raftul unde pusese pe zi sfera găsită în brazda de cărbune. Dădu să o apuce cu mâna dreaptă și atunci observă cum toate șurubelnițele și piulițele de pe corlată se țineau înșiruite de ea, atârnând în jos, până aproape de podea.

−Ei drăcie, spuse el privind lung la șirul de fierotenii care refuzau să se desprindă unele de altele. Așa ceva… Probabil e vreuna cu vârf magnetic, mai completă tot el scărpinându-se în cap cu mâna stângă. În fine, vedem mâine dimineață. Acum, să ne luăm porția de ceartă.

Așeză sfera pe bancul de lemn din dreapta și toate obiectele de metal ce se țineau scai de ea sfârșiră prin a o înveli dintr-o dată în întregime, ca un cocon. El nu observă însă amănuntul acesta, ocupat fiind să stingă lumina.

Părăsi atelierul nu înainte de a-l asigura cu un lacăt mare și greu pe care îl avea tocmai de la bunicii din partea mamei și pe care îl păstrase cu sfințenie, lui plăcându-i foarte mult lucrurile vechi, din bătrâni.

Verifică ușa de la cotețul ăl mare al găinilor și după ce se asigură că este închisă, pentru siguranță, mai rezemă în ea o sapă ciobită pe care o găsi alături, lângă cuibare.

Intră în casă având grijă să se descalțe la intrare pentru a nu face mizerie pe preșuri.

− Dădu Domnu și Sfântu Petru și ajunsăși și tu acasă, omule? auzi el vocea Anei.

− Ajunsei! Mă încurcai cu Ilie, că doar îl știi cum e…

− Îl știu! Tocmai aia e, că îl știu. De-asta nici nu fusăi eu prea încântată când plecași. Ce băurăți?

− Iaca, niște vin.

− Și e bine acuma, bărbate? E bine?

− Haide Ană… Acuma vrei să mă simt mai vinovat decât sunt? Vorbim mâine dimineață, bine?

− Vorbim… Vorbim… Vezi că e niște mâncare pe aragaz. Ți-o încălzești și tu. Și să dormi în camera a bună în noaptea asta, că duhnești.

− Bine! Așa am să fac.

Dimineața se dovedi a fi una răcoroasă așa că, atunci când ieși în curte, își ridică gulerul la cămașă pentru a se proteja de vântul ce cânta ușor printre frunzele copacilor. Se duse apoi întins la fântână unde se spălă repede pe mâini și pe față cu apă din jgheab, iar după ce se mai încălzi puțin, porni prin curte pentru a face treburile.

Pe Ana o lăsase să se mai odihnească trăgând nădejde că îi va mai trece din supărarea de noaptea precedentă.

O oră mai târziu, după ce terminase toate alea, se îndreptă spre casă unde spera, din tot sufletul, să-și găsească soția în bucătărie, cu ceștile de cafea pe masă, așteptându-l. Când deschise ușa, îl izbi în față aroma catifelată a cafelei și își dădu seama că se afla pe drumul cel bun.

− Terminași treburile prin curte? îl întrebă ea în timp ce scotea din frigider farfurioara cu brânză proaspătă de vacă.

− Le terminai. Mai rămaseră puii ăi mici, ăia de la cloță, că eu nu știu ce să le dau. Îi liniștești tu…

− Și, ce program ai azi? îl întrebă femeia în timp ce se așeza la masă, neluând în seamă cele spuse de el. Tot la Ilie?

− Haide Ana… Exagerezi.

− Aha…

− Acum, de dimineață, o să mă duc pe la ogoare, să mă uit pe la porumbii ăia. Că am auzit că nu mai e nimic de ei de la căldurile astea. Iar pe la prânz…

− Pe la prânz?

− Mă gândeam să ne mai și odihnim și să intrăm mai pe seară în grădină, mai pe răcoare. Să ne ocupăm de roșiile alea, de castraveți… D-astea! continuă el în timp ce sorbi o gură mare de cafea.

Femeia tăcu pentru o clipă pentru ca mai apoi, cu ochii în cana de cafea, să rostească încet:

− A murit pisica…

− Cum a murit pisica? Ce spui tu acolo, femeie? Care pisică, Nubi?! întrebă el ridicându-se brusc în picioare.

− Da… Am găsit-o lângă pod. La vreo două ore după ce ai plecat. M-a anunțat o vecină. Cred că a lovit-o o mașină…

− Cum să o lovească mașina? Ea se ferea întotdeauna. Dacă pleca pe undeva mergea numai pe marginea drumului. Nu avea cum să o lovească.

− Ți-am zis… Am găsit-o pe urechea podului. Probabil cineva chiar a vrut să o calce și s-a luat după ea cu mașina.

− Numai… Numai un netrebnic putea să facă așa ceva, răbufni băiatul plimbându-se nervos prin cameră în timp ce își ștergea cu podul palmei o picătură de rouă ce-i răsărise la coada ochiului drept. Un… Un nemernic! Pisica asta era în familia mea de mai bine de zece ani. Cum să o calce mașina… Unde e?

− I-am pus trupul în rondul de flori din spatele casei. M-am gândit că poate vrei să o îngropi chiar tu! Am vrut să-ți spun aseară, dar eram prea supărată.

− Aseară… Ana! Da… Da… Mulțumesc! îi răspunse el în timp ce deschidea ușa de la intrare.

− Andrei!

− Lasă-mă, te rog! Lasă-mă, mai spuse băiatul și părăsi camera.

Nubi apăruse în viața sa când împlinise zece ani. Tatăl lui i-o adusese în dimineața unei zile răcoroase de primăvară, ascunsă într-o cutie de napolitane ,,Dănuț”. Când deschisese capacul, izbucnise pur și simplu în plâns, timp de zece minute nefiind în stare, de emoție, să ia în brațe micul ghemotoc de blană cenușie. Așezase cutia pe podea și doar se uita așa la ea cu lacrimile șiroind pe obraji.

− Da’ ce ai copile, nu-ți place cadoul? îl întrebase mama sa în timp ce-și stergea mâinile pe șorțul din jurul brâului.

− Lasă-l, lasă-l femeie… O să o ia în brațe când o să fie pregătit, spusese tatăl său. Lasă-l acum…

Din momentul acela, Nubi a devenit prietena lui cea mai bună. Îl însoțea peste tot, venea chiar și la școală cu el și îl aștepta cuminte în fața ușii de la intrare până ce termina cursurile, fugărind din când în când câte un șoarece sau cățărându-se în dudul din curtea școlii după un pui de brabete. Dacă la început învățătoarea îl certase pentru năzdrăvănia asta, două săptămâni mai târziu sfârșise și ea prin a-i acorda o atenție deosebită micuței feline care devenise între timp mascota clasei.

Fusese la un pas să o mai piardă o dată atunci când o încolțiseră câinii lui nea Vasile Guran când, urmărind tot așa o pasăre, neatentă, căzuse de pe gard în curtea omului. O rupseseră atunci câinii… I-o adusese Vasile la poartă mai mult moartă decât vie, cu bucăți mari de blană atârnându-i în jos, pe brațul omului.

− D-abia o scosei din gura Lupului, Andrei. Că tu îl știi cât de rău e. Uite, mă mușcă și pe mine de mână… Un nebun de dulău…

Iar el știa asta și nu spusese nimic. O luase fără să spună niciun cuvânt din mâna omului și fugise cu ea în grajd, lângă Maricica, singura văcuță pe care o aveau și ei, oameni sărmani, pe vremea aceea.

Două săptămâni o îngrijise singur pe Nubi bandajând-o cum putuse el mai bine și dându-i cu biberonul lapte proaspăt de la Maricica.

− Las-o copile, dă-i pace, că nu scapă! îi spusese mama lui.

Dar el se încăpățânase în dragostea lui pentru pisică și, două săptămâni mai târziu, aceasta se ridicase în picioare făcând nesigură primii ei pași. De atunci, legătura dintre copil și animal devenise mult mai trainică, de parcă ar fi format împreună un întreg, iar această legătură avea să dureze mult timp, până… până azi.

Oftă și când ajunse în dreptul rondului cu flori, o zări întinsă pe partea dreaptă, între crizanteme. Avea capul spart și unul dintre ochi îi ieșise afară atârnându-i de un mănunchi de nervi, măturând cu retina iarba de un verde pal. Pentru început, rămase așa în picioare și o privi trist, de parcă nu înțelegea ce se întâmplă. După ce se dezmetici, îngenunche lângă felină și îi mângâie încet capul cu palma dreaptă, jucându-se cu degetele în blana cenușie, așa cum îi plăcea ei.

Nu spuse nimic, doar o ridică în brațe și plecă în grădină, îndreptându-se spre un păr bătrân, pe care îl știa tot bătrân de pe vremea copilăriei sale. Pe drum, înhăță hârletele din spatele porții de la grădină având în același timp grijă să rupă o ramură din mărul sămânțiu în care îi plăcuse atât de mult pisicuței să lenevească în serile călduroase de vară.

Când lovi pământul uscat, lama hârlețului alunecă într-o parte scoțând un sunet straniu ce-l înfioră până în măduva oaselor. Dură mai bine de o jumătate de oră până ce reuși să sape o groapă de trei palme adâncime, solul, de la atâta secetă, având tăria metalului. O așeză pe Nubi în mormântul improvizat având grijă să-i pună lângă căpătâi ramura verde de măr, după care o acoperi cu brazde mari de pământ. Mai zăbovi în genunchi câteva minute lângă mormânt, după care se ridică în picioare și o porni spre casă.

În drumul său, zări peste gard ușa atelierului și, cumva, i se păru că aude un zumzet straniu venind dinspre acesta. Se hotârî să verifice despre ce este vorba așa că, după ce ieși din grădină, se duse direct în bucătărie și luă din sertarul de jos cheile de la lacăt. Nu-i răspunse Anei care îl întrebă dacă e bine și, cu inima bătându-i nebunește, se opri în fața ușii de la atelier, nehotărât, cu cheile în mâna dreaptă. Încet, își apropie urechea de ușă, ascultând cu atenție. Într-adevăr, dinăuntru ajunse până la el un țiuit strident completat în același timp și cu un zdrăngănit de fiare, de parcă cineva răsturnase pe jos cutia cu scule. Îi trecu prin minte că ar putea fi niște șobolani așa că, nervos, desfăcu lacătul și deschise brusc ușa. Se opri însă în prag fiindu-i imposibil să mai facă vreun pas. Mica sferă lăsată de el pe bancul de lemn cu o seară înainte își triplase acum dimensiunea și plutea pur și simplu în aer la mai bine de un metru de podea, în mijlocul camerei, învârtindu-se ca un titirez. Prin frecarea cu aerul scotea acel sunet care îl determinase să verifice ce se întâmplă în atelier.

Îi fu frică să intre în încăpere. Încremenise doar acolo, pe loc, și privea la sumedenia de obiecte din metal ce levitau prin cameră, toate fiind cumva atrase de globul necunoscut, de parcă ardeau de nerăbdare să se facă una cu acesta. Observă că îi dispăruse radioul vechi de pe raftul de sus și nici aparatul de sudură nu mai era la locul lui zărindu-l cu coada ochiului răsturnat în colțul din dreapta al camerei. Dulapul de lemn din stânga sa în care ținea sub cheie drujba, polizoarele și toate sculele electrice importante, începuse să se clatine serios, iar lacătul de la ușile masive se ridicase paralel cu podeaua, vibrând în direcția sferei ce se învârtea din ce în ce mai repede. Pe alocuri, raze de lumină răsăreau din aceasta pentru a se mișca apoi haotic pe pereții atelierului, într-un dans nebun.

− Doamne- Dumnezeule, murmură băiatul în timp ce închidea grăbit ușa care începu dintr-o dată să tremure.

Cu chiu cu vai, reuși să pună lacătul, iar acesta se lipi pur și simplu de scândura de tufă, ratându-i cu câțiva milimetri degetele de la mâna dreaptă. Trecu în fugă în curtea cealaltă privind îngrijorat în urmă la fiecare pas pe care îl făcea. Pe măsură ce se îndepărta i se păru că țiuitul scade  în intensitate, sfârșind apoi prin a se opri în totalitate. Tulburat, aruncă cheile pe masa de lângă beci și dispăru pe poartă fără a spune niciun cuvânt Anei care apăruse în prag cu un castron de gogoși calde pudrate cu zahăr vanilinat.

La birtul din vale erau doar trei mușterii la măsuța de lemn aflată sub unul dintre cei doi tei care-i și dădeau numele locației- La doi tei. Îi salută din mers, iar aceștia îl invitară să li se alăture, dar îi refuză politicos spunându-le că se grăbește. Când intră în local, o salută scurt pe Marcela, vânzătoarea, o fată plinuță cu un păr roșu ca focu ce-i cădea dezordonat pe umeri.

− Ce faci, Andrei?

− Dă-mi și mie o sută de Alexandrion Marcelo, spuse el luând loc pe un scaun de lângă tejghea.

−Ah! Suntem în bani azi! îl apostrofă femeia în timp ce punea licoarea în pahar.

− Suntem pe dracu, răspunse băiatul. Trece-mă pe caiet!

− Te trec, te trec. Dar vezi că e scump ăsta!

− Nu contează, știi că-ți plătesc.

− Știu, știu! mai spuse femeia în timp ce se ducea în spate, în depozit, să ia o cutie de biscuiți cu cremă. Dar ce ai pățit? întrebă ea când se întoarse; că nu prea ești în apele tale.

− N-am nimic. Pe Ilie l-ai văzut?

− Dădu de dimineață pe aici de luă pâine. De atunci, nu-l mai văzui. Da’ de ce?

− Am o treabă cu el. Dacă-l vezi să-i spui că-l căutai. Auzi?

− Îi spun, îi spun…

− Bine atunci, mai spuse băiatul după ce luă și ultima înghițitură de cognac. Să-i spui că sunt la ogor, la Crucea lui Goe. Că mă duc să mă uit la niște porumbi. Să vie acolo.

− Îi zic.

− Bine, Marcelo. Bună ziua!

− La revedere, Andrei!

Ieși în strada principală și o luă pe drum la vale până ajunse în dreptul Mariței Burețoaica unde făcu dreapta pe un drum de țară. Până la ogor era mai bine de un kilometru, iar soarele începuse deja să dogorească. Pe la jumătatatea distanței, se opri pentru câteva secunde și-și șterse fruntea cu o cârpă murdară pe care o găsise în buzunarul de la spate.

− A dracului zăpușeală, parcă nu se mai termină!

Oftând, porni la drum făcându-și vânt cu bucata de stofă.

Locul unde se ducea se afla exact lângă zăvo, iar susurul Șasei îl mai învioră puțin atunci când ajunse. Se așeză pentru câteva minute la umbra unei pluți bătrâne bucurându-se din plin de cele câteva clipe de răcoare și se întinse pe spate. Deasupra sa, vântul cânta prin frunze o melodie atât de bine cunoscută lui, de pe vremea când băiet fiind, cutreiera de dimineața până seara toate văile și toate dealurile. Stătu așa mai bine de o jumătate de oră, întorcând pe toate fețele situația în care singur se vârâse, încercând să înțeleagă ce se întâmpla în atelierul său. Cum, necum, nu reușea să-i dea de cap. Totul era peste puterea lui de înțelegere. Tocmai din acastă cauză îl chemase și pe Ilie, poate împreună vor reuși să facă lumină în toată tărășenia pentru că el, nu știa încotro să o ia. Absorbit așa de gânduri, începu să-l fure somnul, așa că se ridică drept în picioare și se îndreptă alene spre tarla.

Locul își luase numele de Crucea lui Goe de la o întâmplare nefericită de pe vremea copilăriei sale, când un flăcău, cu ceva ani mai mare decât el, murise acolo, pe loc, într-o zi tot așa de călduroasă ca cea de acum. Bunica sa îi spusese că pe la prânz, înainte de a așterne masa pe ștergar, copilul, fără să spună niciun cuvânt, plecase de lângă ei și se așezase sub o plută pentru a se mai odihi după prașilă. Nu-l băgase nimeni în seamă, femeile fiind ocupate cu întinderea bucatelor pe ștergar, dar după ce terminaseră de aranjat masa, când se dusese o femeie după el să-l cheme, îl găsise mort. Târziu, în urma autopsiei se descoperise că murise de inimă. Așa îi spusese buna sa, de inimă.

Un copilandru…

Crucea i-o puseseră acolo, în mijlocul tarlalei. O cruce mică, de metal, peste care anii își puseseră serios amprenta. La crucea lui Goe, așa rămăsese de atunci numele locului…

Porumbii, de la căldură, se sucăliseră și se ascuțiseră ca niște sulițe cu moțul întins către cer de parcă voiau să-l străpungă. Pământul avea crăpături mari de, dacă nu erai atent și-ți scăpa piciorul într-una din ele, ți-l frângeai pe loc, iară drugile, dacă reușiseră să răsară pe ici pe colo, aveau mustețile deja uscate.

Dădu să intre puțin prin ei, să mai arunce o privire, dar se râzgândi după ce făcu doi-trei pași, văzând că nu poate să respire de la căldură. Ieși afară de pe rânduri și o luă încet spre casă ștergându-și fruntea cu bucata de cârpă.

Pe la jumătatea drumului se întâlni cu Ilie care, după cum îi spusese Marcela, venea agale către el.

− Ce e Andrei, ce ai pățit?

− Ilie… Ilie, bine că veniși, spuse băiatul bătându-l prietenește cu mâna pe umărul drept. Am… am ceva să-ți zic.

Ilie se uită lung la el și își dădu seama imediat că ceva este în neregulă cu flăcăul.

− Spune Andrei, îl îndemnă el. Știi că mie poți să-mi spui orice, doar ne cunoaștem de copii.

− Știu, știu asta. Că tocmai și d-aia vrusăi să vorbesc prima dată cu tine. Nu i-am zis nimic nici Anei. Haide Ilie, continuă el. Haide să ne băgăm aici în dreapta, până la cișmea. Ne mai răcorim puțin și ne așezăm la umbră în foișor, că cică au făcut ăștia de la primărie un foișor.

− L-au făcut, așa e, răspunse băiatul în timp ce cotise la dreapta pe drumul bătătorit. Dar nu mai e mare lucru de el că au început să fure cam tot ce se putea fura. Nici nu știu bine dacă mai are acoperișul că era din plăci de azbociment.

− Așa e la noi, nu știi? îi răspunse Andrei pe un ton grav. Ca la noi, la nimeni!

− Ai dreptate, Andrei!

Merseră în tăcere, unul lângă altul până ce ajunseră lângă cișmea. Izvorul era bătrân, avea peste 200 de ani, dar dacă pe vremea copilăriei lor curgea apa ca pe mână, acum abia dacă mai susura printr-o gaură făcută probabil de cineva cu un ciocan în tubul de piatră.

− A bătrână a mea, spuse Andrei în timp ce se apleca să umple o cană de pământ cu apă, povestea că atunci când a ieșit apa aici, a dat cu muguri de brad. Așa zicea… Îi povestiseră și ei părinții, Dumnezeu să-i odihnească pe toți!

− Așa e, că bine zici. Acum, s-a ales praful. Cred că s-au înfundat izvoarele de la mâl, de la tot ce s-a aruncat înăuntru. Oameni nebuni! Ce s-a ales de lumea asta, măi Andrei… Of! Of! Dar haide, haide să ne așezăm aici la umbră, să ne odihnim oleacă. Și mi-oi spune ce ai pățit.

− Haide, Ilie!

Foișorul era hexagonal și probabil destul de primitor la origini. Îți sărea însă imediat în ochi lucrul făcut de mântuială, totul pe repede înainte ca să iasă banii, iar după Dumnezeu cu mila; cum se făcea practic totul în țara asta: laturile erau prost încheiate, unite prin câte un cui bătut strâmb, iar scândurile, aplicate probabil verzi, se corfiseră în toate direcțiile și se înnegriseră de la vreme nevăzând niciodată în viața lor o pensulă de ulei sau vopsea; grinda centrală de la acoperiș se arcuise la mijloc, iar mai mult de jumătate din plăcile de azbociment dispăruseră. În locul lăsat liber, se vedeau lăteții ce începuseră să putrezească de la vântul și ploile ce trecuseră peste ei.

− Pe vremea ălor bătrâni îmbinările se făceau toate cu scobeli, nu ca acuma cu două cuie și hai mai departe. Se lucra săptămâni întregi la un acoperiș mare, cu dalta și ciocanul. Acum, într-o săptămână, meseriașii din ziua de azi sunt în stare să facă scheletul la trei case. Așa de repede leagă grinzile între ele, iar după, la un vânticel mai mare, zboară cu totul într-o clipită.

− Nu ai văzut la știri că arată tot timpul cum le ia vântul acoperișele la blocurile alea ale lor, completă Andrei. Păi cum să nu zboare dacă le lipesc cu clei. Arată frumos pe dinafară, iar înăuntru, putregai.

− Așa e, măi Andrei! Ai dreptate! Lasă acuma, ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Spune, ce ai pe suflet?

Cei doi băieți luară loc pe banca scorojită din foișor și-și sprijiniră coatele pe masa dreptunghiulară din blăni împărțind amândoi o cană rece cu apă.

− Apoi, începu Andrei privind îngândurat la trestia ce se unduia în bătaia vântului, eu… Ieri, până a veni la tine… Că doar știi Ilie, că am fost la tine ieri…

− Zi omule odată ce ai pe suflet, nu o mai tărăgăna așa!

− Uite că zic… Ieri, până a veni la tine, eu m-am apucat de cărbunii ăia din spate, că îi știi!

− Îi știu, îi știu…

− Așa! Și, într-una din brazde…

Băiatul se apucă și îi povesti tot ce se întâmplase, cu lux de amănunte, având grijă să nu omită nici cel mai mic detaliu, umezindu-și din când în când buzele cu apă.  După ce termină de povestit, se opri și îl privi lung pe Ilie care nu scosese niciun grai tot timpul.

− Andrei, tu mai băuși ceva azi în afară de suta aia de la Marcela?

− Ce zici tu?

− Adică, mai luași ceva în nas de dimineață sau nu ți-a trecut de ieri, de la mine? Că adevărul e că ne-am cam făcut amândoi. Ție Ana nu ți-a zis nimic că pe mine Măriuca m-a făcut ca pe dracu.

− Mă, tu ești sănătos la cap? Tu auziși ceva din ce-ți spusei eu?

− Dar, te întreb eu pe tine, tu ești? Cum poți să inventezi o chestie ca asta? Pentru prostia asta mă chemași tu până aici prin boarea asta?

− Mă Ilie, tu nu înțelegi că nu te mint. Drăcovenia e la mine în atelier. Mergem acum și ți-o arăt. Dacă nu o fi mâncat atelierul cu totul.

− Ți-o fi halit și Stihl-ul ăla de 230 de te-am rugat săptămâna trecută să mi-l dai și mie la niște lemne și nu ai vrut. De parcă ți-o mâncam.

− Lasă-mă dracu cu drujba ta! Eu vorbesc serios și tu mă bați la cap cu lemnele tale, spuse Andrei ridicându-se nervos de la masă.

− Stai, măi Andrei… Stai… Unde pleci acum?

− Acasă. Mă duc acasă. Mă gândi să-ți zic și eu ție chestia asta că mi-ești preti, dar văd că nu am cu cine discuta.

− Andrei, stai măi… spuse Ilie ridicându-se de pe bancă. Stai mă dracu, continuă el după ce-l ajunse din urmă. Tu chiar vorbești serios? Adică, nu faci bășcălie…

− Dar tu ce crezi, că am chef de glume cu tine?

− Păi și ai vorbit cu cineva despre chestia asta?

− Nu am zis nimănui. Tu ești primul.

− Of!

− Când poți veni până la mine? Să vedem ce putem face.

− Păi să mergem acum?

− Să mergem, de ce nu, îi răspunse Andrei grăbind pasul. Haide!

Când ajunseră acasă, soarele se cocoțase bine de tot pe mijlocul cerului săgetând pământul cu razele sale. Intrară pe poartă și Ilie se opri la umbră sub perdea încercând să-și mai tragă răsuflarea în timp ce Andrei intra în casă după cheile de la atelier.

− Veniși? întrebă Ana supărată.

− Aha, venii. Sunt cu Ilie. Cheile mele de la atelier le-ai văzut?

− Le aruncași de dimineață pe masă afară, lângă beci.

− Aha, așa e. Ai dreptate.

− Auzi, dar ce tot cauți prin atelier? Că una-două te văd ba întrând, ba ieșind. N-oi avea ceva beutură ascunsă pe acolo…

− Nu femeie, stai liniștită.

− Aha… Bine, bine… Ce faci Ilie? schimbă ea vorba adresându-i-se bărbatului.

− Uite pe aici, pe la pretinul ăsta al meu. Că avem o treabă.

− Aha… Maria e bine?

− E bine, e bine! răspunse bărbatul spijinându-se de colțul casei.

− Hai Ilie, hai să vedem ce facem, se auzi vocea lui Andrei care se apropiase de el cu cheile în mână.

− Haide, spuse el cu jumătate de gură. Ia-o înainte.

− Vedeți ce faceți. Să nu dea dracu…

− Nu Ană, nu… Stai liniștită, răspunse Ilie.

Când ajunseră în fața atelierului, Andrei își apropie urechea dreaptă de ușa acestuia și, după ce se asigură că nu se aude nimic, desfăcu lacătul, după care o deschise de două palme, suficient cât să-și vâre capul înăuntru. După ce se convinse că nu este niciun pericol, o deschise larg, lăsând lumina soarelui să năvălească în încăpere.

Trecu pragul mai întâi el, încet, inspectând cu grijă camera în timp ce în spatele lui, Ilie aștepta, neîndrăznind să facă vreun pas.

− Vino, îl îndemnă Andrei. Nu-i niciun pericol.

− Ești sigur?

− Da, văd că s-a liniștit, dar ce e aici… O harababură de nedescris.

Intrară amândoi în atelier și se opriră pentru câteva secunde după ce făcură primii pași. În mijlocul încăperii, sfera despre care îi vorbise Andrei își mărise cu siguranță dimensiunea deoarece îi ajungea acum mai sus de brâu. Era netedă ca-n palmă și se vedea că are o greutate considerabilă deoarece acolo unde făcea contact cu betonul, se formase o adâncitură de câțiva milimetri.

− Măi să fie! se auzi vocea lui Ilie.

− Ți-am zis, doar…

− Hmmm!

Băiatul privi în jur și abia atunci observă că majoritatea obiectelor metalice din încăpere dispăruseră, iar cele care mai rămăseseră erau aruncate anapoda, deformate sau pe jumătate topite. Zări cu coada ochiului drujba despre care vorbiseră pe câmp și care acum se îmbinase cumva, nu înțelegea cum, cu o bormașină veche pe care o știa că fusese a lui ăl bătrân, tatăl lui Andrei. Pe bancul de lemn, menghina se topise partial și se scursese pur și simplu pe picior în jos, transformându-se într-un pârâu de metal încremenit. Pe la jumătatea lui, răsărea o bucată de falcă, singura dovadă că ce vedeau în fața ochilor fusese cândva un dispozitiv de prindere.

− Ai mai văzut așa ceva, Ilie?

− Hm! Și zici că chestia asta imensă de aici, era când ai găsit-o cât pumnul?

− Păi nu ți-am zis… Cât o minge de tenis, cam așa…

− Hm! se repetă Ilie în timp ce se apropia de sferă pentru a o examina mai în amănunt. Asta chiar că e o chestie tare. Nu am mai auzit de așa o drăcovenie, continuă el întinzând mâna către ea.

− Ce faci, ești nebun!

− Sunt curios să văd ce și cum, îi răspunse Ilie atingând sfera cu vârfurile degetelor de la mâna dreaptă.

Fu momentul în care aceasta începu să vibreze și să emane o lumină albăstruie, însoțită și de o căldură plăcută care se împrăștie dintr-o dată în toată încăperea.

− Ce ai făcut? întrebă Andrei în timp ce se retrăgea doi pași către ușă.

− Nu am făcut nimic…

− Băi, ești nebun!? Ai făcut tu ceva! Ai atins-o cumva… Ți-am zis să stai potolit. Acum, ce dracu facem?

−Știi ce, Andrei… Haide să plecăm de aici, îi răspunse Ilie privind către sfera care, i se părea lui, că între timp, se ridicase și de două degete de la podea. Ăsta nu-i lucru curat. Haide să ieșim afară și dă-i cu lacătul, mai spuse el ieșind în grabă pe ușă.

După ce închiseră ușa, Andrei își apropie urechea dreaptă de aceasta și ascultă cu atenție. Zumzetul necunoscut ce venea din interiorul atelierului mai dură cam o jumătate de minut apoi încetă brusc, așa cum începuse.

− Haide Andrei… Haide să plecăm! se auzi vocea lui Ilie. Chestia asta… Chestia asta…

− Așa! îi răspunse băiatul alăturându-i-se în drumul lui spre curtea cealaltă. Ce e cu ea?

− Eu, eu zic să mergi la post, să anunți. Nu-i lucru curat ce se întâmplă aici la tine.

− Și să le spun, ce?

− Păi știu și eu măi Andrei… Chiar nu știu, dar oricum trebuie anunțat. Ei o să te învețe ce și cum. Singur nu ai cum să-i dai de cap.

− Și sculele mele? Cum le recuperez? Că aveam în atelierul ăla tot ce strânsesem de-o viață. Acum, ai văzut și tu, nu mai am nimic, iar ce nu a fost înghițit încă de mingea aia, a sfârșit prin a se îmbina, nu știu cum cu alte chestii metalice din încăpere formând… formând CE Ilie? Că nu mai înțeleg nimic. Iar dacă mă duc la post, știu și eu ce vor zice ăia… Dacă spun că am furat-o sau, și mai rău, spun că am inventat totul și o să mă acuze că îi mint sau, cine știe… Mă pot acuza de tulburarea liniștii publice că, de ceva timp, numai asta au în cap de parcă doar atâta i-au învățat la școlile alea ale lor de doi lei. Că doar îi știi cum sunt!

− Îi știu! Îi știu…

− Ei, vezi tu acuma în ce încurcătură sunt! Că de-aia te și chemai, să-mi dai un sfat.

− Ăsta e singurul sfat pe care ți-l pot da, Andrei. Altul nu știu. Bună ziua, Ană! Mai spuse el salutând femeia ce apăruse între timp în pragul ușii.

− Bună ziua și ție, Ilie! Dar, ce faci, pleci?

− Da, mă duc…

− Așa repede? Dar ce ați făcut voi doi acolo în vale? Că vă văd cam tulburați. Nu beurăți cumva ceva?

− Nu beurăm nimic, muiere. Mai lasă-ne în pace cu prostiile tale.

− Aia e, măi Andrei. Așa zic eu să faci. Altă soluție nu văd.

− Hmmm… O să mă gândesc. S-ar putea să ai dreptate, totuși.

− Bine, atunci. Eu… Eu plec acum! Că am treaba aia de făcut… Vorbirăm noi, mai înainte.

− Mda… Bine, Ilie! La revedere! Ne auzim mai pe seară.

− Așa! Bună ziua, Ană…

− Pfff! îi răspunse femeia nervoasă în timp ce-și ștergea mâinile ude pe șorțul de la brâu.

Se uitară amândoi lung după bărbatul care mergea abătut pe drum până ce făcu dreapta la cotitură, după care Andrei se întoarse brusc și se îndreptă spre fântână.

− Ia zi, omule, despre ce vorbiți voi acolo? Că nu am înțeles nimic. Ce să faci la post? Ai făcut iar vre-o prostie? Vă încăierarăți cu cineva de dimineață pe la bufet?

− Nu, femeie, stai liniștită. Nu e vorba de de-astea.

− Nu de de-astea… Nu de de-alea… Mă da, ce mama dracu tot faci tu acolo în atelierul ăla de una-două fâț în vale. Ai? întrebă femeia nervoasă în timp ce deschisese poarta cu intenția vădită de a verifica încăperea amintită. Că doar nu e miere acolo…

− Stai! Stai, Ană. Unde te duci?

− La atelier, îi răspunse femeia. Să văd eu cu ochii mei că nu ai niscaiva beutură ascunsă pe acolo.

− Stai, femeie, răspunse băiatul apucând-o de încheietura mâinii drepte. Stai, că ai avut dreptate. Nu are rost să te mai duci și să ne certăm după aceea. Ai dreptate, ce să mai. Recunosc! Am o damigeană de cinci kile de vișinată în dulapul cu scule. Am luat-o de la Nicolae Mandoc săptămâna trecută.

− I-ai plătit-o?

− Nu i-am plătit nimic. Era dator la mine că i-am reparat carul ăla vechi și n-a avut bani să-mi dea. Așa că mi-a adus niște vișinată în loc.

− Așa, vezi! Cât a fost de greu să recunoști, răspunse Ana întorcându-se din drum.

− Bine… Bine… Îmi pare rău! Haide, Ană, vino în casă, să mâncăm și noi ceva că a trecut de prânz. Haide!

− Uite că viu deși… Nu ai merita nici sare-n ochi, așa să știi.

− Haide, Ană și tu acuma, răspunse bărbatul mulțumit că o întorsese din drum. Doar știi cât de mult te iubesc, mai spuse el având grijă în același timp să-i mângâie cu mâna curbura șoldului.

− Știu… Știu… răspunse fata chicotind.

Două ore mai târziu, ieși pe poartă îndreptându-se agale către centrul comercial care se afla la mai bine de doi kilometri de el, vis-à-vis de Primărie. În buzunar avea 10 lei pe care îi dăduse nevastă-sa să cumpere niște pâine și de rest să-și ia niște cuie de cinci ca să repare ușa de la șopru. Pe drum, se hotărî să urmeze sfatul lui Ilie și să se ducă și până la Post să vadă ce și cum.

Secția de poliție se afla pe partea dreaptă cum te duci spre Primărie, lângă hududoi. La început fusese în aceeași clădire cu aceasta, dar datorită unor neînțelegeri iscate între șeful poliției și primar, acesta din urmă decisese că organele de ordine nu mai aveau ce căuta în aceeași locație cu cele de administrație publică, așa că îi mutase cu tot calabalâcul mai la deal, în fostul dispensar care se desființase imediat după căderea lui Ceaușescu. Cu ocazia aceasta se iscase un scandal monstru, dar încetul cu încetul, lucrurile intraseră în normal.

Când ajunse în dreptul secției, se opri pentru câteva secunde, ștergându-și fruntea de transpirație. Nu era el prea sigur că Ilie îi dăduse un sfat bun pentru că, în sat, se întâmplaseră tot felul de chestii ciudate de-a lungul timpului, iar cei de la poliție, continuaseră să facă tot ce știau ei mai bine să facă, adică să nu le pese. Acesta era și motivul pentru care stătea acum nehotărât în mijlocul drumului, șansele ca el să o încurce fiind extrem de mari.

Măcar dacă i-ar fi cerut sfatul și Anei…

Își puse mâna streașină la ochi și privi la soarele arzător ce continua să arunce aceleași sulițe de foc către pâmânt.

− A dracului căldură, mai spuse el (oare pentru a câta oară zilele astea) după care începu să coboare panta spre clădire.

Pe la jumătatea drumului, se întâlni cu nea Ion Moldoveanu, un bătrân ce bătea bine înspre 80 și care, încălțat într-o pereche de teneși vechi, ponosiți, își târa cu greu picioarele pe aleea de beton.

− Bună ziua, nea Ioane! îi dădu el binețe trăgându-se într-o parte să-i facă loc moșnegului.

− Bună ziua, băiete! îi răspunse acesta oprindu-se pentru o clipă pentru a-l studia mai în amănunt. Da, cine ești? Că nu te cunosc…

− Sunt eu, Andrei, Andrei al lu’ Viorica lu’ Tanislav.

− Al cui?

− Al lu’ Viorica lu’ Tanislav…

− Ah… Andrei! Da, da… Te cunosc. Păi nu am fost pe front cu ăl bătrân al tău, în ’44…

− Ba da, ba da! Așa e, nea Ioane. Vezi că-ți aduci aminte.

− Păi cum să nu. Că-mi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri… Mare om, bunicul tău… Am mâncat împreună țărână amară prin tranșeele nemților, apoi ale rușilor… Am dus-o mai bine cu neamțul… Când au venit rușii… Prăpăd. Numai eu știu…

− Așa e, nea Ioane. Știu prea bine, că îmi mai povestea ăl bătrân când eram copilandru, Dumnezeu să-l ierte!

− Să-l ierte, să-l ierte, că deși s-a întors acasă întreg, l-a mâncat de viu umezeala, l-a ajuns din urmă…

− Da, ai dreptate, a putrezit din picioare, mai spuse flăcăul aducându-și cu durere aminte de bunicul său. Dar, ia zi, schimbă el brusc vorba. Cu ce treabă pe aici?

− Ah, pe aici… Pe la ghiaurii ăștia… Hmmm! La ăștia am venit și eu cu o jalbă crezând că pleacă urechea la cele spuse de mine că, de, sunt oameni ai legii și ar trebui să le pese, că de-aia sunt puși acolo, să le pese.

− Și, ai rezolvat ceva? întrebă flăcăul curios.

− Nu am făcut nimica, măi ficior. Ba i-am mai și deranjat de la jucureile alea ale lor de pe televizoare. Că, parcă toți ăștia de sunt puși pe la sfat, pe la dispensar, pe la miliție, toți au căpiat cu televizoarele alea. Pe unde te duci, numai așa îi găsești. Nici nu ai corajul să-i întrerupi din ce fac ei acolo că așa urât îți vorbesc…

− Calculatoare, nea Ioane, așa se numesc, calculatoare.

− Ei, tu știi mai bine cum le zice, că ești mai deștept, spuse moșneagul respirând greu.

− Și, ce jalbă ai? Cu ce problemă ai venit aici tocmai din fundul satului?

− Păi, ce să am măi ficior… Uite mă supără tare hoția asta în care a ajuns țărișoara noastră, că nimeni nu mai muncește în ziua de azi. Toți fură și fură… și ce mă supără pe mine cel mai tare e că fură munca altuia, moștenirea din moși strămoși, lăsată de la ăi bătrâni.

− Despre ce vorbești, nea Ioane?

− Despre multe vorbesc eu, dar acuma, acuma vorbesc despre pădurea lăsată de tata lu’ tata, de pădurea sădită de bunii mei, Dumnezeu să-i odihnească în pace și pe care o răresc unii și alții care toată viața lor nu au avut dupe ce bea apă, iar acum, într-o juma’ de an, și-au făcut ditamai căsoaiele în fundul curții furând pădurile oamenilor. Niște terchea-berchea care mai ieri umblau cu pantalonii rupți în cur și acum stau la bufet cu berea în nas și râd de mine când mă văd trecând cu sapa în spinare. Despre asta vorbesc eu, măi ficior că, vorba ceea, parcă nu mai am aer când văd ce s-a ales de țărișoara asta a noastră. Auzi tu, neobrăzare… să vin la ei să le spun ce se întâmplă, cum că vin trepiedele cu lemne la două-trei noaptea, le taie bucăți la lumina farurilor și până dimineața le-au și vândut și le cară cu mașinile și ei, ei să mă întrebe dacă am lumini la bicicletă.

− Despre ce lumini vorbești, nea Ioane?

− Păi nu-ți zisăi… Le spusei și eu ce se întâmplă la noi în sat și ei mă întrebară dacă am far pe amărâta aia de bicicletă a mea, că e veche de când lumea și pământul. Că cică nu mai am voie să circul cu ea pe drum fără far și… și… d-astea, ochi d-aia de mâță sau cum le-o zice că nici nu mai știu. Ai mai pomenit tu așa ceva, măi ficior! Oare pentru ce sunt ei puși acolo pe scaunele alea ale lor? Nu pentru a face dreptate sau pentru ce? Că îmi vine uneori să zic că, Doamne iartă-mă, s-au dat de partea cealaltă, că am mai văzut eu de-astea pe la televizor. Înțelegi ce zic?

− Înțeleg, nea Ioane, înțeleg, dar… mai ușor. Că te aud ăștia și ne salta cât ai zice pește.

− Crezi tu una ca asta, măi ficior? Ar face ei așa ceva?

− Da’ cum să nu. Am văzut atâtea cazuri la televizor de oameni nevinovați prin pușcării și oameni mari, nu amărâți ca noi!

− Haida de!… Uite că mie nu mi-e frică, că eu am făcut războiu’ și dacă m-am întors de acolo, nu are cum să mă sperie pe mine niște netrebnici. Știi ce mi-au mai zis, că cică să am grijă, să nu am vreun accident cu bicicleta aia… Auzi tu, așa mi-au zis, de parcă eu mă sui pe ea. Că eu doar mă țin de dânsa să nu cad pe drum, de-aia o iau cu mine. Mda… Și uite de-astea, măi Andrei… Dar ia zi, tu cu ce probleme pe aici?

− Acum, când îmi zisăși ce ai pățit, parcă nici nu-mi vine să mai intru, așa de tare m-am speriat.

− Dar de ce să-ți fie frică, măi copile? Că de-aia avem gură, să vorbim. Și, una peste alta, plătim la stat atâtea și atătea biruri și în schimb, dreptatea… Unde este dreptatea?  Asta te întreb eu pe tine că, vorba ceea, ești mai tiner ca mine și, mai dezghețat la minte, că eu, eu poate m-am ramolit la cele 80 și ceva de primăveri ale mele.

− Mulți înainte, nea Ioane. Să fii sănătos!

− Ba nu, că mie îmi ajung ăștia. Of! mai spuse bătrânul îndepărtându-se. Am văzut prea multe la viața mea, să mai vadă și alții. Hai noroc, măi Andrei…

− Noroc, nea Ioane! Să ai grijă de tine, îi răspunse băiatul privind lung după el cum se îndepărtează.

A fost ultima dată când l-a mai văzut pe nea Ion din capul satului. Bucăți din trupul lui aveau să fie găsite o lună mai târziu împrăștiate prin văgăunile pădurii pe care o iubise atât de mult. Varianta oficială fusese că ar fi fost mâncat de șacal, dar pe înfundate, gura satului spunea altceva.

Poate că până la urmă, nea Ion sfârșise prin a avea accidentul ăla de care pomenise șeful de post, doar că nu fusese de bicicletă.

Mda…

Băiatul rămăsese înțepenit în mijlocul aleii privind nehotărât când spre ușa sediului, când spre strada principală. Dădu să se întoarcă din drum, să plece cât mai degrabă spre casa lui Ilie să-i spună ce și cum, dar exact când făcuse stânga-mprejur, auzi ca prin vis ușa de la clădire deschizându-se.

− Ce faci, Andrei? auzi el vocea suavă a Victoriței, femeia de serviciu. Ce faci pe aici, pe la noi?

− Ăăăă… Bună ziua, Victorițo! Uite… uite și eu, cu o problemă, răspunse el privind-o încurcat pe femeie.

− Păi și, nu intri?

− Știu și eu… Poate că domnii sunt ocupați.

− Nu e nimenea. A fost mai devreme nea Ion, moșul ăla din capul satului, dar acum, nu-i nimenea, e liber.

− Zici tu, ca să intru? întrebă baiatul cu sfială.

− Păi nu de-aia ai venit?

− Ba da…

− Păi atunci, haide! îl îndemnă femeia zâmbindu-i galeș.

Andrei își mută stânjenit greutatea de pe un picior pe altul după care, fără tragere de inimă, păși înaintea ei frecându-și cu teamă, palmele asudate. Așteptă în hol până ce aceasta închise ușa de la intrare și o privi plin de speranță atunci când îl anunță pe șeful de post de prezența lui.

− Cine? auzi el vocea acestuia pițigăiață.

Victorița îi spuse câteva cuvinte care însă nu ajunseră până la băiat așa că nu reuși, să înțeleagă spusele femeii.

− Ah, bine… Nu-l cunosc, dar, mă rog… să intre!

− Gata, Andrei. Poți intra, îl încurajă ea făcându-i cu ochiul. Te așteaptă domn’ șef. Haide, du-te!

Băiatul mai zăbovi câteva secunde în hol pentru a-și face curaj după care ciocăni scurt în ușa de pal.

− Intră! se auzi vocea șefului de post, care avea și gradul de comisar șef, din câte auzise el.

Camera nu era una foarte mare, cu o fereastră mică de termopan într-un contrast vizibil cu pereții dați cu var ce începuseră să se cojească pe ici, pe colo. În colțul din dreapta se afla o sobă veche de teracotă, ciobită pe la colțuri și cu ușița de la cenușar atârnând într-o rână. În colțul din stânga se afla un birou vechi, ponosit la care stătea șeful de post, iar lângă peretele din dreapta, un altul mai mic în spatele căruia se afla un băiat blond, scund și îndesat ca un butoi, subcomisar. Așezat cu fundul pe birou, mai era un tânăr slăbănog și înalt ca o prăjină, care își bălăngănea nervos piciorul stâng și pe care Andrei nu-l cunoștea, dar despre care auzise prin sat că ,,agentul ăla e unul foarte al dracului, cu care nu ar trebui să te pui”.

După ce închise ușa cu grijă, băiatul înaintă doi pași și se opri în mijlocul camerei privind fâstâcit către șeful de post care răsfoia un dosar, părând extrem de interesat de conținutul acestuia. În graba sa, nu observase însă că ținea dosarul invers, cu susul în jos, fapt ce nu-i scăpă lui Andrei care încercase din obișnuință să distingă ce scrie pe copertă.

− Ei! Spune, se auzi vocea acestuia în timp ce arunca nervos dosarul pe birou. Ce vrei? Nu vezi că noi suntem foarte ocupați aici? Spune odată, ce vrei?

− Eu…, răspunse băiatul frecându-și palmele asudate. Eu… Bună ziua! Că și uitai… Că mă luarăți repede, domn’ șef.

− Așa, și… Spune!

− Eu… Să trăiți dom’ șef, răspunse băiatul privind fâstâcit prin cameră, eu… Numele meu este Andrei, Andrei al lu Viorica lui Tanislav…

− Spune, omule odată de ce ai venit, îl întrerupse agentul cel tânăr ce continua să-și bălăngăne picioarele așezat pe birou.

− Eu am… am… Eu am găsit…

− Dacă ai găsit, se auzi vocea șefului de post, trebuie să raportezi la poliție. Ce ai găsit? Ai găsit sau ai furat? Că e diferență, că vă știu eu p’ăștia…

− Doamne ferește, domn’ șef! Cum să fur eu ceva… Eu doar, continuă băiatul privind speriat în jur, de parcă l-ar fi încolțit o haită de câini turbați. Eu doar… Pe drum, continuă el răzgândindu-se dintr-o dată asupra motivului pentru care venise, când veneam încoa, am… am găsit zece lei și, și mă gândeam să-i predau la poliție, că așa e frumos. Că așa m-a învățat a bătrână a mea, Dumnezeu s-o ierte.

− Zece lei! se auzi vocea agentului ce continua să-și bălăngăne nervos piciorul. Asta, asta e grav. Zici că i-ai găsit?

− Da cum să nu, că doar nu i-am furat.

− Și îi ai la tine? continuă acesta încruntându-se.

− Îi am, răspunse Andrei căutându-se prin buzunare și răsuflând ușurat când dădu peste banii de îi dădu-se nevastă-sa să cumpere pâine. Uite-i chiar aici, în pozânar.

− Așa, vezi, îi spuse agentul care sări între timp de pe birou și se îndreptă către el. Dă-i încoa!

− Păi…

− Păi ce? Rămân la noi și noi ne interesăm cine i-a pierdut. Facem proces verbal, toate alea… Nu-i așa domn’ comandant?

− Da, așa este. Așa se procedează. Ia o hârtie și scrie!

− Să scriu? întrebă uimit băiatul. Ce să scriu?

− Cum, ce? Cum i-ai găsit, unde…

− Banii?

− Normal, banii.

− Păi nu vă spusei!? I-am găsit pe drum, când veneam încoa’.

− Lăsa-ți-l, domn comandant, se auzi dintr-o dată și vocea subcomisarului mai rotofei ce se chinuia să se ridice de la birou și care, în efortul depus, reuși să răstoarne cu burta cana de cafea ce se afla în dreapta sa.

Lichidul negru se întinse pe birou ca o mâzgă, acoperind cele două foi de hîrtie ce se odihneau pe suprafața acestuia.

– Futu-i mama ei de treabă, se auzi vocea răstită a polițistului. Domn’ comandant, dați-i pace, mai spuse el în timp ce se chinuia să șteargă mizeria cu o bucată de hârtie igienică luată din sulul de pe raftul din dreapta. Nu vedeți că s-a speriat… ‘tui Dumnezeii ei de treabă…  Ia zii, măi băiete, spuse el dintr-o dată întorcându-se către Andrei. Mai ai ceva de declarat?

− Eu… Eu nu mai am nimica, doar atât. Atâta am avut de spus.

− Bine atunci, du-te! Du-te, măi băiete, că găsim noi cine a pierdut banii. Du-te acasă!

− Bine atunci. Mulțumesc! Bună ziua! mai spuse flăcăul și se îndreptă spre ușă.

− Un moment, se auzi vocea agentului. Domnule comandant, îi șopti el superiorului ierarhic. Domnule commandant, întreabă-l de bicicletă…

− C-așa e… Ia ascultă băi, Adriene…

− Andrei, răspunse băiatul oprindu-se în dreptul ușii.

− Ce zici? întrebă șeful de post uitându-se chiorâș la el.

− Andrei, numele meu este Andrei, nu Adrian.

− Băăăăi Amza Pellea… Poate să te cheme și Maria Dragomiroiu că nu-mi pasă, auzi tu?! Ia lasă figurile și zi-mi: Tu bicicletă ai?

− Ce să am?

− Bicicletă, se răsti la el agentul deșirat. Nu știi ce-i aia? Drăcovenia aia de mergi cu ea pe drum…

− Nnnu, nu am.

− De ce, mă rog? întrebă acesta uitându-se chiorâș la el.

− Păi, nu știu să merg pe ea că ai mei nu au avut bani să-mi ia când am fost mic și am rămas așa.

− Aaaaa… gata mă, am înțeles. Nu are mă, spuse șeful de post înnăbușindu-și cu greu râsetul. Nu are… Bine, măi băiete! Lasă… Du-te, du-te acum, că avem treabă. Noi aici suntem ocupați. Du-te liniștit că îl găsim noi pe ăla de a pierdut banii. Du-te!

− Bine, atuncia. Bună ziua! mai spuse băiatul și părăsi în grabă încăperea.

Odată ajuns în hol, o salută din mers pe Victorița și părăsi incinta sediului de poliție grăbindu-se cât putea de tare să ajungă în drum și privind din când în când cu teamă în urmă. Simțea o greutate mare pe piept și respira destul de sacadat, de parcă cineva i-l prinsese zdravăn într-o menghină pe care avea grijă să o strângă din ce în ce mai mult, cu fiecare pas pe care îl făcea. Când se văzu în mijlocul drumului, se opri pentru câteva secunde și își încrucișă brațele frecându-și de zor umerii. Îi era dintr-o dată extrem de frig deși temperatura de afară depășea cu siguranță 35 de grade. O sudoare rece i se scurgea pe șira spinării și simțea cum tricoul i se făcuse tot o lăcăraie.

Bombăni câteva cuvinte numai de el știute și porni clătinându-se spre casă. După câțiva pași se răzgândi și se îndreptă către magazinul comunal unde se rugă de Lenuța lui Cârtoșel să-l treacă pe caiet cu patru pâini și o jumătate de kilogram de cuie.

− Uitai banii acasă, Lenuțo, spuse el în timp ce vâra produsele într-o pungă de hârtie, dar trece-mă în catastif că ți-i aduc mâine.

− Stai liniștit, Andrei, că am încredere, îi răspunse femeia zâmbind. Se mai întâmplă…

− Da, așa e. Se mai întâmplă. Mulțumesc, atunci! La revedere!

− Bună ziua, Andrei!

Tot drumul spre casă se gândi la nea Ion și la ce-i spusese despre faza cu bicicleta. Oare de ce îl întrebaseră și pe el tot de bicicletă? Că doar știa tot satul că el habar n-are să meargă pe drăcovenie…

Nu înțelegea chestia asta fără doar și poate, iar faptul că nu pricepea ce vrusese să zică șeful de post îl măcina pe interior ca un putregai. Da, exact așa, ca un putregai.

Când ajunse în fața porții, se mai încălzise, iar tricoul aproape că se uscase în întregime. Intră în casă și îi dădu pâinea Anei pe care avu grijă să o sărute pe obrazul drept, după care plecă între ale lui, prin grădină în vale să se uite la niște pruni de vară.

Prunii îi găsi cu crengile aplecate aproape de pământ, iar pe jos se așternuse bine un covor albastru.

− Lasă, că nu-i rău. Că avem din ce face o fiartă la iarnă, mai spuse el și se întoarse în ogradă de unde înșfăcă două găleți goale de tablă.

Avea să dureze până seara târziu.

Începuse să se întunece când termină de adunat prunele, așa că ultima găleată o goli în bidonul de zece vedre exact când se îngâna ziua cu noaptea. Înfiletă la repezeală capacul de plastic având grijă să-i lase puțin aer, după care o zbughi prin curte în vale să închidă cotețele. Luă o poală de ouă de prin cuibare și intră în casă exact când Ana se pregătea să strige după el.

− Pe unde umbli? îl întrebă fata îngrijorată.

− Uite, pe acia, prin curte.

− Potriviși toate alea?

− Aha.

− Bine atunci. Du-te și spală-te pe mâini, ca să mâncăm și noi, că e târziu.

− Acuma viu…

Mâncară în liniște, gândindu-se fiecare la ale lui.

− Nu zici nimic? sparse dintr-o dată fata tăcerea.

− Păi, ce să zic?

− Știu și eu… Te mai văzuși cu Ilie azi?

− Vaaaaai! răspunse băiatul lovindu-se cu palma peste frunte. Uitai de Ilie… Of, la naiba!

− Păi?!

− Trebuia să dau pe la el când ieși de la secția de… Ăăăă, de la magazin. Da, chiar așa… De la magazin. Măăăi, dar uituc mai sunt…

− Lasă că te văzuși azi cu el toată ziua. Mai stai și pe acasă, că avem treabă. Ce tot atâta Ilie…

− Haide, măi Ană…

− Ce să HAIDE, îi răspunse femeia ridicându-se de la masă. Una-două, la Ilie.

− Bine… Bine…

− Mâine vezi, poate reușești să aduci căruța aia de nisip, continuă ea în timp ce strângea farfuriile. Că doar știi că ne e de trebuință.

− Poate îmi fac timp, că sunt cam ocupat. Să vedem…

− Păi așa, mai spuse Ana punând punct discuției și îndreptându-se spre bucătărie.

Băiatul se ridică de la masă și, după ce-și șterse gura cu un prosop cărămiziu, ieși pe ușă, nu înainte de a-i atrage atenție Anei că ,,iese cinci minute la aer curat”.

Luna se ridicase bine deasupra zăvoiului poleind acum bătrânile pluți cu lumina ei. Liniștea nopții era străbătută din când în când de câte un țipăt de pasăre sau de câte un plânset de copil izvorât din boturile flămânde ale șacalilor ce se înmulțiseră fără măsură de la un timp de vreme și care, prinzând curaj, începuseră să se apropie tot mai mult de gospodăriile oamenilor. Zăpușeala de peste zi dispăruse lăsând loc liber unei răcori plăcute, liniștitoare.

Andrei se așeză pe o buturugă de fag aflată lângă bucătăria de vară și, cu cotul rezemat de stâlpul din dreapta al leagănul vechi de lemn, își ridică privirea către cerul plin de stele, contemplând în liniște universul.

Se făcuse deja ora zece când Ana îl chemă în casă și, după ce se spălă bine de la brâu în sus la adăpătoarea de la fântână, intră în locuință, având grijă să-și șteargă picioarele pe preșul din fața ușii.

− Vezi, să faci acum toată casa o lăcăraie, auzi el vocea femeii.

− Nu… Nu… Că am avut grijă, îi răspunse el dând fuga în dormitor unde înhăță în grabă un prosop din șifonier. Stai liniștită…

Noaptea pusese în întregime stăpânire peste sat, mantia ei întunecată învăluindu-l pe nesimțite. Pe cerul plin de stele cu două ore mai devreme, acum abia dacă mai reușeai să distingi astrul nopții acoperit de nori cenușii.

Pe nesimțite, cei doi, bărbat și femeie, adormiră unul lângă altul, ca doi copii.

Trecuse bine de miezul nopții când Ana îl trezi brusc, zmucindu-i zdravăn umărul drept.

− Andrei… Andrei… Scoală!

− Ce, ce e, femeie? întrebă băiatul buimăcit de somn.

− Scoală, bărbate… E ceva în curte în vale. Latră câinii de parcă sunt nebuni.

− O fi venit iar vreun șacal la orătănii, răspunse Andrei întorcându-se pe partea cealaltă. N-ai grijă, închisăi toate alea. Veni degeaba…

− Măi, tu nu auzi… Scoală, că e ceva. Și nu cred că e șacal. O fi venit iar Ion Flocu, la furat. Că așa cam latră, a furătură.

− Păi nu e la pușcărie?

− L-au liberat săptămâna trecută. Nu știai?

− Nu, răspunse Andrei ridicându-se pe marginea patului. Acum aud. Zici că i-au dat drumul?

− Păi da… Haide Andrei, du-te tu și vezi ce-i. Că mie mi-e frică…

− Of, femeie… De parcă și are ce dracu să ia de la noi… Praful de pe tobă…

− Du-te, Andrei, du-te de vezi ce-i, îl mai îndemnă Ana vârându-se sub cearceaf.

− Of… Haide că, mă duc. Stai numai să mă trezesc din amorțeală că bine mai dormeam… Și Flocu ăsta, acum se trezi și el să vie la furat… Nu putea să vie și el pe zi, când nu doarme lumea…

− Aha, că bine zici!

Băiatul se coborî din pat și după ce încălță o pereche de papuci ponosiți, de pâslă, se îndreptă cu greu spre ușa de la intrare. O deschise nu înainte de a aprinde becul în vale și ieși apoi în curte, hăulind cât îl ținea gura.

− Hauuuu! Ioane, tu ești mă, că uite, pusei mâna pe secure. Dacă ești tu, sari gardul înapoi pe unde ai venit că nu știu ce-ți fac. Auzi tu? mai spuse el trecând în curtea cealaltă, din vale. Sari acuma că fac moarte de om dacă te prind…

Cum nu-i răspunse nimeni, mai înaintă câțiva pași, strecurându-se cu atenție pe lângă cotețul găinilor pentru a nu se agăța de tabla veche de la acoperiș. În coteț, era o hărmălaie de nedescris, de parcă însăși cumătra vulpe venise în vizită. După ce se asigură că totul este în regulă, dădu să plece, dar îl zări pe Nero, câinele din curtea din vale, cum se zbătea în lanț, gata să-l rupă, cu botul îndreptat spre atelier. Abia atunci observă lumina străvezie ce se strecura pe sub ușa acestuia, limpăind pământul uscat. Își dădu seama imediat că ceva nu este în regulă și, prima intenție, fu aceea de a fugi cât mai departe de locul acela, cât mai departe de primejdie. Un vuiet teribil se auzea din interior, de parcă izbucnise o furtună chiar acolo, în micuțul său atelier. O luă la goană spre curtea din față, trecu pe sub streașina casei fără să observe că bulbul alb de lumină începuse să clipească haotic după care intră val-vârtej în casă, plin de sudoare.

− Ce-i? întrebă Ana care între timp se dăduse jos din pat și se îndrepta bâjbâind spre ușă. Nu știu ce au nici becurile. Începură toate să clipească dintr-o dată și nici măcar nu le aprinsăi.

− Nu-i nimic, femeie, treci în cameră, îi răspunse el respirând sacadat.

− Ceva e, Andrei. Și vine din curtea din vale. Fusăși acolo… Ce văzuși?

− Nu văzui nimic, femeie. Tu nu înțelegi!? Treci în pat că vin și eu acuma.

− Unde te duci? întrebă ea frământându-și îngrijorată palmele.

− Mă duc până în vale și mă întorc. Stai liniștită.

− Nu te duce, Andrei! Te rog! Mie… Mie mi-e frică, mai spuse ea suspinând adânc. Stai aici. Dacă e Ion și e beat, ăsta îți dă în cap. Lasă-l mai bine să-și facă treaba și să plece. Că, și-așa nu are ce să ne ia.

− Îmi văzuși cheile de la atelier? întrebă bărbatul neluând în seamă spusele femeii.

− De unde?

− De la atelier, nu auzi?

− Iar de la atelier, Andrei… Ce tot faci tu pe acolo că de două zile numai atelier vezi.

− Le văzuși sau nu? se răsti băiatul la ea, iar ochii lui parcă se întunecaseră dintr-o dată.

− Sunt pe frigider, în bucătărie răspunse ea speriată. Andrei…

− Ce e, femeie? o întrebă el oprindu-se în pragul ușii

− Să nu bei, că e târziu. Haide mai bine să ne culcăm…

Andrei însă nu-i răspunse și ieși în grabă pe ușă, având grijă să ia din bucătărie, pe lângă chei, și barda de pe raftul din dos. Se opri pentru o clipă în pragul beciului și dădu să se întoarcă, de parcă ceva îi șoptea în ureche să lase totul baltă și să intre în casă, lângă Ana. Simțea că acolo era bine, acolo se afla în siguranță… În siguranță față de CE? Nici el nu știa și asta îl măcina pe interior ca un vierme ce se încăpățâna să roadă mai întâi totul și abia după aceea să iasă afară, la lumină, să evadeze din putreziciunea trupului său care devenise acum inutil.

Deschise poarta spre curtea din vale cu greutate și începu să pășească rar, chinuindu-se la fiecare pas, de parcă ceva îl împingea de la spate, iar el nu avea cum să se opună, oricât ar fi încercat. Când ajunse în dreptul atelierului, se opri în fața ușii și avu impresia că pământul pe care călca se transformase într-o pulbere fină, mici nori cenușii de colb ridicându-se din dreptul picioarelor sale pentru a-i pătrunde apoi nestingherite în nări. Strănută de câteva ori și după ce sprijini barda de stâlp, întinse mâna să desfacă lacătul mare, bătrânesc.

Vuietul ciudat pe care îl auzise mai înainte nu încetase, ba chiar se amplificase, la unison cu perdeaua sclipirilor stranii ce se strecurau printre ulucile crăpate.

Când atinse lacătul, îl simți cum vibrează și îl desprinse cu greu de lemn, acesta fiind atras spre interiorul atelierului de o forță necunoscută. Vârî cheia în încuietoarea de metal și când o răsuci, aceasta scârțâi prelung, a moarte. După ce desfăcu dispozitivul, apucă barda cu mâna dreaptă și termurând din toate încheieturile, deschise larg ușa de lemn.

O ploaie de fulgere îi izbi fața orbindu-l pentru câteva secunde bune. Își acoperi ochii cu mâna în care ținea barda, dar aceasta îi zbură pur și simplu din mână dispărând fără urmă în mingea de foc ce levita mai sus de brâul său. Cu mâna streașină la ochi, reuși să distingă sfera LUI care strălucea acum asemeni astrului zilei și se învârtea… se învârtea… cu o viteză nemaipomenită, vuind precum crivățul de astă iarnă.

Făcu un pas și intră în încăpere exact când aceasta se opri brusc într-un bubuit ca de tunet. Marea de lumină se calmă dintr-o dată și încetă să mai arunce spre el săgețile de foc care se strânseră cumva într-un punct aflat în mijlocul cercului ce se formase între timp din neant, la mai bine de o jumătate de metru în aer. Un flash scurt și interiorul cercului se transformă dintr-o dată într-o întindere albastră, limpede ca cerul lipsit de nori și care aproape atingea podeaua. Andrei căută să zărească prin ea peretele dinspre nord al încăperii, dar privirea lui nu pătrunse dincolo de perdeaua de ,,apă”. Nu reuși să deslușească nimic, doar micile valuri ce porneau din centru și loveau neregulat marginile cercului. Mai făcu încă un pas și observă că nici măcar imaginea lui nu se reflecta din lichidul azuriu, așa cum se aștepta să se întâmple.

Se opri la două palme de cerc și tremurând de emoție, întinse mâna dreaptă în față. Degetele lui atinseră suprafața ,,apei” și se sperie atunci când simți o căldură plăcută ce se propagă instantaneu în tot corpul. Se așteptase la o răceală ca de gheață așa că se sperie și făcu un pas înapoi, nefiind foarte sigur de ce avea să facă. Își privi mâna dreaptă și abia atunci observă cum picăturile mari de lichid se strânseseră mai întâi în vârfurile degetelor pentru ca apoi să se desprindă de acestea și să plutească în aer pentru a sfârși prin a se întoarce la locul de origine.

Dădu să plece, să se întoarcă la Ana, dar își dădu imediat seama că era prea târziu. Ceva îi spunea că aceasta este menirea sa pe pământ, că pentru asta se născuse, pentru clipa aceasta care apărea o singură dată în viață și de care trebuia să profite la maxim.

Mai făcu un pas în față și fără să privească în urmă, păși în interiorul portalului, în necunoscut.

ZECE LUNI MAI TÂRZIU

Celula nu era mai mare de doi metri lungime pe trei metri lățime.  Avea două paturi supraetajate, o toaletă mizeră și o măsuță mică de lemn lângă care își duceau viața amară două scaune ponosite. Ea stătea în patul de sus, cel de jos fiind ocupat de o fată vânjoasă care o convinsese rapid după două palme că acesta i se cuvine de drept ei, ca urmare a pedepsei mai mari pe care o primise.

Ana luase doar 15 ani fiind acuzată potrivit articolului 175 alin. 1 lit c) din Codul Penal de omor calificat săvârșit asupra soțului. Este adevărat că, după lungi căutări, nu reușiseră să-i găsească trupul lui Andrei și oricum, nu aveau cum să-l găsescă vreodată datorită împrejurărilor în care acesta dispăruse. Ea încercase, cu lacrimi în ochi să le explice tot ce se întâmplase, dar nu reușise nicicum să-i convingă de nevinovăția sa pe de o parte, și de toată grozăvia la care asistase în noaptea aceea fatidică, pe de altă parte. Știa de la televizor cum fusese condamnat Cioacă pentru uciderea soției sale, Emilia Ghinescu, chiar dacă nici trupul acesteia din urmă nu fusese găsit, așa că, atunci când judecătorul pronunțase sentința nu mai fusese câtuși de puțin surprinsă. Oricum, șocul fiind prea mare, creierul său nu mai funcționase cum trebuie începând din noaptea aceea în care îl văzuse pe Andrei dispărând în perdeaua de lumină, așa că primise verdictul resemnată.

Deși le explicase cu lux de amănunte tot ce se întâmplase, nimeni nu crezuse nicio iotă din ceea ce spusese, asta și pentru că nu găsiseră absolut nimic în atelier, doar o menghină topită și niște rămășițe de lucruri aruncate de-a valma prin încăpere. Sau, cel puțin, așa spuseseră bărbații în negru ce veniseră direct de la București pentru a cerceta cazul despre care se vorbise la început și în Gazeta Vâlceană. Spun LA ÎNCEPUT, deoarece, la două zile după ce apăruse în presă, articolul fusese retras, iar redacția își ceruse scuze pentru publicarea unor știri false. Totul se mușamalizase cât ai zice PEȘTE, iar ea… ea fusese persoana de sacrificiu. Cui îi păsa de o fătucă de la țară venită dintr-un sat fără importanță al cărui nume îl dădeai uitării imediat după ce îl aflai.

NIMĂNUI…

Până și Ilie, care fusese de partea ei în primele momente, sfârșise apoi prin a reveni asupra celor declarate, oferind după aceea o altă variantă a evenimentelor din ultimele zile. Când îl întrebase de ce făcuse asta, o dăduse cotită, dar și așa, îi scăpaseră câteva cuvinte de genul ,,vezi-ți de treaba  ta” sau ,,las-o moartă că nu o să fie bine de tine”. La început nu înțelesese ce vrea să spună și ea îi tot amintea de prietenia lor, de când erau mici copii, dar prietenia dispăruse între timp lăsând loc liber instinctului de supraviețuire așa că, Ilie, o abandonase și el. Ajunsese în final să creadă chiar ea că avusese parte de halucinații, că totul se întâmplase numai în mintea ei. Pierduse nopți întregi chinuindu-se să-și amintească unde ascunsese cadavrul lui Andrei pentru a se trezi apoi brusc la realitate și a-și spune cu tărie că nimic din toate astea nu sunt reale, că nu-și omorâse soțul cu sânge rece și că acesta dispăruse fără urmă într-un cerc de foc din atelierul său, atelierul unde ea crezuse cu tărie că se ducea doar pentru a mai lua un gât de beutură.

Mda… Asta crezuse…

Acum, stătea pe pat și reflecta la cele întâmplate, încercând să deslușească în încâlceala din mintea ei o rază de lumină care refuza însă să apară. 15 ani reprezentau o perioadă lungă de timp. Extrem de lungă și foarte multe se puteau întâmpla în acești 15 ani…

Se trezi brusc din visare când auzi pași pe hol. Știa că trebuie să vină grăsana așa că se urcă repede în patul ei ajutându-se de brațe, cuibărindu-se cum putu mai bine, strângând puternic în brațe perina. Când se deschise ușa, îi simți mirosul puternic a acru și stomacul i se întoarse brusc pe dos. Puțin lipsi să nu vomite chiar acolo, în așternuturi.

Se mai liniști în momentul în care brusc, raza subțire de lumină își făcu apariția în celulă, strecurându-se cu greu prin ferăstruica aflată la doi metri de podea.

Cumva, se simțea atrasă de aceasta la nivel celular dar, pentru moment, nu reușea să-și explice motivul… [1].

 

 

 

[1] Vezi ,,Pacienta”, Helion Online – Iulie 2023.