Dacă vrei să înțelegi de unde vine toată obsesia modernă pentru deșert, piele neagră și motoare turate, trebuie să te întorci în Australia anului 1979.
„Mad Max” nu a fost doar un succes de box-office; a fost un miracol tehnic realizat cu un buget de „mărunțiș” (aproximativ 350.000 de dolari australieni) care a transformat limbajul filmului de acțiune. Ceea ce mulți uită este că primul Mad Max nu este un film post-apocaliptic. Este un film despre prăbușirea ordinii. Lumea încă funcționează, dar e „pe ducă”. Există tribunale, există înghețată, există familii care merg în vacanță, dar la marginea șoselei pârjolite, haosul deja a câștigat.

 

George Miller, care fusese medic de urgență înainte de a deveni regizor, a adus în film o perspectivă aproape clinică asupra traumei și a vitezei.

Unghiurile joase: David Eggby a montat camera de filmat la doar câțiva centimetri de asfalt. Această decizie simplă, dar curajoasă, oferă o senzație de viteză viscerală pe care niciun CGI modern nu o poate replica. Simți fiecare denivelare a drumului și fiecare gram de metal care tremură.

Montajul: Miller și soția sa de atunci, Byron Kennedy, au editat filmul într-un stil „guerrilla”. Tăieturile sunt bruște, agresive, menite să te țină într-o stare de alertă constantă. Este un experiment de kinetism pur.

Mel Gibson, pe atunci un tânăr necunoscut care s-a prezentat la audiție plin de vânătăi după o bătaie într-un bar, aduce o vulnerabilitate surprinzătoare. Max nu este un supererou; este un polițist obosit care vrea să-și dea demisia pentru a-și salva umanitatea.

Tragedia filmului constă în faptul că, pentru a-i învinge pe „monștri” (banda lui Toecutter), Max trebuie să devină el însuși un monstru, mai rece și mai eficient decât ei. Această coborâre în infern este jucată subtil, Gibson trecând de la zâmbetul părintelui iubitor la privirea fixă, lipsită de viață, din final.

 

Brian May (compozitorul australian, nu chitaristul de la Queen) a creat o coloană sonoră care sună ca o coliziune frontală. Este o muzică operatică, plină de alămuri stridente și percuție violentă. Nu e „muzică de fundal”, ci un atac sonor care subliniază paranoia și nebunia care se instalează pe ecran.

Scenaristul James McCausland a recunoscut că inspirația a venit direct din criza petrolului din 1973. El a văzut cum oameni obișnuiți deveneau violenți la cozile pentru benzină și s-a întrebat: „Ce se întâmplă dacă benzina nu mai vine deloc?”.

Filmul a capturat perfect acea anxietate globală, dar a localizat-o în peisajul arid al Australiei, transformând drumurile nesfârșite într-un personaj negativ. Tonurile de ocru ale pământului și albastrul metalic al mașinii „Interceptor” creează un contrast vizual care a definit estetica „Ozploitation”.

Mad Max este un triumf al imaginației asupra resurselor limitate. Este un film murdar, violent și uneori crud, dar este realizat cu o inteligență regizorală care refuză clișeele. Miller nu ne arată doar o bătaie între mașini; ne arată cum se rupe țesătura morală a unei societăți.

Dacă actul al doilea tărăgănează puțin în scenele domestice, finalul recuperează totul printr-o tensiune care te face să strângi marginile scaunului. Este filmul care a demonstrat că poți cuceri lumea cu o cameră de filmat și mult curaj.