Dar eu nu eram mort. Nu încă. Eram tânăr. Aveam 27 de ani și niciun rost pe lume. Da, niciun rost. Când eram mic, unchiu-meu și mătușă-mea îi spuneau maică-mii „Nu știu ce te faci cu copilul ăsta. Nu e bun de nimic. Toți vecinii se plâng de el că e rău”. Dar eu nu eram rău. Ieșeam în fiecare zi în fața blocului și trebuia să stau acolo. În fața blocului. Maică-mea mă păzea mereu de la geamul apartamentului nostru de la etajul al doilea. Nu mă scăpa o clipă din ochi. Îi era frică să nu mă răpească taică-meu sau să pună pe cineva să mă bată. Iar acolo, de obicei mă jucam cu niște soldăței din plastic sau loveam mingea de zidul blocului, ceea ce îi enerva pe vecini, care ieșeau pe geam și strigau la mine. Iar eu mă opream din acel joc câteva minute, după care începeam din nou să dau șuturi în mingea care lovea din ce în ce mai nervos zidul blocului. Îmi doream un artex, așa cum aveau câțiva băieți din cartier, dar maică-mea nu avea bani să-mi cumpere un artex, așa că mă mulțumeam cu o minge de duzină, cumpărată din piață, care se spărgea după două săptămâni. Mai târziu, prin clasa a șaptea, mi-am dorit o minge de baschet, dar maică-mea nu avea bani să-mi cumpere o minge de baschet. Dar tu știi toate astea, nu-i așa, omule fără chip?

Atunci când mori, sfincterele ți se relaxează. Te caci pe tine. Îmi revenise din nou în minte acest gând: Atunci când mori, sfincterele ți se relaxează și ți se scoală mai tare ca niciodată în viață.

Nimic din tot ce mi se întâmpla nu îmi mai părea în niciun fel, nici măcar atunci când întunericul începuse să mă înconjoare din nou. Nu-mi mai era frică. Putea fi un vis, din care m-aș fi trezit dimineața doar cu un sentiment straniu.

În fața mea ghiceam contururile acelei mese de piatră cu scaunele ei joase. Eram singur. Mă simțeam ca un elev într-o clasă pustie. Nu mă mai puteam mișca, nu mai voiam să mă mișc. Oricum, nu aveam unde să merg. Nu exista ieșire din acel loc, iar eu obosisem. Nu-mi era frică, eram doar obosit. Deodată am știut că acea singurătate nu m-a părăsit niciodată. A fost prietenul meu cel mai fidel. Mai fidel ca un labrador. Am închis ochii. Putea fi un vis, din care m-aș fi trezit dimineața doar cu un sentiment straniu.

M-aș fi trezit lângă ea și i-aș fi privit tatuajul de pe spate, acel șarpe încolăcit care se mișca în ritmul unei respirații molcome, aproape imperceptibile.

„Ce aş putea să-i spun acelui şarpe ca să-l îmblânzesc?” te-am întrebat într-o amiază călduroasă de iunie.

„Nimic. Dar poți încerca”, mi-ai răspuns râzând.

„Universul se extinde, mi-ai spus altădată, se extinde atât de mult și de rapid încât lumina stelelor și a galaxiilor va fi imperceptibilă. Un întuneric dens va acoperi ca o copertină totul. Prea mult spațiu și prea puțină lumină. Atomii se vor descompune, distrugând materia. Carnea se va revolta împotriva corpului. Există un început și un sfârșit, iar noi ne apropiem de sfârșit. Nu știm asta, dar ne apropiem de sfârșit.” Și păreai atât de sigură când îmi povesteai toate astea, ca un mesager al apocalipsei. Mie puțin îmi păsa de acel sfârșit.

 

„Pentru tine, adevăratul meu chip nu există. Degeaba îl vei căuta. Vei găsi doar ce vrei tu să găsești. Și totuși, eu exist. Sunt aici. Iată adevărul!” am auzit deodată vocea difuză, ca un ecou, a omului fără chip.

„Iată adevărul!”

Care adevăr, omule fără chip? Care adevăr?

*

Am închis ochii și mi-au revenit în minte zilele de vară, în care mă jucam cu prietenii în fața blocului. Jucam fotbal, Omul Negru sau Țară, țară, vrem ostași. Și nimic nu tulbura acele zile. Poate doar certurile dintre maică-mea și bunică-mea. Le auzeam pe amândouă din camera mea. Pereții nu sunt niciodată prea groși.

„Iar a luat o notă mică la matematică. Nu te ocupi destul de copilul ăsta”, se auzea glasul bunică-mii.

„Ieri am făcut tema cu el. Ce să-i fac dacă nu învață?”

Stăteam pe-afară toată ziua, până seara. Îl chemam pe Ovidiu, care nu ieșea mereu. Dar nu-mi păsa. Uneori îi găseam pe Elvis sau pe Bobi.

Voiam afară seara, cu toți ceilalți, să mă joc pac-pac sau de-a v-ați ascunselea. Sau să prind un fotbal pe terenul de lângă stradă, unde eu nu aveam voie și unde se adunau toți ceilalți.

În schimb, stăteam în camera mea, care era lângă bucătărie, unde, serile, maică-mea se certa cu bunică-mea. Uneori lipeam urechea de peretele care despărțea camera mea de bucătărie.

„Iar l-am găsit afară, de ce nu-l chemi în casă la opt?” întreba maică-mea.

„Lasă-l și pe el să se joace cu ceilalți copii”, îi răspundea bunică-mea. „Îl ții numai în casă. Și frate-tău a spus asta.”

„Lasă-l pe el să-și crească copiii cum vrea, că are trei, dar să nu-mi zică mie cum să mi-l cresc pe al meu. E opt, îl chemi în casă.”

„Nu se poate înțelege omu’ cu tine. Ești încăpățânată, nu vrei să asculți de nimeni. Frate-tău îl va ajuta pe băiatu’ ăsta când va crește.”

„Hai s-o văd și pe asta.”

„De ce nu vrei să-i dai sfertul de casă?” venea dintr-odată întrebarea bunică-mii.

Maică-mea rămânea atunci ca paralizată. Treceau câteva secunde până când răspundea răstit.

„Atât mi-a rămas și mie de la tata. Cum să-i dau sfertul meu de casă? E dreptul meu! Atâta am și eu, și nu-mi spune că îl va ajuta pe copil. Nici nu-i pasă de el.”

„Ești încăpățânată! Te-a ajutat să cumperi apartamentul ăsta.”

„Da, dar eu îl plătesc. Eu am rată pe apartament, nu el. Și nu-i dau sfertul ăla, chiar dacă se spânzură nevastă-sa.”

Eu îmi dădeam radioul tare. Nu-mi prea păsa de casa lui unchiu-meu, nu-mi prea păsa de problemele celorlalți atâta timp cât pe mine mă lăsau în pace.

„Și ce faci? Te duci în casa aia și tragi o linie cu creta ca să știe care e partea ta? Și stai acolo?” se mai auzea glasul bunică-mii, deși radioul era dat tare.

„Da, așa am să fac”, încheia maică-mea discuția.

Cele mai liniștite erau diminețile de sâmbătă și duminică. Atunci bunică-mea și maică-mea își beau cafelele iar vorbele lor erau domoale. Încercau să-și ghicească viitorul în zațul care se întindea pe peretele ceștilor. Bunică-mea avea ascunse prin dulapul de la bucătărie câteva cărticele despre ghicitul în bobi și cafea. În camera cea mare ținea doar revistele și cărțile cu desene și hărți astrologice.

„Uite, ai aici o cruce albă.”

„Unde?”

„Uite, chiar aici”, răspundea bunică-mea arătând cu degetul o formă incertă de pe peretele ceștii.

„Da, așa e”, aproba maică-mea. „Ce-o fi?”

„Nu știu, dar azi-noapte l-am visat pe frate-tău. E bun în vis.”

„Așa e, în vis e bun.”