Dispariția

Toţi auditorii prelegerilor, ţinute de profesorul Emil Horst la Universitate, au dispărut. Au mers la cursuri cât au mers, apoi, într-o secundă neştiută, au uitat drumul de întoarcere.

Au mai urmărit ei şi alte prelegeri, dar punctul de întâlnire al tuturor dispariţiilor era sala în care preda acest straniu profesor de socio-politică. Poliţia s-a ocupat de caz ani de-a rândul, dar un lucru era sigur: profesorul nu avea habar de nimic sau nu îl interesa ce se petrece în jur.

“Absurd! , şi-au spus, dispariţia cuiva e un eveniment social cu nebănuite implicaţii politice. Nu se poate ca profesorul să nu fie interesat de subiect.”

Emil Horst nu poseda ilegal vreo maşină de atomizare şi nici sub catedră nu a ascuns pe cineva. Despre vreun fel de maşină a timpului, nici vorbă; deşi mai dădea idei colegilor de la alte discipline, era un tip antitehnic.

A fost interogat, spălat, tuns şi frezat, cum se spune, apoi a intrat pe mâna presei şi a unei comisii guvernamentale de anchetă. Bietul om era curat.

Colocviile nu-i erau interzise, iar rudele celor dispăruţi au rămas să plângă în continuare, să trimită memorii Curţii Supreme de Justiţie şi Parlamentului sau să-şi imagineze că profesorul ar fi capul acestei răutăţi.

Necazul şi mai mare era că, printre cei dispăruţi, era  şi Marisa, o fată blondă şi grăsuţă, prietena lui Mac Hermann.

Mac o înşela cu Lola, motiv pentru care ea era hotărâtă să se sinucidă. De ce să se arunce de pe vreun pod sau să se spânzure de vreo bârnă? Mai bine se ducea la cursul de socio-politică al profesorului Emil Horst, de unde, se spune, au dispărut şi dispar oameni. Poate avea şansa să treacă într-o lume paralelă, mai bună, să scape de lumea idioată în care trăim şi de monstrul  Mac, pe care l-a iubit fără măsură. Poate, în altă lume, făcea cunoştinţă cu un băiat bun, din altă rasă, dar cu bun simţ şi credincios ca un câine. Acesta e visul oricărei fete sensibile, îndopată cu romane de dragoste.

De unde să ştie ea că, totuşi, Mac o iubea foarte mult? Nici el nu înţelegea prin ce era atras de această proastă blondă, spălăcită, cu ochii nici albaştri, nici verzi.

Cam la astfel de lucruri se gândea Mac Hermann în noaptea senină de vară, în timp ce privea, prin fereastra deschisă, adâncul cerului de noapte, punctat cu stele. Îşi spunea că e o datorie de onoare să-şi caute prietena. În plus, era curios în ce consta misteriosul curs de socio-politică al domnului Horst. Existau zvonuri că acesta spunea nişte chestii de tot hazul, lucruri care, odată puse în practică, ar fi putut spulbera orice fel de putere, oricât ar fi fost ea de împâslită. Ar fi putut, spunea profesorul în glumă, să distrugă chiar şi o dictatură a surâsului.

Ideea, potrivit căreia oamenii dispăreau în momentul îndoctrinării totale, devenind posibili opozanţi, era pură utopie.

Cei care nu aveau răbdare să stea în opoziţie, erau rugaţi să treacă de partea puterii. După cum voiau, unii treceau, alţii aşteptau alegerile.

Profesorul nu putea fi acuzat de nimic. Unii cursanţi dispăreau după primele ore, alţii după câteva zeci de prezenţe. Nimic nu era sigur.

Obosit de atâtea gânduri, Mac s-a ridicat din pat şi s-a băgat sub duş. După câteva zeci de minute, şi-a luat un sandviş, ziarul din ziua precedentă şi s-a aruncat într-un fotoliu. A încercat să citească un articol, dar nu se putea concentra. Nu avea stare.

Şi-a revenit spre dimineaţă, când, după ce s-a spălat pe faţă şi a băut o cafea amară, a hotărât ce avea de făcut. Pentru că profesorul nu accepta cărţi de credit, şi-a luat banii, a închis cu grijă uşa, să nu-i trezească pe cei ai casei, şi s-a îndreptat spre staţia de metrou. După patru staţii, a urcat la suprafaţă, apoi cele câteva zeci de trepte ale intrării în Universitate.

A ciocănit uşor într-o fereastră, apoi din ce în ce mai tare, până a reuşit să trezească portarul din somn.

– Cu ce vă pot servi?! a întrebat acesta, blestemând în gând.

– Unde trebuie să plătesc taxa de participare la cursul de socio-politică al profesorului Emil Horst?

– Chiar aici e, s-a înviorat omul şi i-a tăiat chitanţă. A uitat să-i dea restul şi i-a indicat sala A17.

Când Mac a prezentat peticul de hârtie, femeia care croşeta pe scaunul de la uşa înaltă a sălii de curs a pretins şi ea un bacşiş.

Proaspătul cursant credea că incinta va fi mai mult mai goală, aşa cum erau şi culoarele, dar se înşela; amfiteatrul era plin. Cei mai mulţi se înghesuiseră spre catedră, preferând să stea pe scări, pentru a auzi mai bine. Proasta acustică a sălii era motivul pentru care ultimele rânduri de scaune erau goale. Mac a ocupat unul din aceste locuri, spunându-şi că, dacă tot a plătit, măcar să stea jos. Pentru  că nu putea înţelege mare lucru, a hotărât ca, a doua zi, să vină devreme pentru a ocupa un loc în faţă.

A întrebat tipul de alături dacă profesorul răspunde la interpelări şi a fost atenţionat să tacă deoarece se auzea foarte prost.

Profesorul spunea ceva despre cecurile cu limită de vârstă, explicând faptul că, după un anumit număr de ani, banii nu mai au aceeaşi valoare morală şi socială. Banii folosesc la tinereţe, atunci când prea puţini se pot bucura de ei. Stocând masa monetară, nelăsând tineretul să câştige şi să muncească mai bine, bătrânii îşi fac mai mult rău, explica, dând exemple din diferite ţări sau prezentând cifre şi procente de populaţie, pe categorii de vârstă.

Mac nu reuşea să fie destul de atent. Lacunele din teoria matematicilor îşi făceau efectul de anestezic. Sloganurile de pe pereţi i se păreau mult mai interesante. Politica era definită printr-un fragment, cules din discursurile unui senator celebru. “Mă bucur că voi m-aţi înţeles atât de bine, când, în realitate, eu nu am vrut să afirm nimic”, suna citatul. “Un om care munceşte, e bine să se gândească la asta”, era exprimarea socială a ştiinţei predate.

După ce a făcut apel la cursanţi, pentru a nu ştiu câta oară, să se evoce istoria patriei, în fiecare zi, şi să facă asta fără violenţă, spunând în glumă că acel ce sapă groapa altuia face condiţie fizică, nu şi socială, profesorul a anunţat că va termina imediat.

S-a lansat în consideraţii despre politica momentului, axându-se pe ideea că, dacă ţările mari sunt mari puteri, nu e neapărat nevoie ca ţările mici să fie mari inteligenţe. Teoria, potrivit căreia organele de represiune, poliţia şi serviciile ce asigurau securitatea statului, ar trebui să se chinuie şi ele puţin pentru a obţine informaţiile prin mijloace paşnice, se întindea la nesfârşit. Mulţi căscau discret, îşi ascundeau picoteala în spatele ochelarilor sau desenau cerculeţe şi pătrate, prefăcându-se că iau notiţe.

Ultimele bancuri, potrivit cărora: un poliţist a intrat într-o bibliotecă, în farmacii se vând medicamente, precum şi povestea unui parlamentar răpit de terorişti, care voia să ţină neapărat, chiar şi în aceste condiţii, o conferinţă de presă, reuşiseră să învioreze atmosfera. Parlamentarii nu sunt oameni răi, dar sunt prea mulţi şi, cu cât sunt mai mulţi, cu atât văd mai puţin truda guvernului susţinut de ei de a acumula datorii  pentru guvernul ce va urma la conducere, a mai spus profesorul, înainte de a reveni la obiectul cursului.

– În accidentul rutier numit comunism, mai multe milioane de oameni şi-au pierdut viaţa de pomană, a reluat, după ce râsetele au încetat. Istoria veche a Europei, atât de bogată în nuanţe, ne arată că orice ameninţare a Vestului la adresa Rusiei, a trecut prin România, o ţară mică, dar adâncă în resurse naturale. În acea ţară, la Piteşti, a fost simulat un accident nuclear, ocazie cu care au murit două milioane de persoane, alese cu grijă. În caz contrar, ameninţarea ar fi trecut prin Ucraina, ţară cu care şi noi avem nestăpânite relaţii de prietenie.

A întins o hartă şi a arătat locurile respective. Cursanţii se uitau cu indiferenţă la un continent despre care ştiau doar că e continent.

– În urmă cu treizeci de ani, când KGB-ul m-a recrutat, pe malul acestei mări, numită Marea Neagră, mi-au arătat femei goale şi mi-au spus că e datoria mea să le umplu.

Ultima glumă nu a  prins, dar nici nu mai era nevoie; cursul se încheiase.

Lui Mac i-a fost cu neputinţă să ajungă la profesor; cursanţii tăbărâseră pe el cu întrebările.

A frecventat prelegerile până la sfârşitul săptămânii, dar nu a reuşit să ajungă în faţă pentru a afla ceva despre Marisa; nu era destul de obraznic şi iute de picior. La capitolul trăncăneală, fetele erau primele. Cel puţin o duzină erau îndrăgostite până peste cap de domnul Horst; se înroşeau, se bâlbâiau şi le sticleau ochii când li se adresa. Fraze de genul “chiar şi desenată, femeia e un lucru foarte frumos” sau versuri de genul “ascuns în cuvinte, nimeni nu se poate ridica la înălţimea iubirii”, le dădeau gata.

În a doua săptămână, văzând că nu mai dispare odată, Mac s-a dezumflat de tot şi s-a hotărât să asculte expunerile cu mai multă atenţie.

Profesorul nu spunea lucruri noi, dar le spunea altfel. Tânărul student începea să fie de acord că, uneori, imaginaţia distruge realitatea; îşi nota în caiet toate năzbâtiile ce-i intrau în urechi, fără să-şi bată capul, hotărât să le analizeze altă dată.

A fost o săptămână a invenţiilor absurde, aşa cum sunt toate invenţiile până li se dovedeşte utilitatea. Descrierea maşinii de cusut portabilă, pe bază de fotosinteză, a ocupat trei cursuri a câte 4 ore fiecare, iar desenul grădiniţei de copii cu comandă-program s-a întins timp de patru cursuri. Grădiniţa prezenta avantajul că putea fi uşor condusă cu ajutorul unei telecomenzi; se ştia că, sociologic, managementul era lucru’ dracu’ într-o societate deschisă, iar copilăria formării oricărui popor nu trebuia neapărat să se preteze la ascultarea basmelor guvernului.

Tot o capodoperă a unei societăţi deschise era considerată şi Legea privind protecţia muncii; prin aceasta, munca era protejată de toţi neaveniţii, deoarece frontul muncii trebuie apărat chiar şi cu armele.

Drepturile internaţionale ale omului ar trebui să cuprindă şi un paragraf, care să interzică închiderea W.C.-urilor aşa devreme, obligând oamenii să se ducă acasă.

Prins în jocul profesorului, Mac şi-a imaginat calul gonflabil, mai ieftin şi avantajos, pentru că nu loveşte cu picioarele din spate, şi-a imaginat statuia cu scară, avantajoasă deoarece te poţi sui când vrei acolo, pe soclu, apoi şi-a notat în caiet că, dacă nu te poţi ridica la înălţimea cuiva, atunci poţi măcar să-i sondezi profunzimea. Omul-cuşcă, deoarece s-a scumpit fier-betonul, acetilena, oxigenul şi electrozii, era considerat un om de tip nou.

O invenţie socio-politică de ultimă oră era pactul politic; acesta, spre deosebire de greva generală de divertisment, poate fi realizat prin împăcarea cu sine. Greva de tip japonez a prins şi în America; auzind aceasta, au început s-o practice şi japonezii.

Nu se dumirea la ce ar fi putut folosi cravata de unică folosinţă, sarmalele numerotate, ceasul electronic cu limbi de lemn, soneria cu microunde, parfumul magnetic, prezervativele cu gust de mentă, maşina de ascuţit bile sau revista fără conţinut, dar îi era clar că umbrela cu mânerul pe stânga e pentru stângaci, că maşina de spălat cu mâna e pentru un consum mic de energie electrică, iar automobilul cu hormoni, rentabil pentru sanguini, nu te mai poate face dependent de combustibilii convenţionali.

Când profesorul a prezentat cercelul-clopoţel, afirmând că îl ajută pe om să se afirme şi, la Parlament, poate înlocui marele clopoţel manual al prezidentului, pe Mac l-a pufnit râsul.

Nu şi-a imaginat niciodată că o năzbâtie poate să salveze ziua unui om, atunci când aceasta se anunţă a fi destul de mohorâtă neuro-psihic.

– Mai întâi şi mai întâi, o tânără democraţie trebuie să descopere cercetarea ştiinţifică, a încheiat Emil Horst prelegerea din ziua respectivă.

Mac  şi-a notat cugetarea şi a tras concluzia că, deşi aparent erau absurde, cursurile îl ajutau să gândească.

“Incultura din capitalism l-a transformat pe om în filozof, iar cea generată de socialism l-a deghizat în intelectual”, era un aforism care îi plăcea foarte mult.

Deşi profesorul şi-a propus să termine cu invenţiile şi inovaţiile ciudate într-o săptămână sau două, colocviile au durat, înainte de a reveni la lucruri foarte serioase, o lună încheiată.

Mac învăţa noaptea  pentru a nu fi luat prin surprindere, atunci când se puneau întrebări. Începuse să i se pară o glumă faptul că se afla acolo pentru a putea să dispară.

Atunci când a fost ridicat în picioare, a încercat să aducă vorba despre dispariţii şi despre Marisa, dar profesorul nu agrea subiectul; abil, sărea la altă întrebare, numind alt cursant la răspuns.

Enervat că nu mai dispărea odată, că totul se dovedea o farsă, un zvon, şi că nu putea avea o discuţie serioasă cu domnul Horst, Mac a început să reţină numai chestiile de picanterie politică, cum ar fi faptul că trebuie să protejăm biosfera parlamentară, că “a pune mâna pe muncă” e o expresie trivială, că omul se plictiseşte de bine, dar de rău, că unii s-au instalat în casele altora şi tot ei îi dau în judecată pe proprietari, că degeaba se îndreaptă privirile bolnavilor spre cabinetul premierului, că e mare diferenţă între reforma sănătăţii unora şi cea a sănătăţii altora, că degeaba se militează pentru construirea unui trecut sigur, că parlamentarii vor să se realizeze tot ce şi-au promis şi e normal să nu fie de acord, din cauza asta, niciodată, cu antivorbitorii lor, că e absurd să se afirme ajungerea în Parlament numai a actorilor proşti etc.

“Noi nu vrem să polemizăm, azi, cu nimeni şi, mai ales, cu dumneavoastră”, a fost una dintre prostiile debitate de un ales al poporului.

Vii discuţii au stârnit şi idei, cum ar fi aceea potrivit căreia, cu o minciună bună, trăieşti o lună, dar nici după aia nu te omoară nimeni sau potrivit căreia cravata nu trebuie să se asorteze cu îmbrăcămintea, ci cu tapiseria fotoliului. Astfel de idei mai destindeau atmosfera sumbră a socio-politicii.

Toate chinurile de a-l contacta pe profesor, pentru o discuţie între patru ochi, au fost zadarnice; Emil Horst avea, tot timpul, iniţiativa.

Într-o zi, i-a spus lui Mac să rămână după curs; luat prin surprindere şi nepregătit sufleteşte pentru impact, acestuia i-au cedat nervii şi l-a apucat pe profesor de guler.

– Puţină decenţă, tinere! a spus acesta, pufnind pe nas şi aranjându-şi haina.

– Ce decenţă?! De cinci luni de zile caut să vă vorbesc şi mă evitaţi sistematic.

– E tipic, într-o societate ca a noastră. Eşti bolnav?

– Nu. De ce întrebaţi?

– Majoritatea celor ce îmi audiază cursul au o boală incurabilă. Ministerul Sănătăţii alină suferinţa oamenilor cu tablete de jazz sau ceva de acest gen. Suntem cu toţii locuitorii acestui vast complex muzeal numit societate.

– Nu e cazul meu. Mie mi-a dispărut iubita pe aici, pe undeva.

– Am auzit şi eu năzdrăvănia asta, dar, dacă nu ai dispărut până acum, s-ar putea să te coste. Există credinţa că sala A 17 e ultima frontieră. De altfel, sunteţi tot mai mulţi; cred că am să măresc tariful. Am ajuns la 40 de ani şi nu am, nici casă, nici maşină, nici cont în bancă. Mai nou, voiau să-mi scoată şi cursul; norocul a fost cu voi.

– Mă voi lupta până la ultimul cent, a spus Mac. Trebuie să reuşesc, dar ar fi bine să mă ajutaţi şi dumneavoastră.

– Nu te pot ajuta cu nimic. Singurul lucru pe care îl pot face e să vă deschid ochii, să vă arăt că înainte nu era mai bine, ci acum e mai rău, să vă arăt că simţul proprietăţii nu înseamnă trecerea de la prostia “la ea acasă” la prostia “la noi acasă”.

– Ştiu, militaţi împotriva învăţământului cooperatist, vreţi ca automobilele să circule pe stradă şi teroriştii să tragă focuri de armă doar în semn de “noapte bună”.

– Îmi plac oamenii cu umor, dar îl prefer pe al meu…Serios, unde vrei dumneata să dispari?!

– Păi, în lumea aia paralelă, unde dispar toţi cei care vă audiază cursul.

– Nu ştiu nimic despre asta. Nu se poate şti de la ce seminarii dispăreţi. Pot fi coincidenţe. Dacă aş fi convins că eu şi cursurile mele suntem de vină, nu aş mai veni aici.

– Dacă faci aşa ceva, te omor! s-a enervat Mac.

Speriat, profesorul şi-a dus mâinile, involuntar, la reverele hainei.

– Vorbeşti ca un om al puterii. Eşti şi tu în complot, dar, ca şi ei, nu gândeşti. Dacă mă omori, colocviile se întrerup. Nu-ţi convine. Nici mie nu-mi convine să fiu mort, nici să întrerup prelegerile. Într-o lume modernă, ca aceea la care mă gândesc numai eu, pentru a fi cât de cât egali, oamenii ar trebui să fie întâi egali cu sine. Tot ce fac, îmi asigură o existenţă decentă şi, apoi, la altceva nici nu mă pricep.

– Ce mă sfătuiţi?

– Să fii egal cu dumneata însuţi, să audiezi cursurile, să-ţi iei diploma şi să te apuci de muncă. Socio-politica e la modă, mai ales în ţările subdezvoltate. Eşti băiat deştept; găseşti dumneata ceva. Când un demnitar face pe el, lasă un scaun cald. În Europa, mai mult ca în emisfera asta, sunt mulţi conducători; sunt ţări de şefi. Când unul nu mai are ce să comande, îşi comandă sieşi, în oglindă. Popoarele din Est au ieşit la încălzire, dar nu au reuşit decât să reînvie tradiţii demult apuse în Apus. Produsul naţional brut s-a depăşit numai în sport. Acolo e locul tău, într-o democraţie embrionară…

– Discutăm degeaba.

– Nu discutăm deloc degeaba. Nimeni nu e mai presus de lege; mai prejos, da. Asta se poate aplica şi legilor fizicii, legi ce duc la aceste dispariţii misterioase. Din punctul meu de vedere, atunci când nu-ţi convine ceva, când intri în contradicţie cu societatea, intri în contradicţie, în primul rând, ce legile sociale. Pacea socială, ca orice fel de pace, nu se menţine evitând tot timpul războiul social. În acest caz, ieşi, puţin câte puţin, din societate, fără a mai intra undeva. E un drum fără întoarcere, către nicăieri. Când nu ai unde să fugi, nu ai bani pentru avion sau nu ţi se permite să pleci, începi să dispari.

– Eu de ce nu dispar?!

– Nu eşti în contradicţie cu societatea.

– Ba sunt şi încă de foarte mult timp, dar mi-a fost frică să fug acolo unde se trăieşte mai bine. M-am învăţat cu răul.

– Absurd. Nimeni nu se poate învăţa cu răul. Toţi fug.

– Într-un fel, am fugit şi eu. În literatură, dar n-am făcut mare brânză; era locul plin de piloşi.

– Eşti un caz. Aici n-ai nici o şansă. Poate nu vrei să pleci?

– Ba vreau, dar încep să mă enerveze aberaţiile dumitale. Vreau dă dispar de aici şi să apar acolo unde a plecat Marisa.

– Va fi mai greu pentru tine. Nu urăşti societatea sau pe cineva anume. Nu urăşti nici chiar moartea.

– Nu. Să urăşti mi se pare un lux.

– Nu te enervează nimic?!

– Ba da, mă enervează aşteptarea asta şi faptul că nu ştiu ce aştept. Ce să fac?

– Cred că, în primul rând, trebuie să nu-ţi mai faci iluzii.Asta creează dependenţă, e un drog.

Ai văzut ce fac ţările dezvoltate cu ţările sărace; le aruncă, din când în când, câte un os de ros, apoi le trimit prin fax tot sprijinul lor. Ţările sărace au nevoie de sfaturi părinteşti şi de aparatură, pentru a le recepţiona. Se cumpără faxuri şi licenţe pe satelit, la preţuri ce le depăşesc puterea. Tot aşa procedează şi conducerea noastră cu supuşii; pentru asta, sunt pentru reintroducerea pedepsei la locul de muncă şi primul pedepsit să fie preşedintele.

– Glumiţi.

– Nu glumesc deloc. Zilnic au loc catastrofe umanitare. Ai citit în presă; ţările civilizate au paraşutat, undeva, în centrul Europei, 40 de tone de alimente, iar acestea au explodat. Au încurcat încărcăturile.

– A fost un accident.

– Bineînţeles, dar depinde de ce arunci. Totul porneşte de la aruncatul cu vorba. Pornind de la sintagma “avem demagogi buni”, se încearcă acreditarea ideii că demagogia ar fi un lucru bun. La proşti, prinde. Degeaba aşteptăm din partea celor ce ne reprezintă să ne reprezinte; ei nu sunt în stare să se reprezinte pe ei înşişi. Lucrul ăsta te face să urăşti.

– Părerile sunt împărţite. Eu o duc destul de bine pentru că mă mulţumesc cu puţin.

– Da, a meditat socio-politicianul. Părerile sunt împărţite. Aici, eu le împart.

– Sunt de acord cu ideile dumneavoastră, dar vreau să dispar.

– E o contradicţie. Dumneata eşti tipul de om care iubeşte vinurile şi femeile uşoare, femeile cu fund şi paharele cu picior. Sau invers. Nu eşti hotărât să cauţi dragostea. Nu te interesează că serviciile de informaţii aleargă mai mult să descopere noile preţuri, nici că Europa vrea să fie unită în sine sau cu America. Nu te interesează urbanizarea agriculturii, dacă funcţia creează organul de partid sau nu, dacă în politica externă s-au înregistrat succese pe plan intern… Nu te interesează socio-politica…

Discuţia s-a încheiat la fel de abrupt cum a început, făcând în jurul lui Mac, ca şi în interiorul lui, un gol imens, golul sinucigaşului. Se simţea ca un om ce a crezut mult timp că deţine adevărul, pentru a vedea apoi că totul e minciună, ca bogatul învăţat cu bogăţia lui, pierdută deodată, ca scriitorul ce aşteaptă zece ani să i se publice o carte, carte ce îi este dată înapoi fără explicaţii.

Profesorul ieşise.

Rămas mască, lui Mac i se derulau în faţa ochilor tot felul de fraze cu tentă aforistică, de genul: oamenii cunoscători ai propriilor limite, nu sunt tot timpul limitaţi; la noi, se lucrează cu tehnologie avansată, avansată de japonezi…

A ieşit glonţ din sală, fără să răspundă salutului femeii de la uşă, uitându-se urât la portar,

hotărât să nu mai calce pe acolo, dar înghesuiala de pe stradă, aşteptatul metroului, o ceartă cu cei de acasă şi câteva păhărele de rom, l-au înmuiat.

S-a apucat să citească ziarul, ocupaţie ce îl ducea, fără intermediere, la prelegerile lui Horst. A răsfoit cursurile toată noaptea, adormind între hârţoage. Dimineaţa, capul îi vâjâia de frânturi de fraze, gen: “mai mult se spune ce se face, decât se face ce se spune”, “împreună cu alte ministere, Ministerul Sănătăţii vrea să întinerească populaţia micşorând media de vârstă”, ”pentru a nu fi uitate, legile trebuie rescrise”, “neputând imita întocmai propriile-i erori, istoria face altele şi mai mari” sau “pentru a fi prost, nu trebuie să fii neapărat frumos”.

De durerea de cap şi-a amintit abia în staţia de metrou, unde, din megafoane, se lătra o emisiune de umor al poliţiştilor.

Îl scârbeau formulările tip “Staţi acasă! Venim şi noi săptămâna viitoare”, “Noi propunem să fie băgaţi la răcoare şi cei care fură” sau urările de tipul “Şi azi, Ministerul de Interne vă doreşte să nu fiţi prinşi!”.

În următoarele zile, profesorul a tratat tema demagogiei, exemplificând cu frânturi din ziare. Ministerul de Externe îi îndemna pe oameni să nu iasă afară din ţară, că e curent şi pot răci, sau afirma că, în trecut, nu am putut şti cât minte Vestul, dar, măcar acum, ştim cât minţea Estul. Într-un ziar, senatorii îşi exprimau opinia “fie în nume propriu, fie în numele lor”. Ministerul Sănătăţii era citat cu două bizarerii: “Se nasc zilnic  oameni deştepţi, dar de valoare” şi “Pe cine nu laşi să moară, nu te plăteşte”.

Repetând la infinit proverbul, potrivit căruia “capul descoperit, sabia nu-l taie”, Patriarhia propunea “şi mai multe investiţii de suflet” în conturile ei. În problema homosexualităţii, parlamentarii susţineau că nu e bine să se întoarcă spatele electoratului, miezul problemei trebuind să se afle, totdeauna, la mijloc.

Ministerul Apărării spunea că va aduce  generalul la particular, apoi se va ocupa de particular şi gradele inferioare, iar preşedintele, nemulţumit că, atunci când vorbeşte, toată lumea are dreptate şi nu poate avea un dialog sincer, ameninţa că va dialoga singur. Tot el se adresa publicului, spunând că săracii sunt electoratul lui şi va face în aşa fel încât să fie tot mai mulţi, urându-le un An Nou plin, mai mult în semnificaţii, indicându-le să nu se mai îmbete cu apă rece, acum, când le-a dat apă caldă.

Ministerul de Finanţe propunea centul-corp, în sensul că averile să nu se mai împartă la săraci, ci cu toţii să-şi împartă averile la propria greutate, iar Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale afirma că oamenii, neavând de niciunele, sunt nevoiţi să-şi cumpere, în fiecare zi, aşa ceva. Un gazetar afirma că nu se prinde nimic de parlamentari, aceştia fiind imuni.

La sfârşit, sala era în delir. Hohotele de râs se auzeau până în stradă.

Concluzia mai multor cursuri de acest fel era că politica nu se face aşa, că parlamentarii discreditează mass-media, făcând publicul să nu mai înţeleagă nimic. Afirmaţii potrivit cărora se poate pune capăt criminalităţii omorându-i pe toţi sau inepţii despre proasta înţelegere a celor deştepţi şi buna înţelegere a proştilor nu îşi aveau locul.

“Să întindem o mână sărmanului popor, poate ne dă şi nouă ceva!”, era o ironie ce leza demnitatea socială a tuturor, la fel ca şi afirmaţia potrivit căreia, atunci când şi-a câştigat dreptul de a gândi la orice, poporul nostru nu a înţeles că, de fapt, şi-a câştigat dreptul de a nu se gândi la nimic.

Mac era nervos că nu dispare şi era cuprins de lehamite  să-i mai urmărească pe ceilalţi. Prelegerile îşi urmau curgerea, săptămâni de-a rândul, fără să se petreacă nimic, nici cu el, nici cu alţii.

Au trecut astfel nouă luni încheiate şi se apropia vara. Când Mac a început să obosească şi să se plictisească de cele mai năstruşnice zbenguieli ale minţii, gândindu-se serios să abandoneze cursul ce nu se termina niciodată, s-a întâmplat un lucru surprinzător; printre ceilalţi auditori, la sfârşitul unei zile, a zărit-o pe Marisa.

S-a dezmeticit repede, repezindu-se să-şi facă loc cu coatele, prin mulţime, până la ea.

– Marisa, te rog să rămâi! a apucat-o el de mâneca rochiei. Vreau să-ţi vorbesc.

Uimită, fata a rămas pe loc până s-a golit sala şi s-a întors spre Mac. Acesta dăduse drumul tiradei, pregătită de atâta vreme, aşteptând ca ea să-l întrerupă cu vreo întrebare sau să-i ceară vreo lămurire.

Nu s-a întâmplat asta. Fata s-a întors cu spatele şi a plecat, dispărând într-un plan paralel, cu câţiva metri înainte de a ajunge la uşă. Mac a trecut şi el prin acel loc, dar a văzut că nu se întâmplă nimic.

A doua zi, s-a trezit, şi-a făcut programul de dimineaţă şi a ieşit vesel, luând metroul spre sala de curs.

Nu a ajuns, însă, niciodată acolo. A dispărut, nimerind într-o ţară unde tocmai avusese loc o revoluţie comandată prin mass-media, organizatorii acesteia negândindu-se nici o clipă la faptul că oamenii lor vor arunca în aer releul televiziunii naţionale, tulburând ordinea spaţio-temporală prestabilită.

– De unde vii dumneata?! Era întrebarea obsedantă cu care îl băteau la cap poliţiştii, care îl prinseseră în vila unui mahăr.

– Din altă lume, dintr-o lume paralelă, nu era chiar răspunsul aşteptat de interogatori.

Translatorul repeta automat cuvintele lui Mac, făcându-i pe ceilalţi poliţişti să se pună pe râs.

– Nu râdeţi! s-a înmuiat colonelul-anchetator. De la graniţă până aici, în capitală, nu a fost înregistrat niciunde. Trebuie să vină de undeva. Trebuie să se fi născut undeva, nu?!

Sergentul a tradus cu mare greutate, dar corect.

– Oraşul Eriks, statul Ohio, U.S.A., născut la 16 aprilie 2189, a răspuns Mac.

– Că S.U.A. e o lume paralelă, înţelegem. Că ţara noastră a fost tot timpul cu 200 de ani în urmă, iar înţelegem. Nu înţelegem, însă, ce cauţi aici?! s-a enervat anchetatorul. Să ne lăudăm că am prins un spion, nu ţine, că n-ai ce dracu’ spiona. Teroriştii au fugit şi s-au băgat la ăia, în Vest. Eu unde să te bag pe tine?

– Domnu’ comandant, eu cred că ar fi bine să-l băgăm la loc, în arest, a sugerat un subaltern.

Palma peste ochi, primită de la colonel, l-a făcut pe subordonat să amuţească în poziţie de drepţi.

Mac îşi muta privirile de la unul la altul şi, neînţelegând limba, îi venea greu să înţeleagă comportamentul aberant.

– Iniţial, am căutat o prietenă, a spus el, dar, cum nu cred că o voi mai găsi vreodată, vreau să mă adaptez lumii voastre sud-americane şi să trăiesc aici. Nu am de ales.

Poliţiştii râdeau ţinându-se cu mâinile de burtă.

– Dumnezeu te-a trimis, a spus colonelul. Nu am mai râs atâta de la Revoluţie. Simt că mă îngraş. Nu-mi trebuie salariu mărit, nu-mi trebuie salam ieftin, nu-mi trebuie nimic. Eşti dulce, domnule! Vino să te pup!

L-a sărutat pe amândoi obrajii, bătându-l frăţeşte pe spate.

Izbit de damful ţuicii, Mac ţinea capul într-o parte, privindu-i pe rând, contrariat şi speriat totodată, neînţelegând ce spunea.

Deoarece actele prezentate nu erau valabile, oraşul Eriks neexistând încă, şi pentru că fuseseră abrogate toate legile vechilui regim, nefiind votate altele, lui Mac Hermann i s-au întocmit documente de bun român şi i s-a dat un spaţiu, să poată începe şi omul o activitate comercială, ceva, ţinându-se cont de faptul că americanii trăiesc pentru a munci, iar noi muncim pentru a trăi.

Mac și-a deschis o galerie de artă şi s-a apucat el însuşi de pictat, ajungând, fără prea mult efort, un pictor celebru.

Nu era greu de observat că, trecând drept artist străin, tablourile i se vindeau foarte bine. Dădea televiziunilor interviuri plătite şi era primit chiar şi de preşedinte. Acesta voia să-şi exerseze engleza şi să-l felicite pe american mai ales pentru parafraza: Cetăţeni, să construim o industrie mare, dar frumoasă, industria aerului curat!

Uşor deformată de urechea şefului de stat, fraza era totuşi adevărată; nu ştia nimeni cât de populat era sau, mă rog, va fi oraşul Eriks şi ce încărcătură semantică aveau cuvintele profesorului Horst, potrivit cărora: e mai uşor să veghezi pentru a nu se întâmpla nimic rău, decât să faci în aşa fel încât să se întâmple ceva bun.

Zâmbetul preşedintelui îi aducea aminte de Marisa; aceasta zâmbea la fel.

Surâsul ei enigmatic începea să-l obsedeze din nou; o visa din ce în ce mai des.

Perfect integrat  în altă societate, pictor cu renume, om cu familie, mustăţi şi mulţi copii, Mac nu putea înţelege umorul proliferat, prin gazete, de acest popor. Nu înţelegea de ce  este luat peste picior un conducător atât de simpatic, cu fraze de tipul: “un preşedinte, fie că poate, fie că nu poate să-şi înghită poporul, tot la gastroenterologie ajunge”. Nu înţelegea de ce, după o operaţie de colecist, şeful statului trebuie băgat într-un TAB, să nu se strice, şi de ce trebuia să se afirme chirurgii, când l-au închis, prin a uita în el un glonte, o foarfecă, o pensă, ceva.

Cum vine aia “după operaţie, preşedintele şi-a reluat alimentaţia, dar poporul, nu”? se întreba americanul.

Nici de ce se afirma că, orice ai spune şi oricui, toată lumea de aici se simte jignită şi, ca ripostă la armata asta de ziarişti, trebuia să se înfiinţeze mai multe grade de ziarişti în armată, nu înţelegea. Nu înţelegea de ce era nevoie să se înfiinţeze un post de ministru al apărării poporului de el însuşi.

I se părea că tot ce s-a întâmplat cu el, căderea în trecut şi celelalte, nu avea o anvergură cosmică, ci, mai degrabă, comică.

După un timp, nereuşind să răspundă la un număr prea mare de întrebări, a început s-o ia razna; a început să uite că are de predat cursuri de socio-politică la Universitate şi a părăsit confortul pentru a se înscrie într-un serviciu secret, un serviciu ascuns sub numele de “forţele de orientare turistică”.

De mare folos îi erau relaţiile create la nivelul Puterii şi vastele cunoştinţe socio-politice, răspândite chiar de el.

Zvonul că în acest serviciu secret se dispare, îi dădea o stare de beatitudine.

Putea fi văzut plimbându-se prin pădurea Băneasa, cu şevaletul sub braţ, căutând să prindă pe pânză un zâmbet obsedant.

–

Credit photo: Ozgur Unal