Demenyev stătea cu mâinile uriaşului sub ceafă, reflectând la un ţel mai mare decât cel pe care îl cunoştea. Se obişnuise cu această situaţie din armată; câteodată nici superiorii săi nu cunoşteau scopul final al misiunii, fiindcă acesta se schimba constant sub influenţa presiunile externe. Acum, era ceva şi mai radical, fiindcă nu se mai afla la cheremul comandanţilor şi generarilor, ci al oamenilor de ştiinţă, iar ţelurile acestora deveneau deseori prea abstracte pentru a fi explicate unui simplu soldat, iar asta se putea dovedi foarte periculos câteodată. Poate că din punctul acesta de vedere, oamenii pe care îi avea sub conducere îi erau defapt superiori, iar adevăratul lui rol nu era de-ai conduce, ci doar de-ai ţine laolaltă, tocmai fiindcă el nu gândea atât de departe ca ei.
Dar putea încerca. Putea visa la generaţile viitoare de uriaşi ce aveau să se stabilească şi nu doar să exploreze, ci să trăiască aici cu adevărat. Eventual, interfaţa om-maşinărie avea să fie înlocuită cu întruparea pură, adică cu digitizarea conştiinţei pilotului direct în sistemul nervos al robotului. Defapt, nu se va mai putea vorbi de piloţi, ci de o fiinţă complet nouă. Cyborgi.
Acest castel era doar un pasaj, un laborator, pentru adevăratul scop: popularea universului cu cyborgi concepuţi pentru a se adapta perfect la medii de viaţă inimaginabile. Întâi aveau să fie cyborgi umanoizi, apoi cyborgi meduze populând uriaşele de gaz dar cu inteligenţe umane… poate chiar stelele aveau să devină case pentru aceşti post-oameni.
Să gândeşti atât de radical când te afli atât de departe de patul de acasă, sau măcar de un pat normal de cazarmă, era de-a dreptul înfricoşător. Aşa că preferă să lase gândirea abstractă pe seama altora şi să adoarmă, dar înainte de asta, trebuia să aleagă un înlocuitor. Un înlocuitor pentru ce ? De ce să existe o santinelă ? Cine să vină ? Nu conta. Acesta era protocolul, iar fără acesta, totul devenea prea înspăimântător. Poate aveau nevoie doar de un om care să-i vegheze când visează. Da, se decise Dem, cineva trebuia să-i păzească visele.
Comută pe canelele din cabinele celorlalţi piloţi, dar nici unul nu dădea semne că s-ar fi trezit. Apoi observă mână robotului Anei, cu 02 sclipind fosforescent în roz, ridicându-se ca tulpina unei flori şi deschizându-şi degetele ca pe nişte petale, apoi coborând imediat, moartă.
— Te-ai trezit, Ana ? Ei bine, dacă ai avut ghinionul ăsta, n-ai ce face; va trebui să-mi ţi locul.
— Ce ?se auzi vocea somnolentă a femeii în cască. Cine a zis că m-am trezit ?
— Te-am văzut cum te jucai…în somn… să nu-mi spui ! Verifică-ţi te rog gradul de sincronizare !
— E normal. Peste 90%. Nu e 100%, dar niciodată nu a fost; poate doar la tine.
Xenolingvista obţinuse punctajul cel mai mare datorită probelor teoretice, dar la practică, nimeni nu se apropiase de liderul grupului, ceea ce era de aşteptat.
— Te asigur că n-am depăşit vreodată 98%.
— 93 la mine. O să te ajung cât de curând.
— Nu-ţi aminteşti să te fi trezit cu puţin înainte şi să fi făcut cu mâna ?
— La ce să fi făcut cu mâna ?
— De unde să ştiu.
— Nu, dar din câte mi-au spus părinţii, aşa făceam când eram copil. Visam şi gesticulam fără să-mi dau seama. Mama spunea că defapt comunicam cu spiritele locului. Ştii, în colonia unde m-am născut se dezvoltase un fel de gândire şintoistă. Animism.
— Da, o întrerupse bărbatul, felul în care mâna ţi-a căzut brusc sugerează că te-a furat somnul. Poate locul ăsta ne face să visăm. Va trebui să mă veghezi atent, să vezi dacă fac şi eu la fel.
— Bănuiesc că n-am de ales.
— Nu, e un ordin.
— Priveşte-mă atent când dorm ! Ordin. Nu, nu e nimic ciudat în asta.
— Priveşte-i pe toţi, nu doar pe mine.
— E, parcă aşa sună mai bine. Sper să mai existe rezerve de nectar în canistre ca să mă ţină trează.
Militarul stinse luminile de semnalizare de pe trupul robotului, acesta rămânând complet învăluit de giulgiul nopţii. Privindu-l, Anei i se pare că se află într-o galerie, admirând o statuie reprezentând un decedat. Apoi, luminile venind de la ceilalţi roboţi creară altă impresie: că e într-un fel de morgă unde toate trupurile sunt expuse în afară, pe tărgi împietrite. Şi-ar fi dorit să nu fie nevoită să râmână trează.
Nectarul se scurse dintr-un tub transparent printre buzele ei. Era foarte dulce, aşa că-şi clăti gura cu apă imediat după aceea. Activă un display ce prezenta ştiri din cea mai apropiată staţie mass-media, sosite cu vreo doi ani întârziere, în timp ce pe ecranul principal avea imagini în direct cu trupurile celorlalţi colegi. Decise apoi să îndrepte o cameră spre trupul propriului ei uriaş, în cazul bizar în care acesta s-ar fi mişcat fără comanda ei. După scurt timp, se plictisi de ştiri şi dădu pe desene pentru copii, acolo unde extratereştrii erau tot timpul prietenoşi. Se gândi că ăsta nu era neapărat mesajul cel mai potrivit pentru cei mici.
Schimbându-şi leneşă atenţia când la desene, când la ecranul panoramic, dădu la un moment dat şi peste cifrele de sincronizare în albastru care se schimbau constant. Nivelul lor era scăzut, ceea ce avea sens, întrucât se simţea totuşi somnoroasă şi neatentă la ce se afla în imediata vecinităte a uriaşului, dar ce nu avea sens era ca numerele să sară în sus şi în jos atât de rapid. La un moment dat, ajunseră aproape de 100% pentru a reveni imediat înapoi la 60, iar asta o sperie. Îşi puse casca pe cap, cu desenele animate difuzând în continuare pe ecranul din dreapta jos, şi comută pe ochii robotului. Datele continuau să curgă în albastru peste peretele perfect neted din faţa ei. Făcu apoi o serie de exerciţii: îşi strânse degetele, îşi desfăcu palmele ca pe evantaie, se prinse de încheietură etc. Asta trebuia să stabilizeze cifrele undeva aproape de 90%, iar acest lucru se întâmplă aşa cum sperase.
Avu o tresărire când văzu robotul militarului ridicându-se de la jumătatea trupului, dar îl sună imediat pentru a se linişti.
— Treaz ?
— Da. N-am reuşit să adorm. Cred că voiam mai degrabă să fiu doar eu cu gândurile mele şi nimic altceva. De ce îţi tot întorceai capul în toate direcţile şi făceai exerciţii ?
— S-a întâmplat ceva ciudat.
— Ca mai devreme ?
— Nu. Adică, de data asta eram conştientă de ce fac, doar că sincronizarea o luase razna.
— E normal să se întâmpla asta când eşti pe jumătate adormită.
— Dar nu aşa. Nu înţelegi. Ajunsesem la 100% pentru o clipă.
— Imposibil. N-am atins niciodată pragul ăla, chiar şi după antrenamentele fizice de arte marţiale subacvatice.
Militarul strigă trezirea şi în curând toţi roboţii erau în picioare.
— E ceva ciudat cu locul ăsta !
Chimistul fu rugat să cerceteze zidurile mai amănunţit pentru anomalii electromagnetice, întrucât acesta avea şi o bază teoretică solidă în fizică, dar nu descoperi nimic.
— Aceleaşi date ca peste tot. Peretele nu prezintă nici un fel de proprietăţi care să interfereze cu sistemele de bord.
— Practic, instrumentele tale nu citesc nimic.
— Exact.
— Din păcate, asta nu dovedeşte că suntem în siguranţă. După cum ştii, castelul a absorbit orice urmă de radiaţie trimisă de pe staţie. Proprietatea principală a acestui loc e tocmai faptul că nu se lasă citit în vreun fel sau altul. Va trebui să plecam de aici.
— Fir-ar, protestă Bowden, îmi plăcea să dorm la înălţime ! Acestuia îi plăcea să doarmă cu cel puţin o treaptă mai sus decât ceilalţi, în ciuda avertizărilor primite.
Dem comunică decizia sa pe staţie.
— Nici vorbă ! fu răspunsul primit de sus. Tocmai acum când am observat un fenomen neobişnuit, tu vrei să pleci şi să nu-l studiezi.
— Domnule, vă înţeleg spiritul cutezător şi îl admir, dar ştiţi ce s-a întâmplat cu o noapte în urmă. Ce-aţi face dacă toţi uriaşii ar lua-o razna şi n-ar mai putea fi controlaţi ?
— Dacă pui problema aşa, e întradevăr un risc prea mare. Lasă totuşi măcar un om în urmă. Trebuie să studiem fenomenul. În cazul în care uriaşul său va scăpa total de sub control, veţi recupera pilotul din cabina sa şi-l veţi aduce acasă.
— Domnule, îmi cereţi să-mi sacrific unul dintre oameni.
— Exagerezi gradul de pericol. Lasă-l pe Bowden. E membrul cel mai puţin valoros al echipei…
— Nu există mai valoros şi mai puţin valoros aici. Toţi suntem egali.
— Uite ce e ! E un ordin ! Oricum, Bowden e obişnuit cu situaţile limită. Tocmai de asta l-am dorit aici. În privinţa unui lucru ai totuşi dreptat; nu e mai puţin valoros decât oricare dintre voi, în situaţia actuală, s-ar putea dovedi defapt omul cel mai important.
— Domnule, vă înţeleg, dar nu puteţi să-mi daţi un ordin. Nu sunteţi comandant. Eu sunt aici ca să mă asigur că toţi oamenii mei sunt în siguranţă. Acesta e obiectivul misiunii mele şi-l voi duce până la capăt.
— Generali ? Comandanţi ? Uite ce e, lupta pentru putere în lumea noastră se dă între guverne şi organizaţile de cercetare care deţin monopolul. Armata ne e subordonată. Oricine ştie măcar atât.
— Înţeleg, dar pe teren armata are controlul suprem asupra decizilor luate în situaţii de risc.
— Nu e o situaţie de risc ! urlă omul de pe staţie. Când am ales un militar în fruntea misiunii, nu ne-am dat seama că avem de-a face cu un laş. Deşi poate are sens, din ce mi-au spus, tu n-ai luptat cu adevărat nici o zi din viaţa ta.
— Domnule, asta e o jignire.
— Ce faci tu acum se numeşte subordonare. La sfârşitul misiunii, vei fi liber de contract şi te asigur că nici o organizaţie militară nu te va mai primi după ce-ţi vom face raportul. Gândeşte-te bine ce vei face cu viaţa ta de acum înainte !
Demenyev înghiţi în sine şi îi explică lui Bowden decizia luată pe staţie. Spera ca spiritul de aventurier al acestuia să-l facă să accepte aceasta provocare, dar nu fu aşa.
— Ştiu ce v-au spus. Că am ieşit din peştera cu zâmbetul pe buze, aşa-i ? Vă asigur că era doar pentru camerele de filmat. Izolarea m-a măcinat acolo mai mult decât teama de moarte. M-am hotărât ca în viaţa mea să nu mai fac pe lupul singuratic.
Greutatea de-a se impune în astfel de situaţii fusese tot timpul o piedică pentru el când venea vorba de avansarea în ierarhia militară. Tocmai de aceea, se forţă să nu mai stea la discuţii, ci răsti ordinul cu hotărâre deplină.
— Bowd ! E un ordin ! Rămâi aici sau tu eşti cel care zboară acasă.
Vocea îi sunase ca a unui adevărat om al armatei.
Va urma
