Titlul original: Sinking
Anul apariţiei: 1992
Nominalizare la Eisner Award în 1993
Text: James D. Hudnall
Desene: Robert Ortaleza
O autobiografie fictivă a cuiva care ştie că vine sfârşitul lumii şi încearcă să îi facă pe toţi ceilalţi să accepte acest lucru. Ted, personajul principal, are lumea lui încă de mic. Un Univers populat cu tot felul de creaturi care îl sfătuiesc ce şi cum să-şi ducă viaţa şi care îl previn că lumea se va sfârşi destul de repede, iar el este de vină…
Nu am obiceiul să citesc materiale despre boli psihice, le am pe ale mele şi sunt îndeajuns…:) Am parcurs Sinking dintr-o singură lectura şi dacă povestea s-ar fi întins pe mai multe pagini aş fi avut o seară destul de tenebroasă. Atmosfera începe să se formeze abia după jumătatea volumului şi exact când începi să te identifici cu personajul apare The End-ul. Personal mi s-a părut cam scurtă istorisirea. Putea liniştit să detalieze anumite fapte, lăsate oarecum în umbră şi peste care trece destul de repede. Dar chiar şi aşa Sinking se prezintă într-o formă unitară şi echilibrată.
Ceea ce m-a atras în primul rând la Sinking a fost partea grafică. Desenele sunt ciudate, deosebite, făcute evident după fotografii, dar trasate, mai apoi, într-o manieră ce imită creta pe un carton sau tuşe de cărbune. În general planşele folosesc aceeaşi culoare în mai multe nuanţe, rar câte o planşă multicoloră. Ortaleza face un lucru bun chiar dacă cei care au fost modele în fotografii nu sunt chiar la un nivel ridicat de actorie…
Una peste alta Sinking merită 30 de minute petrecute în compania lui Ted Smith, povestindu-ne cum o simplă minge de golf va aduce Armaghedonul.
