Invitația

„Dacă tu eşti Ana, trebuie să ne întâlnim. Eu sunt Mara sau cam aşa ceva. Te aştept timp de o săptămân, unde alegi tu, în Europa, în America, chiar unde vrei tu şi când poţi tu. Toate cheltuielile îmi aparţin. Dacă eşti de acord, pune o poză cu o pisică, preferabil cu cea tărcată, pe pagina ta de facebook. Dacă nu, atunci pune o poză cu o floare.”

Privesc hârtia şi semnul ei, 2 cercuri întrepătrunse,  perpendiculare între ele sau plasate fiecare în 2 planuri perpendiculare.

– Mami, ţi-am deschis scrisoarea … era bizară, fără expeditor, părea prima dată o factură, dar acestea nu sunt emise astfel, nu-i aşa? Atunci ne-am gândit că cine ştie ce ai uitat să plăteşti, când ai plecat şi va fi o sumă uriaşă, cu dobânzi la dobânzi, aşa cum procedează băncile, firmele de telefonie, de curent, de mama naibii ce or fi. Apoi am văzut că nu e factură, dar e şi mai ciudată.

Mă uit la ea şi nu mă satur să o admir, aşa suplă şi tânără, simplă şi elegantă ,mai ales prin felul de a fi decât prin haine, nemachiată, cu ochii ei mari, căprui.

e opreşte în faţa mea…
– Te-ai obişnuit să taci prea mult! În lumea asta mai trebuie să şi vorbeşti, nu-ţi pot citi gândurile!

Zâmbeşte şi-mi flutură prin faţa ochilor scrisoarea luată de pe masă.

Cum să-i spun, aşa brusc, că Ana şi Mara sunt sufletele sau gândurile urmaşelor noastre, care au murit în viitor, care ne caută şi se regăsesc prin noi?! Care caută soluţia, dar ştiu că nu există.

– Mai ştii, când te-am bătut la cap să-ţi faci şi tu … paşaport pentru Marte? Are legătură cu asta. Oamenii vor ajunge de fapt, mult mai departe, chiar de nedorit de departe. Plecarea în cosmos nu e un moft …

– Mami!
Vine lângă mine pe canapea şi văd că mă ia în serios. Încă ne înţelegem şi ştim instantaneu când cealaltă spune ceva important. Între noi, am fost mereu directe, am spus ceea ce credeam, fără ocolişuri, adevărul în formă brută, dacă situaţia o cere, dacă e mai importantă informaţia decât protejarea persoanei de şocul informaţiei. În rest, în lume, trebuie să ai mereu air-bagul relaţiilor pregătit, să nu te accidentezi, atunci când spui lucruri esenţiale.

– Ana şi Mara sunt două fiinţe, care odată, în viitor, vor fi surori, se vor înţelege aşa cum vă înţelegeţi tu şi sora ta, de fapt cred că mai bine, nu aveau atâtea de îm-părţit . de fapt, erau atât de multe lipsuri…

– Serios? Cercurile astea sunt fetele? Surorile? Sunt legate una de cealaltă , nu le poţi despărţi fără să le distrugi şi trăiesc în planuri diferite. Dar împreună pot vedea tot spaţiul, spune fata, uitându-se printre gene la simbolul de pe plic.

– Chiar îmi place desenul. O să-l folosesc de aici încolo!, completă ea.

Chestia asta m-a săgetat puţin la inimă „ştiu că-ţi spune multe desenul, chiar mai multe decât mie, poate acest simbol l-au preluat de la tine, începe legătura între tine şi viitorul …”

– Și te-ai exprimat greşit, mami. Ai zis că sunt din viitor şi că erau multe lipsuri. Ai pus la timpul trecut verbul, trebuia să-l pui la viitor.

Pentru că eu tăceam, ea avea chef să turuie mai departe, însă, prin surprindere, din spatele canapelei ţâşni fata cea mică şi-i fură din mână scrisoarea.

– Astea sunt două verighete, voi nu vedeţi?
Ne uitâm strâmb, la ea. E veşnic îndrăgostită, doar că sunt prea mulţi broscoi pe lumea asta şi prea puţini prinţi! Dar asta nu o împiedică pe ea să fie o viitoare prinţesă!

– Da, exact! spuse zeflemitor Anda. Mama şi verighetele! Și încă o tipă, Mara, îi face curte lui mami!

– Da, poftim, dacă e lesby?!
– Hai că nici tu nu crezi!
Maria se rostogoli din spatele canapelei şi se cuibări exact în braţe la maică-sa, năvălind şi peste sora ei! De când era mică se arunca în braţele mamei şi a surorii mai mari, doar că acum era cât canapeaua de lungă. Era studentă în penultimul an la politehnică, urmând aceeaşi facultate ca sora ei mai mare, deşi îi displăcea să urmeze un drum bătătorit de familie.

M-am aplecat şi-am îmbrăţişat-o, am pupat-o straşnic pe ambii obraji, îmi creştea inima de bucurie să le văd aşa mari şi frumoase, pe ambele fete.Am luat-o şi pe Anda în îmbrăţişare, pupând-o şi pe ea, deşi nu scăpase de asta când am ajuns prima dată acasă. Cu amândouă în braţele mele, ştiindu-le sănătoase, cu vieţile frumoase, în plină tinereţe, la serviciu şi la facultate, oameni cu suflet, cu bunătate, pe cuvântul cărora te poţi baza,care părinte nu ar fi fericit?

Am privit lung ca dincolo de timp, ca îmbrăţişarea asta să o pot simţi oricând, să mă întorc şi să pot să le simt mirosul şi atingerea părului, a obrazului, a mâinilor şi braţelor, să le aud vocile şi râsul, să le am atât de aproape ca o pecete de bine în sufletul meu.

– Mami, iar eşti cu gândul pe nu ştiu unde…, completă Maria.

– Eh, se bucură de noi! Îi ştiu privirea de părinte anesteziat, extaziat că are copii! Chiar şi după 20 de ani tot vede în noi o minune! Acuşi plânde de fericire!, zise Anda.

– Atunci să facem noi un program de trimis părinţii nemulţumiţi la munte, în carantină, câteva luni şi când se întorc, gata! Puşlamalele lor sunt bune, sunt perfecte!, chicoti Maria.

– Apropo de puşlamale, ce mai face iubitul tău?, o sâcâi eu pe mezină.

– Mami!, se revoltă ea.
Anda se ridică, trântindu-şi picioarele jos de pe canapea.

– Dar de Anda de ce nu te iei?
– Ea acum are alt filtru, crede acum că toţi sunt puşlamale! Dar na, mai sunt şi din ăştialalţi …

– Da , exact, trebuie să fie! De aia se caută viaţă în univers! , chicoti Anda.

Se duse înapoi la măsuţa cu laptopul, continuându-şi dialogul scris dintr-un joc. Apoi se întoarse spre mine.

– Acum suntem toate trei. E tare dubioasă scrisoarea asta. Ne-am îngrijorat mult pentru tine. Spune-i şi ei chestia cu viitorul.

– Bine, imediat! Doar mai arunc o privire la oale, că vreau să aveţi mâncare nu ca acasă, ci ca la mama acasă!

– Mi-e foameee!, strigă Maria.
– Sunt deja şniţele şi acum mai are de terminat supa de găină cu găluşte, râse Anda. Dacă mai face şi sarmale pentru tata, o închidem aici să nu mai poată să plece.

Se lăsă o tăcere, care mi se părea ca un reproş: divorţul, plecarea, absenţa prelungită.

Am plecat să termin supa şi piureul de cartofi, iar fetele au tăiat legumele pentru salată. În timpul ăsta le-am spus despre trăirile , ca nişte vise, ca un fel de hipnoză, când am intrat în contact cu Ana şi cu Mara, care sunt urmaşele noastre din viitor. Le-am spus ce ştiam de la ele, că Pământul va agoniza, că vor fi trimise nave spaţiale în univers pentru noi destinaţii de supravieţuire. Că nu există alte locuri în care să se poată dezvolta viaţa, decât poate în forme primordiale, viruşi, bacterii, dar nici asta nu se ştie. Că ne pot contacta mental doar pe noi, care suntem neamuri, avem bagaj genetic comun şi, culmea numele este foarte important.

– Din numele noastre lipsesc a şi i, două vocale. AI sau IA. Amândouă au înţeles. Doar că literele se pierd, de fapt nu mai e valabil pentru ele, ci doar pentru noi, gândea cu voce tare Maria.

Știam întodeauna că vor vedea în realitatea din jurul meu, lucruri pe care eu nu le văd, că vor găsi înţelesuri ascunse.

– Zău? râse Anda.
– Marrr, că ai zis că lipsesc literele A şi I. Lipseşte D şi I! ID sau DI, nu au nici o relevanţă cele două litere lipsă!Mergem noi, mami în locul tău, completează ea.

– În nici un caz, eu le simt! Și e prea riscant, am răspuns.

– ID de la Identitate sau DI , do it!
– Ce risc, mami? Risc ar fi să te lăsăm singură. Abia aştept o vacanţă ca pe timpuri cu tine. Mă gândesc că deja ţi-e dor de stat prin nu ştiu ce coclauri, fără internet, privind cerul, pădurea, un râu cu apă limpede, dar ar fi super să mai fie un pic de civilizaţie, spuse Maria.

– Dacă scrisoarea asta dubioasă,ţi-a spus atât de multe, e clar că deja cei din viitor s-au înfiltrat în prezent.

Mama stătea demult în faţa tabletei şi se hotărî să posteze pe facebook cea mai frumoasă floare de narcise ce înflorise în curtea ei. Undeva în colţul îndepărtat se vedea o coadă de pisică, semn că aceasta se plimba între straturile de flori. Următoarele poze, din suita celor postate, arătau alte flori de primăvară din curte. Dacă cineva urmărea răspunsul, ar fi înţeles „nu”, doar cineva ca Anda şi Maria sau Ana şi Mara ar fi zărit codiţa discretă a unei pisici şi ar fi înţeles că de fapt răspunsul s-a mutat spre „da”.

Citind pe rând diferite postări pe social media, a văzut repetitiv textul:

„ Dacă copilul tău ar avea 2 şanse, pe care ai alege-o?1- să fie extrem de inteligent, talentat, bun profesionist, o fiinţă foarte capabilă şi evoluată dar să trăiască foarte puţin, să fie bolnav şi să nu mai poată avea urmaşi 2- să fie relativ sănătos, însă incapabil de performanţe, cu un nivel redus de înţelegere, bădăran şi violent, chiar periculos în unele situaţii, dar care va avea urmaşi sănătoşi. Ce alegi?” Răspunsurile erau diverse, însă, multe dintre ele mergeau pe varianta cu educarea incapabiului, a prostovanului, pentru că, cu un mort, fie el şi foarte deştept, nu mai ai ce face!

Întrebarea se repeta, chiar dacă variantele oferite erau pentru un animal de companie, pentru o specie de mamifer marin sau chiar de maimuţe. Profilul celor care postau era sec, fără trecut, era făcut doar pentru acest tip de sondaj, practic.

Mi-am pus întrebarea dacă nu a început lupta facţiunilor pentru viitorul omenirii, fiindcă nu cred că sunt singura care a primit infomaţia din viitor, privind moartea şi agonia pământului. Să mai trăiască puţin, atât cât i-o fi destinul,ca o specie superioară, elitistă , ducând în moarte tot pământul, conform previziunii? Să se decimeze aproape toată populaţia, implozia civilzaţiei, să rămână doar componenta ei needucată, fără acces la tehnologie, pentru a supravieţui planeta şi a da o şansă vieţii în general şi umanităţii în special de a-şi reface drumul? Sau o fi şi varianta fără umanitate, pentru că, repetitiv, va merge mereu pe acaparare şi distrugere?

Sub imaginile cu florile şi alte bazaconii date share pe facebook, am postat şi o poză redistribuită din trecut, cu valurile mării şi apusul fermecător. Imi plăcea marea, însă iubeam muntele, iar dedesupt am scris „Buşteni”. Poza ar fi dus la Eforie Nord, la Marea Neagră, iar textul în Munţii Carpaţi, într-o staţiune cochetă şi plină de turişti. Asta ca să induc în eroare. Tot neamul meu ar trebui să ştie că între cele două, voi alege întodeauna … muntele. Sper ca şi Mara din viitor să găsească varianta corectă.

Intrebarea este cum pot eu să mă întâlnesc cu cineva, care se va naşte peste mulţi ani, care, deci, încă nu s-a născut, crede că eu sunt Ana, iar ea este Mara?