Situaţia luase o întorsătură neaşteptată, ba chiar amuzantă în felul ei. Toţi uriaşii prezentaseră anomalii de sincronizare, mai puţin numărul şase, care rămăsese singur cu sute de paturi goale la dispoziţie. Iar aici nu era vorba doar de minciunile lui Bowden, întrucât staţia primea în mod constant graficul cu starea gigantului său şi nici acolo nu se depistaseră erori.

— Asta înseamnă că pot să vin cu voi ?

— Nu, chestia asta reprezintă în sine o nouă curiozitate şi vor s-o studieze.

— Robotul meu a fost produs ultimul, corect ? Poate de aceea e mai bun.

— Procesul de fabricaţie a fost identic în cazul tuturor modelelor. Habar n-avem ce se întâmplă aici. Are cineva vreo ipoteză ?

Ceilalţi patru dădură din cap a negare.

Urmau un traseu prestabilit în cercuri concentrice către interiorul structurii, dând în calea lor peste dulapuri imense ce puteau fi computere moarte, unităţi de producere a atmosferei respirabile şi a apei, bucătării, depozite etc.; orice ar fi fost însă rămâneau un mister întrucât cei care le creaseră le sigilaseră şi luaseră cheia cu ei, sau orice ar fi putut juca rolul de cheie.

Într-un final atinseră miezul castelului: o sală goală romboidală cu tavanul şi podeaua adâncite, compuse din numeroase muchii şi unghiuri precum o hârtie origami despăturită. Perimetrul sălii era reprezentat de coloane cu bază hexagonală, îmbrăţişate spre tavan în bolte triunghiulare, cu ieşirile deschise către un hol care înconjura spaţiul precum o centură.

— Care e primul lucru la care vă duce imaginaţia ?

— O incintă pentru spectacole, rosti arhitectul. Asta mă bucură. În loc să găsim aici o inimă robotică reprezentată de computere sau sisteme de menţinere a habităţii, găsim o dovadă a manifestării vieţii culturale sau poate chiar spirituale.

Uriaşul chimistului se deplasă în centrul încăperii, apoi se aşeză jos, cu picioarele împreunate şi mâinile pe genunchi ca într-o poziţie de meditaţie.

— Ce face ? Se roagă ? întrebă mirată biochimista.

— Întradevăr, la asta nu m-am gândit. Un templu interior pentru rugăciune. Foarte posibil. Tindem să excludem fenomenul religios în cadrul culturilor extraterestre foarte dezvoltate, dar asta e desigur o greşeală antropocentristă. Avem tendinţa să-l confundăm cu alte ritualuri mai raţionale.

Uriaşul îşi lăsă încet capul pe spate, stinse reflectorul, apoi începu să emită frecvenţe înalte, ca atunci când senzorii o luau razna. Era luminat acum doar de reflectoarele celorlalţi. Unul din fascicule se mări treptat, învăluindu-l, iar uriaşul cu coamă neagră puse o mână pe umărul celui cu albastru.

— Amice, s-a întâmplat ceva ?

Uriaşul ţâşni în sus fulgerător de repede şi cu o forţă atât de uluitoare încât îl aruncă pe celălalt de-a latul podelei, apoi îşi făcu loc printre ceilalţi ca cineva să-l poată opri, lasându-se înghiţit în cele din urmă de întunericul dintre două coloane.

Lumina căzu spre trupul culcat jos, deviată de numeroasele unghiuri ale podelei. Acesta se ridică de unul singur înainte de-a primi vreo mână de ajutor şi dispăru pe sub aceaşi arcadă. Reveni imediat, dându-şi seama de confuzia creată în mintea celorlalţi. Îi linişti, spunându-le că totul e în regulă, apoi le făcu semn să-l urmeze.

Vibraţile produse de paşii fugarului, recepţionate prin senzorii seismici din ghetele roboţilor, le serveau drept călăuză. Acesta se îndrepta la pas constant spre o destinaţie anume, fără a încerca să se ascundă de urmăritori prin vreun ungher sau altul.

— Eşti sigur că eşti în regulă şefu’, întrebă biochimista.

— Desigur.

Adevărul era că centura scaunului îl cam bruscase.

— Doar că nu mi-am dat seama că trupurile astea pot avea o asemenea viteză de reacţie, mai ales că Reko era mai încet de felul lui.

Răspunsul îi veni imediat în minte. Sincronizare 100%. Se uită pe cadranul său cu cifre albastre: 95%. Pornea la luptă cu un dezavantaj, dar cel puţin avea mai multe braţe la dispoziţie. Trebuiau însă mai întâi să-l prindă, dar robotul lui Reko îşi menţinea lejer avansul, în ciuda faptului că părea să aibă în continuare lanterna stinsă. Ca şi cum ar fi ştiut locul acela pe de rost, intui el.

Eventual, observară o încetinire în ritmul păşilor, apoi aceştia se opriră. Linile de lumină ale reflecoarelor cădeau peste pădurea de coloane albastre din faţă.

— Ăsta e un joc de prinde-mă dacă poţi care poate continua la nesfârşit, fu constatarea pesimistă a Anei.

Demenyev duse o mână la pieptului robotului şi o strecură înăuntru. Scoase de acolo nu o inimă, ci o sferă, apoi apăsă cu degetele mari două butoane aflate la polii globului. Aceasta se aprinse şi zbură în sus, scoţând la vedere întreaga boltă cerească de culoarea somonului. Acum devenea evident că aparenţa de serenitate a acelui cer pictat era o impresie falsă, întrucât direcţile fâşiilor albe sugerau vânturi haotice. Podeaua în sine arăta coame largi de substanţa gelatinoasă ce nu puteau fi altceva decât valuri. Grosimea fiecărui stâlp devenea şi ea evidentă, până în colţul cel mai îndepărtat al incintei.

— Avem timp limitat până se stinge, dar cel puţin i-am depistat poziţia.

Robotul chimistului îi privea înapoi printre gratile albastre, pregătit de confruntare. Bowden fu trezit din moţăială de o sonerie şi un mesaj repetat peste filmul pentru adulţi îngheţat stop-cadru în acel moment: era chemat la petrecere. Îşi rabată canapeaua stacojie într-un scaun/fotoliu cu centură şi se lăsă să cadă leneş peste marginea patului.

Cei patru roboţi îl încercuiseră pe cel de-a cincilea, dar nu era o strânsoare prea sigură, întrucât nimeni nu ştia cu adevărat la ce distanţa se aflau de acesta sau unul de celălalt.

— Sunt cel mai aproape de el, rosti biochimista. Ce fac acum ?

— Eşti sigură ? o întrebă arhitectul. De aici nu pare deloc aşa.

Uriaşul cu glugă albastră îşi încordă genunchii, apoi se năpusti în direcţia biochimistei, care se sperie şi dădu înapoi, dar în clipa aceea, glumeţul îşi schimbă brusc direcţia. Arhitectul habar nu avu când acesta ajunse la el; îi apăruse din senin în faţa lui, apoi trecuse pe el ca un taur de coridă.

Simţi undele seismice a două perechi de tălpi cutremurând pâmântul în stânga şi dreapta lui, fără a se opri din goana lor. Biochimista fu cea care se opri şi-l ajută să se ridice. Privi faţa ei blândă îngheţată în masca mortuară uriaşă, încadrată cu violet. Apoi ceva se blocă şi aceasta se năvăli peste el.

— Îmi pare rău, dar nu mai deţin controlul ! îi ţipă femeia în cască.

Picioarele şi braţele uriaşului femeii se împletiră tot mai strâns cu ale bărbatului, care rămăsese nemişcat, cu sincronizare aproape de 0. Deveniră o împreunare de membre albe printre trunchiuri azurii şi încremeniră în acea poziţie.

Ana şi Demenyev nici măcar nu observaseră ce se întâmplase cu colegii lor în fuga lor nebună după cel posedat. Erau amândoi conştienţi, în mod aproape instinctiv, că dacă îşi pierdeau încordarea, riscau în acelaşi timp să piardă controlul asupra trupurilor pe care le pilotau.

Robotul cu glugă albastră se opri brusc, apoi se sprijini de o coloană mai subţire.

— Cred că şi-a pierdut coordonarea ! urlă militarul. Acum e timpul !

Dar se înşelase; urmăritul îşi încleştase defapt mâinile în jurul coloanei şi se aplecă de spate, de parcă ar fi încercat să rupă un arbore tânăr cu tulpina fragedă. Îşi luă apoi avânt şi lovi cu gheata baza stâlpului, tragându-l cu putere spre el. Coloana se rupse atât în locul unde fusese lovită, cât şi sus unde semi-piramida se contopea cu tavanul.. Cei doi se dădură la o parte din căderea acesteia, privind-o cum se face bucăţi la lovirea cu podeaua precum o baghetă de sticlă ori de zahăr topit.

Erau şocaţi. Fuseseră tot timpul conştienţi de forţa roboţilor, dar cât timp locuiseră acolo, îşi formaseră percepţia că locul acela e indestructibil şi nimic n-ar fi putut fi rupt, zgâriat sau vătămat în vreun fel oricât ai înerca,dar iată că acolo în faţa lor zăceau cioburi albastre.

Robotul lui Reko ţinea acum în mâini bucată cea mai lungă din stâlp, mânuind-o ca pe o bâtă. O lovitură bine plasată în latul acelei arme improvizate ar fi fost probabil de ajuns pentru a o para sau chiar fisura, dar vârful ei era ascuţit şi se putea transforma oricând într-o lance.

— Are cineva nevoie de ajutorul meu ? ţipă Bowden în căşti, cu entuziasmul unui băieţel ce de-abia aşteaptă să ia parte la o răfuială de cartier.

— Desigur, amice !

Numărul 6, cu gluga sa verde ca o şopârlă şi benzile numerotate de aceaşi culoare, trecea ca un cal la galop dintr-o cameră goală în altă, ocolind mesele şi scaunele albe din faţa sa, fără a încetini. Era foarte mândru de sincronizare sa de 100%, mai ales că era pentru prima oară când vedea acea cifră pe cadranul rotund.

— Vin băieţi !

Demenyev spera ca apariţia ultimului participant la luptă să constituie măcar o diversiune, dacă nu să destabilizeze raportul de forţe şi mai mult. Apoi mai era faptul că Bowden, aventurier de vocaţia dar nu şi de meserie, era predispus să-şi asume riscuri. Împreună cu Ana, ar fi putut prinde bâta acea de un capăt şi celălalt, în timp ce el i-ar fi dat lovitura de graţie.

Bowd îşi făcu apariţia ca un luptător de wrestling în uralele unei audienţe imaginare, la intrarea din sens opus, adică în spatele scandalagiului. Se opri puţin ca să studieze situaţia şi îşi dădu seama că era destul de nasol, dar îşi formă un scenariu în minte: dacă lingvista şi militarul ar fi putut ţine uriaşul chimistului ocupat, fără să-l confrunte prea de aproape, el s-ar fi putut furişa pe la spatele acestuia pentru a-i aplica un braţ pe după gât, după care l-ar fi trântit cu uşurinţă la pământ. Odată situat deasupra, l-ar fi asaltat cu o rafală de lovituri până s-ar fi săturat. Era mulţumit că lucrurile se aşezaseră astfel, întrucât niciodată nu-l suportase pe individ, i se păruse că-l privea de sus, deşi în acelaşi timp era conştient că nu el era responsabil de comportamentul haotic al maşinăriei.

Aventurierul se pregătea să coboare când robotul acestuia îşi luă avânt fără voia lui. Cifra de pe cadran fluctua între 0 şi 100. Uriaşul se aruncă cu toată forţă într-un deşiş de coloane, făcând să zboare o ploaie de cioburi albastre în toate direcţile, în acelaşi timp, disclocându-şi unul dintre braţe şi căzând cu o bufnitura puternică pe podea. După dispariţia norului de praf, se putu vedea că unul dintre braţele robotului era contorsionat şi îndoit în sus, cu fâşii de musculatură cenuşie expuse privirii, capul sucit într-o parte, aproape desprins, şi bucăţi de cioburi înfipte pe tot trupul.

Afişajele de bord se stinseră, iar vizorul căştii deveni inutil, un spaţiu negru, mat. Doar sistemele de aprovizionare cu apă, oxigen şi alimente mai rămăseseră active, precum şi climatizarea. Fără să mai aibă altceva de făcut, bărbatul ridică casca peste frunte şi extinse canapeaua, dându-şi seama că toată agitaţia aia fără ros îi întorsese stomacul pe dos. Defiletă capacul de la cabina aflată dedesubt, şi spre mulţumirea lui, văzu că lumina de la wc continua să se aprindă.

Militarul făcu sumarul situaţiei: trei oameni la pământ, un inamic periculos încă în picioare şi doar doi în stare de a mai face ceva împotriva lui. Trebuiau să acţioneze cât mai repede.

— Ana ! Fii pe fază ! Apucăm coloana de ambele capete şi o frângem, apoi îl doborâm la pământ şi-l ţinem acolo până când obosim circuitele robotului !

— Am înţeles !

— Acum !

Bâta se rupse sub forţa celor doi, dar o bucată mai scurtă, asemenea unui ţăruş, rămase în continuare în mâinile robotului inamic. Acesta o implantă imediat în capul uriaşului lui Demenyev, spârgându-se la contactul cu chipul mort al acestuia, dar un ciob intră prin ochiul stâng al robotului, orbindu-l practic pe acea parte.

Cei doi îl apucară de ambele braţe şi-l ţintuiră la pământ.

— Reko ! Ne auzi ! Reko !

Cabina chimistului avea în continuare tăiat contactul cu lumea exterioară.

— În regulă, ţineţi-l aşa ! se auzi de pe staţie. Nu-l lăsaţi să-şi economisească prea mult energia. Încercaţi să-l obosiţi !

— Domnule, cu cât îl obosim mai mult, cu atât ne obosim şi noi. Iar odată cu oboseală, scade sincronizare şi ştiţi ce înseamnă asta.

— Ai dreptate. Rămâneţi aşa ! Ne străduim să găsim o soluţie.

Soldatul observa cu singurul său ochi funcţional că Anei îi era ceva mai greu decât lui să ţină colosul sub control. Ei încercau să oboseasă robotul, dar forţa invizibilă ce-l controla nu putea să obosească, spre deosebire de ei care erau doar organisme în carne şi oase înăuntrul acelor cochilii.

În timpul ăsta, Ana avu un fel de revelaţie. Forţa acea poseda inteligenţă, iar asta o ducea cu gândul la poveştile din copilărie ale mamei. Sufletele ce trăiesc peste tot, ascunse în pod, în preşuri, în grinzile casei, în timp ce în jur ploua tropical, deşi vegetaţia nu era pământeană. Asta se întâmpla şi acum. Spiritele coborâseră din zidurile casei şi încercau să-i posedeze. Nu pe ei, ci trupurile lor, care nu erau defapt cele adevărate, dar se obişnuiască cu gândul că ar fi. În timp ce lupta cu colosul de sub ea, lupta şi cu încercarea acelor spirite de-ai coloniza carcasa şi poate, prin umilire, conştiinţa.

— Demi ! Îmi pare rău ! Nu mai pot ! O să mă posede !

— O să ce !? Bărbatul nu deţinea prea multe cuvinte de originie religioasă în vocabularul său.

— În regulă, odihneşte-te !

— Dar el e mai puternic decât tine.

— Aşează-ţi trupul deasupra ca o greutate, în timp ce eu îl ţin de mâini şi de picioare.

Ana îi urmă sfatul şi se puse între cei doi. Stătură aşa o vreme, până când bărbatul realiză că se mişca ceva sub el.

— Ţi-ai revenit ? E prea puternic. Ajută-mă să-l ţin !

— Îmi pare rău ! rosti Ana tristă. N-a funcţionat.

Atunci îşi dădu seama. Nu uriaşul chimistului împingea în sus, ci al femeii. Pierduse controlul. Unindu-şi forţele, cei doi roboţi posedaţi îl aruncară prin spaţiul dintre coloane. Se lovi cu spatele de un stâlp prea gros pentru a se rupe, dar suficient de gros încât să îndoaie exoscheletul, turtindu-l înăuntru.

Cei doi tronau mândri deasupra lui, cu ochi ştinşi pe feţele împietrite. Imaginea era pe jumătate întunecată. Deasupra atârna semi-piramida întoarsă a coloanei rupte, cu o porţiune alungită încă prinsă, suspendată ca o stalactită.

În timp ce toate astea aveau loc înăuntru, sute de peştişori ciclopi îşi duceau în tihnă operaţiunea de cartografiere a crevaselor, adânciturilor şi porţiunilor îngroşate ale acoperişului, precum o piele de balenă tăiată de numeroase harpoane şi rămasă plină de cicatrici în urma procesului de vindecare.

Ochiul mare şi rotund, constituind mare parte a capului unui peştişor ciclop, era unul compus, ca o inflorescenţă de mici camere setate pe lungimi de undă luminoasă specifice, trimiţând o imagine multiplicată ca un mozaic spectral.

Micile jeturi de presiune de sub aripioarele albastre împingeau roboţeii spre zonele ce stârneau cel mai mare interes, în timp ce inteligenţele lor artificiale se asigurau ca aceştia să nu se ciocnească vreodată unii cu alţii.

Cu toate că-şi puteau desfăşura activităţile autonomi sute de ani în orice mediu erau plasaţi, oamenii erau cei care aveau tot timpul ultimul cuvânt; tocmai de aceea, aceştia îngeţară brusc pe traiectorile lor.

Din câte părea, orice pusese stâpânire pe giganţii umanoizi nu avea putere asupra suratelor mititele, sau poate mai degrabă interes. Cel puţin nu aici sus. Prin urmare, responsabilii misiunii deciseseră că trebuiau să-şi asume un risc. În caz de dezastru, nava staţie cuprindea înăuntrul său o fabrică capabilă să producă oricând sute de înlocuitori, precum o burtă de păianjen mereu fertilă.

La un semnal unic, precum un fluierat dat de un cioban unei turme de oi, bancul de peştişori porni înapoi către casă. Fiecărei unităţi îi fu montată individual o centură cu o căpuşă argintie sub burtă, cât şi mânuţe cu ventuze de prindere noi nouţe.

În Sala Iluzilor, astrul de lumină artificială se stinsese, lasând cerul fără nori, dar şi fără soare. Demenyev simţea cum cei doi uriaşi forţau mâinile trupului său exterior, pentru a-i îngreuna şi mai mult încercările de-a rămâne sincronizat cu interfaţa. Din câte bănuia, era singurul pilot care încă mai încerca să depună un efort constant în această privinţă, deşi, cu comunicaţile buruiate de un semnal fantomă, nu putea fi sigur.

Între timp, roboţii arhitectului şi ai biochimistei cotrobăiau bezmetici prin întuneric, ca şi cum fantomele ce le posedaseră erau nişte amatoare. Nu putea să le vadă fosforescenţele slabe, dar le simţea paşii. Mai târziu avea să realizeze că asta dovedea că nu erau cu toţii posedaţi de o entitate singulară, ci de indivizi cu abilităţi diverse.

Uriaşul lui Bowden era singurul la care nu avea rost să se mai gândească ca o sursă de primejdie, întrucât acesta zăcea dezmembrat mai în faţă, precum un nefericit prins în resturile contorsionate ale unui accident de maşină.

Cu miliardele de sclipiri ale stelelor pe fundal, bancul de peştişori pătrunse mândru ca o cavalerie prin două dintre fantele dreptunghiulare decupate în ecuatorul castelului. Jeturile imprimaseră o viteză considerabilă, în timp ce AI-urile se asigurară ca această mişcare să fie o curgere lină. Zburau fără zgomot pe deasupra scaunelor şi meselor şi printre rândurile de cutii suprapuse pe înaltul pereţilor. Uşile ovale întredeschise nu reprezentau nici ele vreo problemă.

Demenyev puse vedenia pe seama nervilor săi întinşi la maxim. I se părea că înălţimile coloanelor erau înconjurate de licurici. Apoi, o formaţiune de forma unei pâlnii se desprinse din acel roi şi se aşeză pe unul dintre uriaşii bezmetici, descoperindu-i cu lumina lor conturul antropoid. Într-o clipă, corpul greu al acestuia se prăbuşi la pământ ca rămas fără suflare.

Văzu apoi o altă grupare desprinsă din roiul principal, urmârind o a doua ţintă nevăzută şi dispărând din cadrul său vizual. Erau un fel de creaturi parazitare specifice acelui loc, se întreba pilotul, sau nişte apariţii miraculoase ?

Uriaşul chimistului îi dădu drumul şi apucă două bucăţi din coloana sfărâmată pentru a se lupta cu ciudaţii fluturi de noapte care veniseră să-i devoreze forţa vitală.Cu puterea şi viteza de care dădea în continuare dovadă, reuşi să zdrobească aproape tot ce-i ieşea în cale.

Câţiva ochi se rostogoliră suficent de aproape, astfel că Demenyev reuşi să-şi dea seama de originea adevărată a acelor îngeri protectori. În fuga sa din calea măciucii ameninţătoare, un peştişor se lovi cu viteză într-un stâlp, apoi ricoşă şi lovi podeaua, luminând în căderea sa un cerc din falsa mare gelatinoasă.

Militarul dădu zoom prin intermediul ochiului drept, singurul rămas intact, observând bula de aliaj argintiu legată de burta roboţelului. Atunci reuşi să pună totul cap la cap. Căpuşile. Mici bombe electromagnetice care puteau fi aruncate ca dintr-o praştie spre un vehicul inamic pentru a-i opri toate sistemele de bord. Prin convenţie militară, o navă de dimensiunile staţiei de cercetare, deplasându-se pe un teritoriu întins, trebuia dotată cu armament şi sisteme anti-atac. În acelaşi timp, folosirea unei bombe electromagnetică de dimensiuni considerabile, precum cele care pot arunca un oraş de pe o colonie primitivă în beznă, era interzisă. Cercetătorii luaseră cu ei acele căpuşe mai mult din obligaţie, fără să creadă că aveau să le folosească vreodată, dar uite că le sosise vremea. Vehiculele militare erau dotate de obicei cu proprile lor dispozitive de contracarare a unor astfel de impulsuri, dar nimeni nu-şi dăduse osteneala să facă acelaşi lucru pentru giganţii mecha.

Uriaşul chimistului avea probleme, întrucât mai mulţi peştişori se lipiseră cu ventuzele de bâtele sale, îngreunându-i mişcarea cu ajutorul jeturilor de presiunea ce împingeau în direcţii opuse. Aveau să descopere mai târziu că micile inteligenţe artificiale fuseseră cele care inventaseră această tactică.

Uriaşul xenolingvistei se hotărî să dea o mână de ajutor şi apucă mai multe cioburi azurii pentru a le arunca în roiul din jurul luptătorului, dar facând acest lucru, îşi lăsase spatele descoperit. Demenyev reuşi printr-o forţare imensă, atât psihică cât şi fiziciă, să ridice sincronizare de la 42 la 68%, suficient pentru a se arunca cu putere în faţă, apucând celălalt mecha pe după gât şi disclocându-i temporal unul dintre braţe în cădere. Ştia că nanoroboţii dinăuntru aveau să coase orice ruptură a muşchilor artificiali, aşa că îi strivi palmele sub tălpi, zdrobind circuitele degetelor.

Roiul din jurul gigantului lui Reko crescuse mai mult, întrucât i se alăturaseră între timp şi grupările care se ocupaseră de uriaşii bezmetici. Câţiva peştişori ciclopi se aşezaseră între timp pe robotul Anei, lăsându-l definitiv mort.

Demenyev ştia că e periculos să intre în norul de roboţei care se strânseseră precum muştele pe rana deschisă a unui mare ierbivor, dar intervenţia lui deja nu mai conta. Se simţi o bufnitură puternică şi totul se termină.

Brusc, militarul îşi dădu seama că pierduse controlul măşinăriei sale, dar era în zadar să se mai obosească în privinţa asta. Robotul se aşeză din proprie iniţiativă în genunchi, cu mâinile la spate. Probabil că se predase, îşi zise bărbatul.

Închise ochii şi se lăsă furat de somn, sleit după efortul mental depus.

Va urma

Episodul 4

Credit art: Alex Ruiz