Întrebarea pe care şi-au pus-o cercetătorii secolului al XX-lea − descoperind numeroasele referiri la vikingii-urşi, nu numai cazuri izolate, ci şi grupuri ce coborau periodic, între anii 700 şi 1100, de dincolo de Cercul Polar de Nord, din sutele de insule şi fiorduri norvegiene aflate deasupra Paralelei 65 − a fost: „Cine erau aceşti oameni şi de unde apăruseră?“
Întrebarea avansată de paleontologii secolului al XXI-lea diferă considerabil: „Erau într-adevăr oameni ca noi, proveniţi din Homo sapiens Cro-Magnon?!“
Odată admis faptul că menţionarea lor în cronici din Rusia, cele trei ţări scandinave, statele baltice, Imperiul German, Anglia, Scoţia, Irlanda şi zona hanseatică nu reprezintă o sumă de coincidenţe, exagerări sau confuzii, s-a căutat o explicaţie.
Astfel, după eterna teorie – omniprezentă în Evul Mediu şi nu numai – a „creaţiei diavolului“, epitaful oricărui mister nedezlegat, a apărut, în Renaştere, o primă idee „rezonabilă“: vikingii-urşi erau rezultatul încrucişării între un om şi o fiară. Savanţii din Secolul Luminilor (XVIII) şi cel al Ştiinţei (XIX) au respins-o însă, cu superioritate academică.
Se înşelau – cel puţin în parte.
Există destule atestări ale unor cazuri în care, în anumite condiţii, urşii s-au acuplat cu femei. Surse antice şi medievale semnalează asemenea incidente în amfiteatrele Imperiului Roman (Roma şi Galia, între anii 42 şi 187), apoi în Imperiul German şi Rusia (secolele VIII – XVI), în Țările Scandinave, Finlanda (secolul VII – X IX) şi Polonia (secolele XI – XV). Cazurile sunt consemnate de cronicari sau istorici (Jan Dlugosz, Publius Cornelius Tacitus), de naturalişti (Athanasius Kirchner, Georges Louis Buffon, Pierre Bellon, Gerolamo Cardano), vânători şi exploratori (marchizul de la Salle, Sven Heddin), doctori (Axel Munthe, Emanuel Swedenborg). Iar Nord-Estul european nu deţine exclusivitatea: întâmplări similare s-au petrecut în Franţa secolelor X – XV şi pe continentul nord-american, unde legendele triburilor de indieni le păstrează vie amintirea, din Canada până la frontiera dintre SUA şi Mexic.
La fel ca gorila pentru triburile Africii Negre şi orangutanul pentru popoarele din Asia de Sud-Est, ursul reprezintă pentru scandinavi şi indienii nord-americani altceva decât un mamifer oarecare. Nordicii îi acordă un statut privilegiat, iar ideea filiaţiei pe linie paternă (pentru bărbaţi) sau a unei legături aparte (pentru femei) cu această „rudă apropiată a omului“ este privită ca foarte onorabilă. Numele de Björn (urs) este unul dintre cele mai răspândite în Scandinavia, ca şi „Marele Urs“ la indienii canadieni sau la cei din Munţii Stâncoşi.
Dacă un contact sexual între diferite specii de mamifere este anatomic posibil, o sarcină devine improbabilă, iar un făt viabil constituie o cvasi-imposibilitate. Diferenţa genetică (numărul şi aranjamentul cromozomilor) rămâne hotărâtoare. Au demonstrat-o, înainte chiar de apariţia geneticii, oribilele experimente făcute de nazişti (echipa doctorului Mengele sau organizaţia „Ahnenerbe“, prin Wolfram Sievers şi alţii) la Auschwitz, Buchenwald şi Ravensbrück. Acolo, prizonierele au fost silite să se acupleze cu mamifere din treizeci de specii (ierbivore, carnivore şi maimuţe antropoide) pentru a argumenta teoria „inferiorităţii“ anumitor populaţii europene (slavi, gali, greci, evrei). Arhivele SS capturate în Schwartzwald de US Army şi prezentate ca probe la Procesul de la Nürnberg, în 1946, confirmă contacte reuşite de cele mai multe ori, urmate de sarcini într-un procent de 15% din cazuri, toate terminându-se însă prin avorturi spontane înainte de luna a patra.
Apărută după 1960, teoria „erorilor genetice“ a oferit o altă explicaţie: anumite defecte prezente în lanţul ADN provoacă maladii ce duc la deformări anatomice majore. Este motivul existenţei „monştrilor“, deveniţi, adesea, „curiozităţi de circ“ – giganţi, pitici, femei cu barbă, hermafrodiţi, oameni cu capul alungit (sindromul Marfan), cu oase moi sau cu pielea solzoasă, fete cu picioarele unite (fenomenul de „sirenism“).
Pilozitatea excesivă, conformaţia aparte a torsului, prognatismul straniu şi chiar culoarea neobişnuită a ochilor la vikingii-urşi puteau într-adevăr să fie rezultatul unor defecte genetice. Însă asta nu explică de ce humanoizi asemeni lor sunt întâlniţi, de milenii, pe trei continente (Europa, Asia şi America de Nord), uneori în grupuri de zeci de indivizi de ambele sexe!
O sută douăzeci de milenii, Europa (de la Gibraltar la Peninsula Iutlanda şi din sudul Angliei până la Bosfor), dar şi Asia Mică, parte din Orientul Apropiat şi Asia Centrală, au fost populate de oameni care arătau foarte asemănător cu vikingii-urşi: Homo sapiens neanderthalensis. Această specie, anterioară lui Homo sapiens Cro-Magnon, a apărut prin anii 150 000 î.Hr. şi s-a stins, parţial şi în condiţii neclare, în 25 000 î.Hr.
„Oamenii cavernelor“, numiţi astfel pentru că au fost contemporani ultimei glaciaţiuni (Wurm: 120 000 – 25 000 î.Hr.), aveau talia medie de 1,55 m, capacitatea cutiei craniene de 1 500 – 1 600 cm³ şi o pilozitate ce le acoperea aproape tot corpul. Existau două subspecii: „neanderthalienii clasici“, cu torsul, mâinile şi picioarele puternice, cu oase groase, cu craniul având arcade proeminente şi mandibulă masivă, tipici pentru Europa de Vest între anii 100 000 – 30 000 î.Hr. şi „neanderthalienii străvechi“, mai gracili, care populau Europa de Est, părţi din Asia şi Orient între anii 150 000 – 25 000 î.Hr. Într-o lucrare de referinţă, „Atlas Archéologique Universel“ („Atlas arheologic universal“), David şi Ruth Whitehouse lansau o ipoteză potrivit căreia neanderthalienii „clasici“ au dispărut – probabil datorită unor deficienţe genetice –, iar cei „străvechi“ ar fi strămoşii omului modern. Ideea era o noutate îndrăzneaţă pentru anii 1970 – 1980; însă chiar de pe atunci, paleontologul Desmond Collins a combătut-o în lucrarea „The Human Evolution – from Ape to Artist“ („Evoluţia omului – de la maimuţă la artist“) reamintind şi demonstrând marile deosebiri între neanderthalieni şi oamenii de Cro-Magnon.
Astăzi, multitudinea descoperirilor arheologice de care dispunem pentru comparaţie confirmă evidenţa: esenţiale au fost tot diferenţele de cod genetic, ce despart irevocabil cele două specii. Ele au dus la deosebiri fiziologice care s-au reflectat direct în psihicul şi comportamentul populaţiilor respective. Neanderthalienii erau prea puţin dotaţi pentru abstractizare şi anticipări, având în schimb o memorie formidabilă – datorată dezvoltării lobilor parietali şi occipitali ai creier ului în dauna celor frontali, semi-atrofiaţi ca urmare a presiunii exercitate asupra lor de osul frontal, ce se teşea de la arcade spre creştet. Rezulta o prodigioasă capacitate de a înmagazina cunoştinţe indirect, prin „memoria speciei“: experienţa de viaţă acumulată de-a lungul generaţiilor succesive – mergând înapoi, în timp, până la strămoşi foarte îndepărtaţi –se regăsea în bagajul de informaţii traduse, aparent, prin instinctele cu care nou-născutul venea pe lume. Datorită acestui tip de memorie, neanderthalienii se năşteau mai bine pregătiţi pentru supravieţuire decât strămoşii omului contemporan. Şi totuşi, cei care au câştigat lupta cu timpul au fost Homo sapiens fossilis. De ce? Pentru că, lipsindu-le „memoria speciei“, şi-au dezvoltat capacităţile de adaptare – iar într-o lume în continuă schimbare, adaptabilitatea este infinit mai importantă în procesul evolutiv decât cunoştinţele transmise genetic despre o situaţie, un fenomen, un mediu ce se puteau modifica faţă de momentul când fusese înmagazinată informaţia respectivă!
Deşi aveau limbaj, probabil semiarticulat, cunoşteau focul, prelucrau piatra, lemnul şi osul, inventaseră topoarele, suliţele, cuţitele, capcanele, veşmintele şi se organizaseră social destul de complex, neanderthalienii s-au oprit la acest stadiu, suficient pentru supravieţuire, dar nu şi pentru evoluţie. Cei care au inventat armele de lovire la distanţă, uneltele specializate, casele, roata, ambarcaţiunile, au descoperit limbajul metaforic, artele, îmblânzirea speciilor de animale, cultivarea plantelor şi, esenţial, prelucrarea metalelor, au fost Homo sapiens fossilis. Specia a avut mai multe grupări (Cro-Magnon, Brünn, Comb-Capelle, Chancelade, La Madeleine, Oberkassel, Grimaldi) care vor da naştere, prin anii 10 000 î.Hr., la tipurile de populaţii europene cunoscute astăzi: nordică, meridională, slavă, saxonă.
Apăruţi în anii 35 – 30 000 î.Hr., Homo sapiens fossilis se caracterizau prin talie înaltă (1,85 m), capacitatea cutiei craniene de 1 700 – 1 800 cm³, membre lungi şi oase subţiri, pilozitate corporală redusă, creier cu emisfere egal dezvoltate şi un număr sporit de circumvoluţiuni, chip oval, bine proporţionat (datorită verticalizării osului frontal, micşorării foselor nazale şi retragerii prognatismului). Aceste caracteristici fizice au necesitat 200 000 – 400 000 de mutaţii genetice cu caracter neotenic (mecanismul biologic ce permite unor specii să păstreze caractere neonatale sau infantile pe întreg parcursul vieţii şi care a dus la evoluţia omului din maimuţele antropoide). Ele reprezintă un adevărat miracol al naturii, având loc nu în sute de milioane de ani (într-un milion de ani se produc, în medie, 250 mutaţii genetice), ci doar în 100 000 de ani!
Codul genetic al omului modern s-a dovedit mai puternic decât al neanderthalienilor, ceea ce a dus, probabil, la dispariţia celor din urmă. Ei nu au fost eliminaţi prin masacre la scară mare, ci prin împingerea spre zone inospitaliere de către noii veniţi şi, în egală măsură, prin pierderea treptată a caracteristicilor neanderthaliene la urmaşii rezultaţi din cupluri Neanderthal – Cro-Magnon. Totuşi, grupuri restrânse au supravieţuit în Asia Centrală, Caucaz, nordul Scandinaviei şi în Bazinul Volgăi, până în secolele X – XV (unii au rezistat chiar până în secolele XIX – XX în Mongolia, Pamir sau Siberia).
Cei din Scandinavia au un istoric aparte.
Potrivit descoperirilor arheologice dintre 1800 şi 1970, neanderthalienii nu au populat peninsula până la dispariţia lor din Europa (anii 25 000 î.Hr.), datorită extinderii calotei glaciare peste întreg nordul continentului (Norvegia, Suedia, Finlanda, Țările Baltice, Scoţia, Danemarca, Prusia şi Irlanda). Urmele primelor aşezări din aceste zone datează din anii 10 – 9000 î.Hr. şi aparţin omului modern protonordic (Homo sapiens Cro-Magnon – La Madeleine – Brünn).
Rezultatele cercetărilor de după 1980 atestă însă existenţa, dincolo de Paralela 65, în Norvegia şi Suedia, a unor comunităţi neanderthaliene între anii 10 000 – 2000 î.Hr., confirmând teoria potrivit căreia aceste grupări au fost împinse spre nordul extrem de populaţiile Cro-Magnon. Un adevăr pe care cronicarii medievali îl afirmau încă din secolele IX – XV: „triburi de oameni-urşi se ascund în peşterile adânci din fiordurile şi munţii rămaşi în afara regatelor suedez şi norvegian (aşa cum erau ele constituite în anii 800 – 1200 – n.a.)“.
„Oamenii-fiare“ se îmbrăcau în blănuri de urs, nu cunoşteau metalul şi făceau uneori incursiuni în ţinuturile vikinge pentru a fura femei, copii, dar mai ales arme şi unelte. Trăind dincolo de limita nordică a culturii cerealelor în Europa, oamenii-urşi supravieţuiau din vânătoare şi păstorit semi-nomadic. Din acuplările – voite sau nu – cu „oamenii-urşi“, femeile vikinge năşteau copii pe care, spun legendele „îi ucideau neîntârziat şi fără şovăială, înfricoşate de înfăţişarea lor monstruoasă“.
Treptat, odată cu explozia populaţiei vikinge, neanderthalienii scandinavi au fost masacraţi. Însă amintirea lor a rămas: în memoria colectivă a comunităţilor locale, în poemele recitate de scalzii regilor Harald „Colţ Ascuţit“ al Norvegiei, Harald „Dinte Albastru“ al Danemarcei şi Erik „Victoriosul“ al Suediei (secolele VIII – X) sau în cronica ambasadorului arab Ibn Fadlan (secolul X)…
Helion nr 3-4/2022
