Născut la 16 aprilie 1954 în Târgu Cărbunești, județul Gorj, Victor Martin provine din echipa de sefiști formați în cenaclurile craiovene „Henri Coandă” și „Victor Anestin” –  între ei Viorel Pîrligras, Marian Mirescu, Mircea Liviu Goga, ca să-i pomenim doar pe cei care, de-a lungul deceniilor, și-au construit profiluri distincte în anticipația literară și în artele adiacente. A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova (redevenit ulterior Colegiul Național Carol I), apoi Institutul Agronomic din Cluj-Napoca. Profesiei pentru care și-a obținut titlul de inginer i-a preferat însă activitatea ziaristică, mai întâi ca redactor la revistele studențești Mesaj comunist din Craiova și Napoca universitară din Cluj, colaborând totodată la revistele de cultură Ramuri, Echinox, Tribuna și Steaua, între 1980 și 1987. După Revoluție a lucrat în calitate de redactor la publicațiile săptămânale nou apărute Situația, Jurnalul de Dolj, Mesagerul Olteniei, iar ca redactor-șef la ziarele Agenda Olteniei și Opinia. A trecut și prin redacțiile altor publicații ivite pe pământ oltenesc: Omega, Oltenia Business, Magazinul de publicitate, Autograf MJM. Debutul și l-a făcut în 1972 în revista Omicron, cu povestirea Robinsonul spațiului, colaborând ulterior atât la unele dintre publicațiile regionale amintite mai sus, cât și în Știință și tehnică, Jurnalul SF, colecția Anticipația și almanahul cu același nume. A debutat editorial cu volumul Aforisme (1995), care anunță de fapt o linie predilectă în creația autorului, dezvoltată și în alte culegeri similare, presărate pe traseul carierei: Insolația de la miezul nopții (1996), Binținguri cu flanțanguri (1999), Violatorii zilei de mâine și Teoria prazului (ambele în 2000), Triumful prostiei (2003), Carte de citit la volan (2005), Țara lui Travian (2009) etc. Mai multe plachete de versuri (Arhitectura șoaptei, Curcubeie de ciocolată, Îngerul hipnagogic), unele reluate ambițios în ediții noi, solicită coarda lirică a acestui autor înzestrat mai degrabă pentru paradox și ironie. Uneori poezia sa frecventează și teme SF, ca în Exod 4001, piesă ce putea fi citită în numărul 3 din Omicron. Exodul cosmic se produce  din „Letia, pătratul de soare dintre sori/ cristal între cristale, în sute de culori”; lume unde, în urma celor ce pleacă precipitat „rămâne o stea fără popor”. Inflexiuni nostalgico-tragice mută, întrucâtva comic, ecouri din François Villon în „a spațiului rotire”:

 

„Unde e Uvinaia, orașul în spirală,

oraș cuprins de noapte, de ură și de boală?

și unde sunt, te-ntreabă, celebrele inale

cu zorii lor de ceață și florile de vale.

Din spațiul care soarbe a spațiului rotire

se zbate între clipe o simplă amintire,

o sete rea de fugă e greul gheb de piatră

când ai ales exilul, din el făcându-ți vatră…”

 

Dar înclinația pentru science-fiction își găsește debușeul veritabil în proza scurtă și în romane. Povestirile lui Victor Martin ocupă câteva volume, Timbrul şi alte povestiri science-fiction (2000), 4 proze science fiction (2007) și Mașina viitorului (2011), ultimul incluzând, pe lângă unele titluri noi, un nucleu de lucrări extrase din culegerile mai vechi. Plăcerea anecdoticului produce aici şi cugetări concentrate, în care absurdul hilar al unei combinaţii generice se pune în relaţie cu absurdul, cel puţin comparabil ca dimensiuni, din realitatea socială contemporană. Autopsia prezintă disecţia unui extraterestru cu o înfăţişare pregnant falică, în transmisie TV comentată de diverşi specialişti. Dincolo de consideraţiile pedant-ştiinţifice ale chirurgului, găsim presărate în text ironii aforistice de felul: „odată răpiţi de extratereştri, foarte mulţi locuitori ai Terrei au devenit oameni”, „fiinţele sunt, într-adevăr, superioare omului şi […] nu ar fi în stare să se bage în politica noastră”, „românul este ospitalier din fire şi, dacă-i întinzi o mână de ajutor, el ţi-o sărută” etc. Autorul exploatează în mod predilect situaţiile umoristice conectate la gândul inept şi gestul mecanic. De la extratereştri s-ar putea învăţa „teleportarea ca mijloc de eludare a taxei de trecerea frontierei”, „metode noi de ghicit trecutul”, cum să devii telepat „fără să se afle”, în fine, „o mare clarviziune asupra fenomenelor încâlcite, lucru deloc convenabil pentru guvernanţi”. Parodia limbajului tehnicist produce un veritabil delir al invenţiei amuzante, precum în Maşina viitorului, schiţă redactată în jurul unei monstruozităţi hilare cu menirea de a-şi transporta pasagerii „fără posibilitate de întoarcere, în viitor, acolo unde durere nu e, foamete nu e, nimic rău nu e, aşa cum scria în prospect”:

 

„Priviţi tuburile courot, bibic şi tubul sarma! Priviţi sensul tubului bibic şi capul evaziv pentru eventuale evantaie! Capul acoperă acest mic şiştoc, producător a 24 de scântei etrusce, la nivelul celor 4 găurele. Totul dă în aceste scântei saxobale, la o presiune indusă. Priviţi aceste aripioare de bătut vântul!… Atât cât puteau să se exprime de plastic, ei, anticii, au numit acest obiect «maşina de bătut vântul». Uronitratul folosit drept combustibil ne duce cu gândul la procesul de fotosinteză şi la aplecarea omului primitiv spre natură.”

 

Rareori SF-ul lui Victor Martin părăseşte nivelul anecdotic al textului şi poanta umoristică. Autor de texte pentru fanzine şi obscure reviste de provincie, Paul din Succesul ca un ochi de sticlă nu poate sălta deasupra condiţiei sale anonime din pricină că viaţa, într-un fel de conspiraţie perfidă, îi copiază cu anticipare subiectele, anulându-le astfel originalitatea. Unei adolescente cu „inserturi erotice” nu doar în vise, ci şi în stare de veghe, bărbaţii întâlniţi îi apar sistematic într-o ipostază nudă (Un experiment nereuşit). Speculaţia gratuită ajunge şi la performanţa de a coborî motivul cristic în dizgraţios: o voită confuzie operată între termeni din regimul detenţiei (puşcărie, deţinuţi, celulă „de lux”) şi cei implicaţi în actul biologic al fecundării sugerează varianta monstruoasă a unui Isus siamez, deoarece „se mersese prea departe cu iubirea aproapelui” (În celulă cu Isus). Când se orientează spre fantastic (La pescuit) sau spre povestirea horror (Societatea comercială Brownistein), autorul este, incontestabil, mai inspirat.

Romanele autorului, de la Can și Ideea (2002), la cele mai ambițioase ca întindere și ca obiective satirice (Elogiul muncii de  partid, 2004; Noaptea orașului ilustrat, 2007; Partidul de export, 2008; Monede de sticlă, 2010), pleacă și ele de la „gândirea paradoxală” și provocatoare pe care Victor Martin o recunoaște în aforism, înțeles „ca un exercițiu de flexibilizare a inteligenței și de întărire a memoriei”, care ar fi recomandat de psihologie „ca să nu ne prostim” – așa cum susține el într-un interviu luat de Marian Truță. Încrederea autorului în valoarea și în serviciul universal al aforismelor este deplină și de nedescurajat, chiar dacă procedeul respectiv riscă să lase în umbră procedee infinit mai folositoare  epicului și construcției romanești.

 

„E şi asta o limbă artificială, cum este esperanto. Aforismele, indiferent dacă le iei ca frânturi de gând sau drept ceva rotund, elaborat, sunt cărămizi pentru orice: poezie, proză, filozofie, eseistică etc. Pentru mine, sunt cărămizi pentru science-fiction. Filozofic vorbind, dacă te uiţi la o cărămidă, o poţi percepe ca sămânţă a unei viitoare construcţii literare, ca pe o idee. Deci, până la urmă, ar fi şi asta o definiţie pentru aforism: aforismul e idee.”

 

Elogiul muncii de partid se intitulează, cu vizibilă ostentaţie, o scriere a lui Victor Martin pe ideea că idolatrizarea forţei politice conducătoare nu s-a epuizat, ca tendinţă, odată cu refluxul propagandismului agresiv din anticipaţia românească de la mijlocul secolului XX – bunăoară Oul lui Columb de Eduard Jurist, destule povestiri de-ale lui Camil Baciu din Revolta creierilor, sau Atacul cesiumiştilor de Sergiu Fărcăşan, roman sprijinit temeinic pe aceeaşi ideologie de serviciu, ilustrată cu brio de elanurile lirice din epocă; ori o altă scriere foarte cunoscută a celui înainte pomenit, O iubire din anul 41.042, unde partidul umple cu prezenţa sa fundamentală Galaxia şi întregul viitor. Ca să nu se producă, din cauza titlului, vreo confuzie cu broşurile „mobilizatoare” ale literaturii emanate odinioară din maşina de produs inepţii populare a puterii defuncte, Victor Martin îşi defineşte prompt cartea drept „roman science fiction”. Ceea ce şi este, în fond, prin subiect şi prin maniera inconfundabilă în care sunt tratate elementele sale constitutive. Scrierea lui mai este, totodată, o satiră şi o antiutopie, pe parcursul căreia pretenţiile unei construcţii politice exemplare se demolează pas cu pas şi se dizolvă în acizi eficienţi. Şi Camil Baciu sau Eduard Jurist dezvoltau impulsuri satirice, dar umorile lor se exercită exclusiv asupra ţintelor „inamice” indicate de politica partizană, aşadar în sensul şi în beneficiul ideologiei secretate de puterea vremelnică. La Victor Martin, satira învăluie însuşi „partidul”, cu pretenţiile sale găunoase, cu organizarea sa internă bazată pe intrigi şi relaţii secrete, cu obiectivele învelite în sloganuri „mobilizatoare”, bombastice, iar în realitate depinzând de interese egoiste, pline de cinism. E de la sine înţeles că „elogiul” anunţat în titlu este unul fals şi ironic. Sensul său se răsfrânge nu doar asupra unui anume partid, ca în cazul laudelor mai mult sau mai puțin devotate de odinioară, ci asupra oricărui partid, în măsura în care acesta se dovedeşte o organizaţie dubioasă şi iremediabil coruptă, sumisă ideii de putere nemărginită şi scopului personal. E posibil ca o asemenea poziţie auctorială necruţătoare să-şi aibă originea într-o mare şi dezgustată dezamăgire, în trena căreia partidele tranziţiei româneşti apar a fi constituite ejusdem farinae, încât imoralitatea politică ascunsă abil sub măştile democraţiei şi ale vizionarismului bine intenţionat provoacă soluţia satirică, generalizată, din roman. Proiectată în sublimul dimensiunii cosmice, „munca de partid” are aici o conotaţie peiorativă, sprijinită pe o puzderie de exemplificări de care, în paralel cu cartea, e plină şi realitatea noastră imediată. Topind laolaltă limite şi asperităţi, autorul obţine un partid sintetic, esenţă dogmatică pură.

Simplu şi liniar, subiectul se pretează mai degrabă la povestire decât la ţesătura epică densă şi la complicaţiile de intrigă pretinse îndeobşte de roman. Astfel, greşind clădirea unde urma să-şi înregistreze oficial primul născut, tânărul Albert se trezeşte într-o navă cosmică sofisticată, organizată pe criteriile activismului de partid şi lansată spre planeta Ioza, unde lucrurile extraterestre aşteaptă să fie puse în ordine după scheme „democratice” experimentate pe Pământ. Restul e un dialog imens, cu parteneri mereu schimbaţi, prin care intrusul ia cunoştinţă de obiceiurile insolite ale lumii sortite implantului de exocultură politică, precum şi de efectele paradoxale ale importului de „forţe politice terestre” în excentrica societate ioziană. Obiectivele supuse eroziunii trimit iniţial gândul spre modelul orwellian, dar trebuie spus imediat că antiutopia de faţă, deşi orientată spre politic şi social, n-are dramatismul şi tensiunea tragică acumulate în romanul 1984. Satira lui Victor Martin e senină, de om care ştie să se amuze pe seama ţintelor sale; ea cheamă frecvent anecdoticul între instrumentele menite s-o îmblânzească. În măsura în care se poate deduce un fir narativ, acesta se desfăşoară lejer printre calupurile de dialog, ca o panglică de scotch care adună cu lipiciul ei vorbe de duh, calambururi inteligente, situaţii comice, fabule năstruşnice, interesante în sine, dar parazitare într-un context care şi aşa nu străluceşte prin dinamism. Aforismele paradoxale care i s-au remarcat autorului în mai vechile sale povestiri virează acum decis, dinspre contextul general, înspre orizontul mai bine delimitat al politicului. Critica lor implicită atinge sistematic demagogia de partid. Concentrată, gustând aberaţia de mentalitate, expresia aforistică fixează cu precizie, ca într-un insectar, perle de cinism politic interplanetar:

 

Suntem planeta tuturor posibilităţilor, dar nu a posibilităţilor oricui, ci a posibilităţilor noastre.”

„Asta e politica de înaltă calificare, pornind de la un nivel foarte crescut al proastei calificări.”

„Pentru a ajunge la titlul de cei mai proşti dintre cei buni, mulţi politicieni se luptă să ajungă cei mai buni dintre cei proşti.”

„Soţul meu spune ca sunt grasă şi îmi recomandă singurul regim de slăbire, valabil din punctul lui de vedere: regimul totalitar.”

 

Evident, satira partidului galactic nu poate fi lipsită de un context SF adecvat. Prin urmare, vom găsi în roman şi suficiente elemente de recuzită specifică (alieni, clone, dubluri, personaje dispersate la comandă şi reconstituite prin contribuţia „furnicilor microscopice de conversie”, precum şi o piaţă neagră a materialelor genetice în care – dacă pământenii sunt obsedaţi de mitinguri electorale regizate şi de alte subtilităţi ale politichiei universale – mafioţii autohtoni de pe Ioza se arată la fel de pricepuţi. Autorul parodiază cu perceptibilă satisfacţie asemenea clişee, dând din loc în loc pagini de un amuzament remarcabil. Elementelor de recuzită convenţională li se alătură, în chip surprinzător, reacţiile banale, de telenovelă, ale personajelor extraterestre – ceea ce dă contextului un caracter amuzant, dar şi sensul critic primar pe care parodia îl conţine implicit. Victor Martin se simte excelent în această manieră, deşi o oarecare uniformitate stilistică există în scrisul său. Romanul ar fi câştigat prin concentrare şi printr-un mai echilibrat raport al părţilor dialogate (totuşi, în exces!) cu paginile de naraţiune efectivă. Folositoare compoziţiilor umoristice, personajele „uşoare” şi străvezii fac bună casă îndeosebi cu textele scurte. Totuși, ele umplu până la refuz această carte, în detrimentul unor eroi mai consistenţi şi al unor acţiuni mai energice, pe care o formulă epică largă le pretinde.

 

 

Noaptea oraşului ilustrat prelungeşte liniar acţiunea din Elogiul muncii de partid, încât nu mai putem vorbi de două romane diferite, ci de una şi aceeaşi desfăşurare epică, întinsă epopeic pe mai mult de 600 de pagini. Lucru pe care îl recunoaşte, de altfel, şi autorul, atunci când reuneşte ambele cărţi pomenite, sub formă de simple „părţi”, într-un singur roman SF, intitulat Partidul de export (2008). Şi calităţile, şi lucrurile amendabile sunt în mare aceleaşi. Victor Martin este un autor cu o remarcabilă poftă de scris, el născoceşte în avalanşă situaţii comice menite să prelungească la nesfârşit aventura politico-spaţială desfăşurată la limita conştientului şi a somnolenţei visătoare a personajului său, Albert Hosman. Cum ne amintim, răpit de o navă cosmică, acesta ajunge, împotriva voinţei şi a naturii sale autentice, să „pună umărul” la extinderea simbolică a unei influenţe de partid în întreaga Galaxie. Navigând cu deplină lejeritate printre clişeele anticipaţiei şi printre ticurile obişnuinţelor politice de azi, autorul produce scene lejere, de care el însuşi pare că se amuză copios atunci când le scrie, dezinteresat de credibilitatea lor. Dezinteresat într-atâta, încât chiar invită cititorul să i se asocieze în efectul micilor, dar permanentelor trucuri de subminare a seriozităţii cu care i-ar putea fi tratată, eventual, aventura imaginară. Această a doua parte a aventurilor sale „cosmopartidice” lungeşte dezavantajos subiectul iniţial. Presat de elanul pe care n-a avut inspiraţia să şi-l curme la timp, Victor Martin expune într-o lumină crudă unele defecte ale textului său ce puteau fi trecute iniţial mai uşor cu vederea. Evident, nu tratarea caricaturală deranjează, fiindcă, între mai multe alte soluţii, şi o asemenea relaţie cu subiectul este pe deplin îndreptăţită. În virtutea ei, vom avea de-a face cu personaje-păpuşi, cărora le-am pretinde în zadar trăiri autentic omeneşti, reacţii verosimile, sau vreo acoperire psihologică menită să dea siguranţă şi adâncime acestora din urmă. Caricaturile, prin definiţie, nu au dimensiune psihologică, dar au sens şi, mai ales, trebuie să prezinte calităţi pe seama cărora să se declanşeze efectul amuzant scontat. O concentrare e necesară până şi în genul acesta „uşor”, iar orice comedie trebuie oprită prompt după cele trei acte tradiţionale, fiindcă adăugarea de tablouri suplimentare nu numai că încarcă ansamblul, dar îl şi compromite.

Prin Noaptea oraşului ilustrat se dezvoltă, astfel, un hăţiş de întâmplări, unele amuzante, altele mai puţin, dar care reuşesc să creeze, prin acumulare masivă, impresia unei opere stufoase, ameninţată de diluţie şi devalorizare. Spectaculosul lejer ia din ce în ce mai des locul unor fapte narate simplu şi convingător. Lungind subiectul, autorul nu se mai poate feri de banalităţi, de repetiţii, de formulări neglijente, pentru care „peria” stilistică ar fi fost salutară, în caz că graba redactării n-ar fi exclus-o dintre instrumentele indispensabile unui prozator. Pe ansamblu, tensiunea relatării scade, dându-ne sentimentul că mecanismul ei, mânat iniţial de o turaţie alertă şi constantă, a obosit. În ciuda unei inducţii artificiale de energie, el funcţionează de la o vreme în gol.

În schimb, romanul Monede de sticlă este din categoria cărților care se citesc cu greutate pe primele lor 50 de pagini, dar pentru cei ce trec testul răbdării lucrurile se schimbă treptat, construcția și intențiile textului încep să se vadă, iar în cele din urmă lectura e răsplătită. Cu condiția să nu aștepți ca autorul să se contrazică pe sine, prezentând pagini cu totul diferite de ceea ce ne-a oferit până acum. Și nici să nu pretinzi dezvoltări epice consistente, mari tensiuni dramatice, ciocniri de caractere (pe coordonate anticipate, bineînțeles) unui mare degustător și producător de umor aforistic. Am putea spune, din nou, că tot ce trece pe dinaintea ochilor lui Victor Martin devine aforism. Calambururile sunt atât de numeroase în cele cinci sute de pagini ale romanului, încât răsar de oriunde, în indiferent ce moment al numeroaselor dialoguri din care se construiește cu voluptate cartea. Multe dintre aceste sentințe comice au nu doar haz, rezultat din ciocnirea scurtă și scăpărătoare a unei trăsături reale cu reflexul ei în absurd, ci și cuvenita înțelepciune, pe care un aforism veritabil trebuie neapărat să și-o propună. Iată câteva, extrase absolut la întâmplare, fiindcă o listă sistematică pare și inutilă, și greu de făcut: „Pluralitatea universurilor e ceva obișnuit pe aici, natural, dar cam haotic și cu implicații imprevizibile”; „Timpul trece oricum, noi nu”; „Unii gândesc trecerea timpului într-o limbă, alții în alta”; „Orice elimini din organism, prostia rămâne”; „Nimeni nu e prost în țara lui și, mai ales, în țara altuia”; „Începu o săptămână a invențiilor absurde, așa cum sunt toate invențiile, până li se dovedește utilitatea”; „Tot o capodoperă a unei societăți deschise era considerată și Legea privind protecția muncii, prin aceasta, munca era protejată de toți neaveniții, deoarece frontul muncii trebuie apărat chiar și cu armele”; „Orice junghi are tusea sa și invers”; „Între a nu fi încă, a nu fi și a nu mai fi nu încape nimicul”; „Până să ajungă să fie orb, destinul omului care muncește e implacabil”; „Cei ce muncesc sunt considerați oameni; cei ce nu muncesc sunt considerați ironici”; „Conducerea face fapte bune pe ascuns; nimeni nu știe în ce constau acestea”; „O populație care nu vrea nimic merită acest lucru”. Evident, un roman nu își poate susține construcția numai pe asemenea cărămizi, fie și sclipitoare. Proza autorului craiovean nu se poate lipsi însă de ele, iar fațadele zidite de el conțin brâuri-brâuri de „lucrături aforistice”, deseori în exces. Victor Martin contează pe inteligență și pe spiritul speculativ mai mult decât pe forța epică a talentului său. Într-o ficțiune polimorfă, el descrie lucid și ironic o suprarealitate, având totuși punctul de plecare în universul socio-politic al contemporaneității noastre criticabile și menținând permanent punțile netăiate spre țintele aluziilor sale. Unui scenariu ferm, surprins în desfășurarea sa coerentă, i se preferă jocurile de scenarii, secvențele putând astfel să treacă subit și, bineînțeles, fără cuvenita pregătire de la una la alta. În fiecare dintre ele există premisa ca totul să poată fi luat în serios, câtă vreme nu apare perspectiva comico-ironică prin care totul să fie dat peste cap și reluat într-o altă desfășurare. „Realitățile” sugerate în roman sunt profund marcate de virtualitate, însă nu de una impusă de însăși materia sa internă, ci de o virtualitate atent construită și regizată de undeva de deasupra, unde simți mereu ochiul treaz și dispoziția ludică a autorului.

***

Vezi și

Egal cu tine însuți– recenzii

Dispariția