Stau în acest univers în semiumbră, luminat de un bec anemic, în jurul căruia zboară gângănii albe, leneşe, asemenea unor planete bolnave, orbitând în jurul unui soare senil. Firul becului se pierde în înalturi, în ceaţa neagră ce ţine loc de tavan, din care coboară, din când în când, mănunchiuri de tentacule subţiri, ce pipăie frenetic prin împrejur. Afară vântul mugeşte dement, frecându-se ca o sluţenie cu blană ţepoasă de odaia fără geam, care se tânguie, legănându-se încet, incoerent.
În mine, organele se transformă, unele devin de piatră, cu galerii minuscule, prin care vietăţi râcâie să ajungă la suprafaţă, speriate, fugind din calea supuraţiilor ce se preling, arzând ca un acid totul în calea lor. Alte organe se topesc încet, mucoase ce atârnă agăţate pe interior, de coastele mele, cu pulsaţii aleatoare, împroşcând sânge negru, închegat. Epiderma începe să mi se lichefieze, să devină lipicioasă, aderând la peretele crăpat, acoperit cu simboluri necunoscute, cu scrisuri în limbi nepământene.
Din colţul de unde m-am prăbuşit, aud paşi târşâiţi cum se apropie de uşă. Un râcâit începe să se facă simțit, urcând pe scara frecvențelor, până când devine un sunet ascuţit, iritant, discordant.
Păianjenul îşi strânge picioarele sub el, amorţit, trezit din agonie. Îl simt cum încearcă din răsputeri să iasă din somnul aducător de moarte ce l-a cuprins. Instinctul îi spune că pericolul nu a trecut, că trebuie să devină lucid. Are firul rupt, iar loviturile primite l-au distrus aproape complet, obligându-l să se restrângă, dintre toate variantele, într-o singură existență, iar eu am fost norocosul pe care l-a ales. Sau blestematul. Nu îl pot ajuta cu nimic, doar să-l ţin mai departe în mine, să-l izolez de efectele exteriorului, până când îi vor reveni puterile. Uşa de lemn scârţâie, pocneşte sub presiunea unei forţe imense. Încerc să mă ridic, înfigând un genunchi în stratul de excremente şi cadavre provenite de la miile de fiinţe ce s-au perindat pe aici, cuprinse de maladii unice, murind, descompunându-se iremediabil. Alunec, iar mâna ajutătoare străpunge stratul uscat de la suprafaţă, pătrunzând dedesubt, într-un clei rece, mişcător, muşcător. Îmi retrag mâna, ce iese acoperită de lipitori verzi, groase, pline cu ochi ficşi ce mă privesc în silă. Nu simt durere, iar dinţii lor, înfipţi până la os, se fixează cu un pocnet.
– Vreinoooo…. Vreinooo…. uuuuuuuşiaaaaa…e deschisăăă…trezeşteeeeeee…
Vocea este un vânt ce poartă bucăţi ascuţite de şoapte amestecate, pe care mi le înfige direct în timpane. Vine de afară, dinspre uşă, de pretutindeni, mă îndeamnă.
– Grabbb-be..şteeee…..teeeeeee……..
– Ai răbdare…. articulez greu, cu ce mi-a mai rămas din stomac, sunete ieşind bolborosind prin rănile de pe abdomen.
Mă ridic, sprijinindu-mă tremurând, în armă. E aproape transparentă, deformată, cu buboaie în care puroiul este viu, ce se zbate să iasă. Pentru ea nu mai e nimic de făcut. Va rămâne blocată aici şi acum, în stază. Îi pun patul la subraţ şi mă îndrept greoi spre uşă. Când pun mâna pe mâner, vasele sanguine mi se leagă de cele ale uşii, şi aproape că leşin când inima ei începe să bată cu putere, luându-mi din sânge. Mă lipesc de ea, să nu cad, cu încăperea repezindu-se asupra mea, presându-mă rece, umed, de tăblie, încercând să mă țină acolo, să mă absoarbă. Arma adună ultimele rămăşițe de energie pe care le mai are şi se aprinde într-o strălucire albastră, iar pereţii se retrag, grohăind.
Deschid uşa.
– Vreinoooo… acuuummmm……aaaaaa…… reeeped-deeeee…. rrrrrepe-deeeee… trebuuuieeesăăă… te întorci…
Şuierul ce-mi pătrunde în creier, îmi răscoleşte capul, făcând să-mi ţiuie urechile. Văd forma, un abur verzui, ce unduie sub un vânt inexistent, alcătuind ţesuturi străbătute de filoane de mucegai, membre insectoide, elitre prin care se întrevăd nebuloase galactice. Îmi face semne să o urmez. Aerul este aproape vâscos, cu scânteieri prin colţurile întunecate ale holului.
– Lasssarmaaaaa… aaaaamraaaaasssal… trezeşşşşteeeee…. teeeee.
Calc peste prag, iar arma se deconectează pentru o ultimă dată, nu înainte să-mi lase traiectul ei temporal drept amintire. Milioane de ani de metempsihoze, pe cărările etern schimbătoare ale Chronoversului, în expediții militare şi de cercetare dincolo de marginile sale, alături de mine. Arunc o privire în cameră, o bucată din craniu şi creier mi-au rămas lipite de colţul unde am zăcut. Închid uşa.
Păşesc cu dificultate, pe urmele nălucii. De fiecare dată când calc trebuie să-mi dezlipesc tălpile de pe linoleumul cleios, de fiecare dată o parte din mine rămâne acolo, privindu-mă cum mă îndepărtez nevolnic. Tapetul negru de pe pereţii holului foşgăie, insecte aleargă pe sub el, fiecare în treaba ei, încălecându-se unele pe altele, amputându-se orbeşte, schizofrenic, cu mandibulele lor. Broaşte uriaşe, înfipte în ţepuşe fixate de podea, se vaită cu glasuri bătrâne, încercând să se smulgă din capcană, cu burţile umflate, fosforescente, pe post de lămpi. Lipitorile de pe braţ cad pe rând, otrăvite de puţinul sânge pe care-l mai am. Holul se răsuceşte, încet, într-o spirală tremurătoare. Ne mişcăm, urmând traseul sinuos, cu gravitaţia încătuşată în legi nefireşti.
Inspiraţia îmi aduce în plămâni praf mai vechi decât Universul, praf ce a ajuns la capătul Timpului şi s-a întors de nenumărate ori, adunând în el ura primitivă, din mințile uitate de lumină. Privirea mi se înceţoşează şi halucinez. Revin, de fiecare dată, tot mai greu.
Văd.
O aud cum respiră. Îl aud cum ţipă, înjurând. Îi văd. Lungită, căzută pe gresia bucătăriei, într-o baltă de sânge, cu părul lipit de faţa ei luminoasă, radiantă. Doar ochii mai sunt vii. Mă priveşte liniştită în timp ce corpul îi tresaltă sub loviturile lui de picior. El stă deasupra ei, împroşcând salivă, scuipând-o, deschizând larg gura, lăsând să curgă din sticlă lichidul acela roşu, ce i se scurge pe bărbie, pe gât, pe pieptul scofâlcit. Se desface la pantaloni şi urinează pe faţa ei. Ea mă priveşte în continuare. Sunt singura ei bucurie în viaţă. Fiinţa pentru care ar fi distrus tot, de la zei la oameni. Un amestec de teroare şi deznădejde îi traversează chipul, realizează că nu mă mai poate apăra, că nu mai poate să ia asupra ei toate durerile mele. Mă târăsc spre ea, încercând să o apuc de mână, să mă ia în braţe, din nou, să-i simt căldura. Sticla îi loveşte faţa. Ochii se închid, înecaţi. Un spasm. Mă retrag urlând, mic, fără putere. El vine cu paşi mari, mă ia de picioare şi mă izbeşte de calorifer. Fierul îmi pătrunde în tâmplă, în ureche. Orbesc, surzesc, gâtul mi se răsuceşte, dinţi se sparg şi îmi sar afară din gură printre buzele tăiate. Îl aud cum pleacă, trântind uşa.
Nu simt durere, nu simt sentimente, nu simt schimbare. Tot ce-a fost până atunci devine o proiecție estompată, tot mai întunecată, pe un ecran ce se îndepărtează rapid. Mă văd într-un vârtej halucinant de posibilităţi. Lumi în care sunt altul, sunt tot eu, dar fericit, sau deja mort, sau nenăscut. Existând şi neexistând, într-o suprapoziție de stări cuantice. Ceva s-a întâmplat în creierul meu. Acolo, chircit, împins cu talpa sub calorifer, rămân viu. Eliberat.
După un timp, cineva vine şi mă ia, cu grijă. Mă întinde pe o targă. Sunt rupt, contorsionat, un copil de 7 ani, fără nicio şansă de revenire la normal. Mă văd de undeva de sus, percep sunetele doar ca pe nişte vibraţii în corp.
Sunt dus la spitalul unui orfelinat. Este plin de copii, trecuţi şi viitori. Îi văd în drumul lor, în timpurile lor, cu ganduri naive, derizorii.
Văd câmpul pe care este aşezată clădirea, cu zeci de mii de ani în urmă , traversat de turme de mamuți, înfruntând ierni devastatoare şi cete de neanderthali flămânzi.
Mă învârt apoi în jurul zidurilor în ruină, arse de fulgere venite din păsări enorme, plasmatice, orbitând dincolo de Lună, într-un viitor nu chiar aşa de îndepărtat.
Revin.
Holul se sfârşeşte în capul unei scări ce coboară într-un abis. De jos răzbate un curent fierbinte, aducând miasme grele, de ciumă, de abcese negre ce se sparg tremurând, hohotind.
Forma ce mă conduce se opreşte. Zgomotul paşilor ei persista într-un ecou ce se pierde ca într-un cavou imens. În minte îmi apare un nume: Núrgan. E un mesaj de la el, de la ea, de la cei care au supraviețuit luptei, goi, fără arahnidele lor, fără putință de întoarcere, pierduți în veşnicie.
– Gaaaaataaaa…. nuuu maiiii depraaaateee…. nuuu…. tuuuuu singuuuuurrrrr…
Mai mult ghicesc ce vrea să spună, ca şi cum aş putea să completez de la mine, să inventez noi modalitați de comunicare.
Îmi amintesc.
Nu mai sunt la spital, mă plimb prin curtea orfelinatului şi încerc să găsesc o ieşire. Sunt prea mic ca să înțeleg că ea nu mai este, că nu îmi va mai putea spune vorbe de alint, sau să mă ia în brațe şi să adorm. O caut, dar nu ştiu unde, o strig, dar nu ştiu cum. Vederea îmi este foarte slabă, desluşesc doar forme, iar auzul îl am doar cu o ureche, înfundat. Dacă îmi duc mâna la față, o simt străină, umflată, cu oase ascuțite, acoperite de un strat de cartilaj nou crescut, haotic. Merg pe lângă gard, trecându-mi palma peste el, atent la schimbări. Cineva mă cheamă. Prima dată am crezut că este ea, am vrut din hăul întunecat al ființei mele să fie ea, să mă lumineze din nou. Dar este altcineva. Aud vocea venind de sus, apoi din mine, din spate, de lânga ureche. Mă învârt speriat, mă pun jos, cu degetele înfipte în pământul cleios. Vocea îmi spune să mă liniştesc, îmi spune să nu mai caut ieşirea în afară. Soarta mea nu-i dincolo de gard, nici aici, în această perdiție fără scăpare. „Este vremea să călăreşti valurile temporale. Din adâncuri ies la suprafaţă monştri, iar tu trebuie să-i îmblânzeşti”. Mă călăuzeşte spre un loc pe care nu îl înţeleg, la care ajung după mai multe încercări, după etape de acomodare, de fiecare dată răzbind mai mult, de fiecare dată întorcându-mă de acolo la limita puterilor, înfrigurat. Mă învață să merg prin prezenturi paralele, să trec dincolo de ele. Îmi spune că sunt în avantaj că sunt aproape orb, îmi pot imagina mai uşor căile de acces. Drumul devine din ce în ce mai dificil, străbătând teritorii aflate într-o noapte perpetuă. Percep lumina într-un mod nou, oarecum tactil, pot să simt de la distanță lucrurile. În cele din urmă ajung la capătul drumului şi rămân acolo. Un nod, în oceanul infinit de cărări temporale. O staţie centrală, una dintre multe altele. O insulă plutitoare, ce alunecă tăcută printre clipe dezmembrate, printre amintiri alterate. Pe ea, o clădire cu ziduri groase, reci, atacate de igrasie, cu sticla ferestrelor aproape opacă de depuneri pluviale. La parter, o cantină întunecată, cu două rânduri de mese lungi, din marmură neagră, sepulcrală, şi bănci continue, de-o parte si de alta, cu scrijelituri închipuind desene, simboluri, sau scrisuri, descântece, vrăji, blesteme. Lumina difuză vine de afară, de la stâlpii ce străjuiesc aleea ce înconjoară clădirea. Dormitorul comun, cu paturi din lemn, suprapuse, în care oameni dorm agitat, adânciți în coşmaruri, sau stau întinşi, cu priviri fixe, apatice. Sunt slabi, cu deformații ale oaselor şi țesuturilor, cu artefacte stranii, crescute pe corp. Alunecători prin timp, bărbați şi femei, folosindu-se de curenții temporali pentru a pluti spre destinație. Proveniți din toate epocile şi variantele Pământului, fără iluzii, trecuți prin experiențe de neconceput, iradiați de fluxurile de particule chronofore. Urmează o încăpere aflată în continuă schimbare, ce tremură, se scutură spasmodic, urlă şi scheaună încontinuu, zguduind pereții. Locul unde Maşina de Sfărâmat Infinitul preface timpul în energie. Sala de unde se fac salturile spre oriunde altundeva, real sau imaginar. La etaj, scările duc într-un complex infinit de pasaje spre zone cu dimensiuni spațiale incomprehensibile, în care sunt depozitate relicve înfricoşătoare, din cauza cărora s-au prăbuşit imperii, doar ca să facă loc altora.
Uşor, mă las pe gresia rece a coridorului, întrupându-mă, amestecându-mă printre ceilalți, într-o colcăială perpetuă. Singura cale de a ajunge aici, de a deveni unul dintre ei. Sunt mulți iar salturile se fac încontinuu, fără oprire.
Cineva mă întâmpină şi îmi arată cum pot să mă întregesc la loc, să redevin normal, să văd din nou cu ochii, să aud din nou cu urechile, căutând părţi din mine prin realităţi uitate, aruncate în ghena Chronoversului. Să iau ce-mi lipseşte şi să las ce-i viciat, depravat. E Núrgan, unul-multiplul, alcătuit din toate existențele lui trecute. Îmi spune că şi ceilalți sunt ca mine, vedem Timpul din afara lui. Îmi spune că ceea ce fac, chiar simpla mea prezență, are repercusiuni majore asupra fluctuaţiilor temporale, că de câte ori părăsesc în mod fizic o realitate, la întoarcere va fi alta, infim schimbată, sau complet străină, niciodată aceeaşi, un alt Univers. Există însă păianjenul, ce oscilează printre variante de posibilităţi, cu firul lui energetic, ce îl poate aduce înapoi de unde a plecat. Multiplicat, pentru fiecare chronoglider în parte, diferit dar totuşi acelaşi. Implantat, devenind un alt organ, dotat cu inteligență. Îmi spune cum să intru în posesia unei variante de-a lui şi că este primul lucru pe care trebuie să îl fac. Sunt de acord. Coborâm într-un subsol rece, ca de de morgă. Umbre schimonosite se aruncă asupra mea, chicotind, şuşotind. Mă apucă de mâini şi de picioare, răstignindu-mă pe o masă pătată de sânge şi scurgeri din leşuri. Mă zbat speriat, țip răguşit, în timp ce sunt legat. Núrgan stă de-o parte în timp ce arătările mă taie cu un cuțit de la stern pâna în partea de jos a abdomenului şi încep să-mi rearanjeze stomacul şi ficatul. Mânuțele lor, cu mai multe încheieturi, lucrează rapid, făcând loc pentru un ghem albicios, din care atârnă şi se scurge ceva cleios. Păianjenul, încă neformat, expandând încetul cu încetul în varianta mea. Oroarea mă invadează împreună cu o durere pe care n-am crezut că poate exista. Şi atunci îmi dau seama că mulți alții, înaintea mea, nu au supraviețuit acestei operații.
Revin.
– Rămas bun… prieten drag, prieteni dragi. Întind fără să vreau mâna, să-i salut.
– Neeeereeevedeeeemmmmmm… nu uitaaaaaaaa DAMPAROGA! Nuuuuteeee oooprriiiiiiiiiii.
Îl/îi privesc cum se rup în fâşii ce plutesc înapoi, în lungul holului. Încerc să-mi închipui ce efort colosal au trebuit să facă pentru a se aduna la un loc şi să-mi transmită acest mesaj, să mă ajute să ies din letargie, cât le-a luat până să mă găsească, într-un Univers dintre atâtea alte miliarde, într-o galaxie dintre atâtea miliarde, pe o planetă mică, rătăcitoare. Cu speranța ca măcar eu să mă pot replia în Stație, să aduc informațiile culese cu atât sacrificiu.
Rămân singur. Încep să cobor în acel esofag, călcând cu grijă pe treptele calde, alunecătoare. Mă prind de polipii ce atârna de pereţi şi tavan, fetuşi deformaţi, ce încearcă să mă muşte, să mă zgârie, să mă împingă pe scări. Se face tot mai întuneric, cobor, bâjbâind, cu ochii larg deschişi, nătâng. Mă împiedic şi cad. Încerc să mă agăț de ceva, dar degetele îmi alunecă, disperate, pe mucoasa translucidă, insipidă.
Văd
Stau cu capul plecat, cu ochii închişi, gol, murdar, cu cicatrici şi mutații desenându-mi pe trup amintiri ce au fost şi altele ce se vor arăta. Au trecut nenumărate vieţi stelare de cand am venit pe staţie. Amintirile întâmplărilor prin care am trecut ar umple istoria unor roiuri galactice. Am învățat că sunt Universuri în care anumite evenimente nu au avut loc, sau au avut o altă turnură. După eoni de căutare am gasit-o şi m-am găsit, împreună. Mamă şi fiu. Fericiți. Singura variantă în care ea moare de bătrânețe, înconjurată de familie, aşa cum şi-a dorit dintotdeauna. O realitate pe care o vizitez din când în când, unica legătură cu o viață ce mi-a fost interzisă. O realitate amenințată acum de o forță ce sfidează orice imaginație, un conglomerat de civilizații de dinaintea tuturor începuturilor, de dincolo de marginea materiei, ce se apropie insidios. „GHILEAD ANGH GARNA” cântă ei, „Venim să vă nimcim”. Iar noi ne pregătim acum să-i înfruntăm.
Suntem mai mulţi, într-o cameră în care pluteşte o ceață roşietică, uleioasă. O trupă de elită încercând să pătrundem pe ascuns, cât mai adânc, în teritoriul lor, să învățăm cât mai multe, cât mai rapid, cum să-i înfrângem. Aşteptăm, în tăcere, dizolvarea. Îmi este rău şi voma mi se prelinge din gură, regurgitez cu spasme lichidul de trecere. Nu m-am obişnuit cu salturile, de fiecare dată mă simt la fel. Tremur, deschid ochii să-mi recapăt echilibrul. Păianjenul şi-a întins picioarele prin mine, pregătit. Firul, ca un cordon ombilical, ce-mi iese din abdomen, ancorat de această lume, tors în pântecele păianjenului, energie împletită cu ea însăşi, moştenire a Ariadnei, serveşte aceluiaşi scop, prin labirinturile realităţilor. Când îmi vine rândul, intru cu spatele, lăsându-mă să alunec printre buzele acelea uriaşe, o rană tăiată cu un fierăstrău neascuţit, care se închid cu un plescăit plictisit. Sunt într-un pumn care se strânge claustrofobic în jurul meu, obligându-mă să mă adun, îmbrăţişându-mi genunchii. Lichidul de trecere din stomac expandează fulgerător prin vene, prin ţesuturi, cartilagii, intrându-mi în ochi, pregătindu-mă pentru ce urmează. Temperatura urcă la câteva miliarde de miliarde de grade Celsius. Pielea mi se carbonizează, se evaporă. Urlu, încerc să urlu, dar nu fac decât să arunc şi mai mult lichid printre dinţii încleştaţi. Moleculele din mine încep să vibreze tot mai rapid, până ajung aproape de viteza luminii. Sunt clipe în care delirez, mă panichez, devin un animal ce încearcă să iasă cu orice preţ din închisoarea aceea. Păianjenul îmi trimite cantităţi masive de serotonină prin sânge să mă liniştească. Simt efectiv acele miliarde de grade cum încearcă să mă mistuie, dar nu mor, nu leşin, o agonie infernală. De parcă aş fi la sfârşitul Universului şi ar trebui să suport păcatele tuturor fiinţelor care au trăit. Forţele fundamentale se contopesc, devin una. Entropia devine infinită. În jurul meu secundele se sparg în aşchii. Disoluţia timpului.
Sunt omniprezent în Multivers, sunt la granița dintre trecutul pe care îl văd în întregime, dintr-o privire, şi viitorul care vălureşte înaintea mea, amorf, de nepătruns. Aici, acum, într-o multitudine de variante.
Revin.
Simt păianjenul cum se zbate să se caţere înapoi în mine. E pe undeva, căzut, încă neputincios. Pipăi de jur împrejur, prin întuneric, îl găsesc, exasperat, speriat. Trag de oasele pieptului şi îl îndes în locul unde îmi era altă dată inima. Nu mă pot orienta fără el, nu aici. Doar el poate găsi drumul adevărat. Îmi transmite să merg înainte, orice ar fi, să merg constant, să nu mă opresc, să nu mă întorc, pentru că ei se apropie. Au reuşit să ne localizeze şi de data aceasta ne vor distruge dintotdeauna. Să câştigăm timp, până să-şi revină, să găsim o modalitate de a se reintegra în reţeaua sa hiperdimensională, pentru a ne putea întoarce la Stație sau să găsim o altă cale de a evada. Mă târăsc, mă rostogolesc, până ajung la o margine. Undeva jos, la o distanță indefinită, pluteşte o pâclă alburie ce tresare, aducând la suprafață leviatani luminiscenți. Mă mişc de-a lungul muchiei şi îmi dau seama că mă aflu pe o platformă de piatră, ce pluteşte, ca o lespede, peste un mormât colcăitor. Un gong începe să bată, cu vibrații joase, prelungi, fără ecou. Leviatanii îi răspund cu vuiete funebre, ridicandu-şi trupurile spre mine. Nu putem rămâne acolo, nu ne rămâne decât să mergem mai departe, să ne pierdem urma. Îmi fac vânt peste margine şi încep să-mi smulg parţi din mine şi să le arunc departe, momind monştrii.
Vad.
Un tărâm haotic, oceane se înconvoaie spre cer, printre planete uriaşe ce se ating una pe alta, ricoşând, pierzându-se printre faldurile unui nor de praf interstelar, ce luminează violet, intermitent, un far cosmic, la marginea fiinţării, limita sănătăţii mintale. Plutesc neajutorat, proaspăt metamorfozat în această realitate năucitoare, încercând să mă orientez. Transferul a decurs bine, mai am încă starea aceea insipidă, de dinaintea saltului. Într-o microsecundă arma mi se prelinge pe antebraţ, căutând o ţintă. Ceilalţi sunt şi ei aici, nu-i văd, distanţa-i prea mare, dar îi simt, prin reţeaua de fire fizice, lungi de sute de milioane de kilometri, secretate de păianjeni. Costumul crescut pe mine, din mucoase şi excreţii întărite, învie si se stabilizează, mârâind nesatisfăcut. Nu mă mai rotesc. Casca mi-e plină de salivă şi lichid de trecere. Stăm, prinşi în pânza aceea de dimensiuni interstelare, şi culegem informații prin toate metodele. Este imperativ să le aflăm punctele slabe, să ştim ce-i face să fie aşa cum sunt. Ştim că timpul avut la dispoziție pentru cercetare este în funcție de cât de repede acționăm până să fim detectați. Nimic din ce se întâmplă aici nu are normalitate, este ca un puzzle asamblat aleator, din mai multe imagini. Damparoga se apropie de multiversul nostru, acaparând realități, secându-le de energie, hrănind maşinăriile lor de dimensiuni galactice, fantastice, asemănătoare cu catedralele gotice, adăpostind sisteme stelare pe post de angrenaje. Aruncându-se de pe o brană pe alta, pătrunzând pânã la nivel cuantic, anulează legile fizicii locale. Pervertesc totul în calea lor, distrug variante de Univers, încercând să restrângă potecile temporale la una singură, cea în care doar ei există. Un singur trecut şi, mai cu seamă, un singur viitor. Am venit să-i împingem înapoi de unde au venit. Eu am un motiv în plus sa nu le permit sa treacă de mine, nu pot lăsa copilăria mea să fie distrusă din nou, nu vreau ca mama mea să dispară din nou, de data aceasta pentru totdeauna.
Revin
Cad vertiginos printre serpii aceia uriaşi, fără să le atrag atenția, şi mă afund în ceața ce mă întâmpină cu un miros de râncezeală, mă învăluie ca un giulgiu, încercând să-mi fure şi ultima lucire de conştiință pe care o mai am. Adorm. Mă trezesc speriat, neliniştit, şi încerc să-mi dau seama ce se întâmplă. Continui să cad, să mă rostogolesc încet. Încerc să mă rămân treaz, să țin o evidență a timpului, dar nu reuşesc. Adorm şi mă trezesc de prea multe ori ca să ştiu de când sunt în starea aceea. Trec prin lumi stranii, putride, cu oameni crescuți unii dintr-alții, cu brațe fără capăt, ce li se târâie pe după ei, cu capete aşezate aiurea pe corp, ce strigă unul la celălalt, încercând să se apuce cu dinții. Lumi cu oameni din care ies viermi albi, groşi, ce murmură cântece de jale, cantece funerale, conducându-şi gazdele adormite pe drumuri uscate, sub un cer cu sori enormi, roşii, ejectând venin. După o perioadă mă trezesc, pe o suprafață perfect plană, în care reflexia mea, neclară, ştearsă, îmi răspunde cu întârziere de câteva secunde, urlând mută la mine, amenințându-mă cu pumnul. Amețit cum sunt, vreau să mă ridic, dar îmi amintesc că nu mai am picioare, doar nişte cioturi zdrențuite. Păianjenul îmi transmite că s-a întremat îndeajuns în decursul sutelor de ani, cât am căzut… că este pregătit să făurească picioare, să mă ajute să mă deplasez. Încep să merg, pe mâini şi cele opt pseudopode ce-mi ies din coaste. După câteva încercări stângace, reuşesc să păşesc făra să mă mai împiedic. În depărtare, se înalță o catedrală imensă. O maşinărie Damparoga, un neuron din psihosfera lor transuniversală, ce înmagazinează, asemenea unei găuri negre, toate informațiile posibile. „E la 200.000 de ani lumină distanță„, îmi spune păianjenul,” nu avem altă variantă decât să mergem pe jos. Dacă e să avem o şansă de evadare doar acolo o putem găsi. Vom ajunge în câteva cvintilioane de ani„, continuă el,” să ne grăbim, suntem urmăriți„. Îi vad în depărtare, mai multe forme ce se mişcă unduitor, împrumutând una de la alta membre, unindu-se, fragmentându-se aleatoriu. Pornim la drum.
Văd.
Au apărut brusc, din ieri şi din mâine. Imagini decolorate, cu oameni îmbrăcaţi straniu, cu linţolii negre peste faţă, cu obiecte prăfuite, scoase din morminte, atârnându-le de haine. Câte unul, sau în grupuri, stau nemişcaţi şi ne privesc impasibili, cu ochii de care nu au nevoie, dar pe care şi-i iau pus în faţă doar ca să maimuţărească umanul. Suntem neutralizaţi instantaneu, suntem împrăştiaţi, aruncaţi în toate colţurile spaţiului şi timpului, şterşi din existenţă, reduşi la amintiri ce se dezintegrează rapid. Urlete, ţipete, rugi şi înjurături se sting pe rând. Îi aud pe ceilalți cum se sufocă, îi simt cum se răsucesc prin ei înşişi, cum pocnesc şi se alungesc, cum fierb, cum îngheaţă. Minţile ne sunt invadate, ne mâncăm obrajii, ne roadem limbile, ne scoatem ochii, ne mutilăm isterici. Şi totuşi, în pofida urgiei ce s-a abătut asupra noastră, ne transmitem unii altora ultimele informații, còpii de rezervă înmagazinate holografic în celulele noastre. Încerc să mă apăr, arma este făcută fărâme şi abia reuşeşte să se replieze în şira spinării. Păianjenul se luptă din greu să ne aducă înapoi la Centru. Se mişcă rapid să adune firul, să se retragă din expansiuni, să conserve energie, dar suntem prea mulți şi se destramă. Ne transformăm în moduri terifiante. Murim cu toţii. Unii pentru eternitate. Eu mă trezesc în cameră, sfărâmat, infectat de biologia lor atât de stranie, transformat într-o fantoşă.
Revin
Sunt atât de bătrân, atât de puţin a mai rămas din mine. Am uitat cine sunt. Am uitat de ce mă grăbesc şi unde mă îndrept. Mă pierd, mă regăsesc, cad şi mă ridic necontenit. Traversez Universul pe jos, pas cu pas. În spate, urmaritorii sunt din ce în ce mai răsfirați, mai îndepărtați. Câteodată unul dintre ei face un efort şi ajunge primejdios de aproape, dar doar pentru o scurtă perioadă. Încetineste şi se transformă într-o grămăjoară de funingine pe care ceilalți, când ajung lângă ea, o mănâncă, incantând formule magice.
Doar păianjenul e acelaşi. Neobosit. Din când în când îmi spune poveşti despre viețile pe care le-am avut. Îmi amintesc de mine, mă conştientizez, dar după sute de mii de ani uit din nou.. şi din nou… şi din nou…
Trec Eternităţi.
Ajung la destinatie, la baza construcției înalte de mii de parseci. Urmăritorii sunt alții, evoluați, acum zboară, folosind aripi asemenea unor mănunchiuri de ace. Doar o bucată din mine a supraviețuit, capul şi şira spinarii. Formez cu păianjenul o ființă simbiotică. Îmi spune că singura posibilitate de a ne întoarce la Stație este să mă conectez la rețeaua maşinăriei şi să încercăm să o pilotăm. Suntem mult prea departe ca să revenim prin propriile puteri, fără conexiunea firului. După o vreme, găsesc o cale spre interior, o poartă cât un continent. Intru şi mă rătăcesc într-un labirint infinit, înecat într-o atmosferă tenebroasă.
Timpul s-a oprit, este ars, iar rămăşițele sale împrăştiate. Păianjenul îşi intinde cu tenacitate pânza prin maşinărie, cu mine ca punct de plecare. Nu se grabeşte niciunde iar eu sunt liniştit, aşteptând să-şi termine treaba. Am început sa am acces la ştiința şi tehnologia Damparoga. Integrarea mea este din ce in ce mai complexă şi mai completă. Când vom ajunge înapoi, pe Stație, voi avea la dispoziție toată informația necesară pentru a-i înfrânge.
N-au fost pregatiti pentru păianjen, nu ştiau de existența sa, de abnegația sa, de abilitățile sale transcendente. N-au fost pregatiti pentru mine, pentru ura mea împotriva lor. Nu îi pot ierta. Voi face tot posibilul să-i distrug, să-i nimicesc, sa-i şterg pentru totdeauna din toata istoria trecută şi viitoare a tuturor Multiversurilor. Să nu mai rămână un singur atom din civilizația lor. Voi face, aşa cum au vrut şi ei, un singur trecut şi un singur viitor. Atat doar ca ei nu sunt incluşi. Iar eu voi fi din nou fericit.
GHILEAD ANGH GARNA!
