Prozator și publicist, lexicograf al genului SF, Aurel Cărășel s-a născut la 15 martie 1959, în Craiova. S-a format profesional prin studii de filologie, funcționând apoi, o vreme, ca profesor de limba și literatura română la Liceul agroindustrial din Cernavodă. După 1990, urmează și studii de specializare jurnalistică, la Facultatea de Jurnalism din București. Noua orientare s-a dovedit suficient de tentantă încât să organizeze el însuși, în 1995, Școala de Jurnalistică a județului Dolj, unde a ocupat funcția de director. Pasiunea sa pentru SF își are rădăcinile în perioada de elan amatorial care a condus la nașterea cenaclurilor de anticipație românești, „Henri Coandă” din Craiova fiind unul dintre primele trei. Mai tânăr ca inițiatorii entuziaști ai grupării craiovene (Alexandru Mironov, Ion Ilie Iosif, Marius Ghergu și alții), a devenit membru la aproape un deceniu de la înființarea cenaclului, făcându-se însă remarcat în scurt timp, ceea ce i-a permis să-l conducă în calitate de președinte între anii 1981-1984. A fost un fan activ și dinamic, cu inițiative de organizare culturală precum cenaclul din Cernavodă „Atlantis-Club” (coordonator între anii 1985-1990). După Revoluție îl găsim în fruntea Asociației Creatorilor de Science Fiction (ACSF), ca prim președinte al grupării nou-formate, precum și, alături de Mironov și Sorin Repanovici, implicat în organizarea taberei de creație „Atlantykron”*, unde deține sarcini precum cele de coordonator de programe și responsabil pentru concursul de creație literară. Mai multe fanzine din Craiova l-au avut ca editor: Omicron-Satelit (între 1987-1990), bunăoară infzinul cu apariție lunară Cron (1991-1993). În anii ’90 din secolul trecut, a coordonat pagini SF în ziare de circulație mai largă, precum Curierul Național, Strict Secret și Cuvântul Libertății (în acesta din urmă, pagina intitulată „Lumile de la capătul curcubeului”). Tot de inițiativele sale de promovare a genului se leagă înființarea emisiunii „Univers SF” la Radio HOrion, cu desfășurare constantă în anii 1996-1997.

Debutul ca autor al genului și l-a făcut în revista Știință și tehnică, printr-o povestire apărută în 1981: Stelara Fata Morgana. A semnat proză scurtă în publicații de profil (Anticipația, Jurnalul SF, Star Trafic SF), în Almanahul Anticipația și în almanahuri publicate ca suplimente SF ale unor reviste literare (Ramuri, Convorbiri Literare). Ulterior, s-a orientat și spre reviste electronice, cu difuzare pe internet. La Nautilus (varianta digitală), deținea rubrica portretelor de autori români și străini. Îl găsim, de asemenea, inclus cu povestiri în mai multe antologii (Cronici microelectronice, Avertisment pentru liniștea planetei, Beta de la Craiova și Nemira ’95). Creația în proză a lui Aurel Cărășel stă mărturie pentru un talent speculativ, generator de umor bonom, care mizează pe complicitatea lejeră a cititorului. SF-ul e pus adesea într-o amuzantă relație simbolică, în esența ei, cu lumea basmului. Așa se întâmplă, de exemplu, cu schița Recidivistul (1990), unde, în realitatea comică a anului 2016, un oarecare Langevin Fox, „în vârstă de 35 de ani, fostul copil-senator de altădată”, este supus judecății oficiale în calitate de „adult isteric” ce amenință prin născocirile sale liniștea și ordinea din Regatul Unit al Ficțiunii. Cea mai fericită lume din Univers, un fel de utopie infantilă, ar fi fost instaurată prin „lovitură de stat universală” de către copii, în superioritate numerică față de adulții insuportabili, și tot ce se întâmplă în cadrul ei poartă amprenta unor basme ușor de recunoscut. La Tribunal se jură pe cartea lui Hans Christian Andersen, iar completul de judecată va fi alcătuit, evident, din personaje celebre ale fanteziilor destinate copilăriei eterne:

 

„Langevin Fox asculta numai cu o ureche, încercând să surprindă în ochii impasibili ai Califului (care își apropia mereu turbanul bătut în pietre prețioase de capetele colegilor săi, pentru a-i studia dosarul) dacă are vreo speranță să scape mai ieftin. Singur Motanul îl privea din când în când compătimitor și se trăgea de coadă, dar Langevin știa că nu poți pune nicio bază pe ceea ce gândea el, fiind cel mai influențabil din trio-ul de judecată. Când Grefierul clămpăni din cioc cifra anului 2014, Fox începu să fie atent. Se apropia partea cea mai importantă a actului: capul de acuzare.”

 

O tentativă de modernizare a universului folcloric tradițional, prin neașteptate fantazări „tehniciste”, există și în texte ca Poveștile pădurii de cristal (1994) și Drum de Cavaler-molecular (1995). Peisajul se alcătuiește din elemente de basm prelucrate. La fel personajele care-l străbat, fie că au o aparență umanoidă, fie că reprezintă figuri din registrul animalier. Autorul aplică motivelor de basm un tratament deformator și nu ezită să le redeseneze în imagini încărcate de elemente din domeniul spectaculosului ostentativ, pe care îl vedem și în jocurile SF pe computer. Astfel, în Poveştile pădurii de cristal, personajele scrutează lumea prin „ochiul polifaţetat”, suflă jeturi de aer pe trompă, simt cum, de teamă, „li se albesc contactorii de siguranţă” şi speră că, în conjuncturi astrale adecvate, „vor cădea iarăşi în starea de transă energetică şi vor visa colorat amintiri răzleţe din vremurile Armoniei Iniţiale”. Când nu doresc să-şi împărtăşească altora gândurile secrete, pun în funcţiune „rezonatorul”, sau îşi înregistrează clipele de nelinişte „în straturile cele mai profunde ale memoratorului de carbonit”. Sentimente complicate stau astfel pe suportul unor instrumente mecanice, convertite la sensibilitate. În Drum de Cavaler-molecular, antena „ce îi ieşea printr-o fantă a armurii direct din şira spinării” vesteşte călărețului iminenţa unei furtuni solare, pe când purtătorul său („dodoul-fibriliant”) paşte „smocurile energetice” din peisaj, nepăsător la perspectiva stihiilor electromagnetice, deoarece „era dotat din naştere cu un puternic absorbant negativ”. „Gregarii” clatină mustrător din indicatorul lor „braotropic”, iar „receptorii alogici” li se umplu de „un adevărat vacarm de trosnituri, sâsâituri şi păcănituri”. Lumea modelată de autor prin asemenea tehnici de conglomerat virtual are coerenţa şi logica ei. Ea tinde, fără îndoială, să-şi pună în valoare poezia peisajelor descrise de o percepţie „non-umană”, convertită, totuşi, la omenescul după care personajele acestea artificiale şi eminamente bizare tânjesc. Acumularea de termeni pseudoştiinţifici produce însă, inevitabil, un efect de saturaţie şi de respingere, pe care nici măcar invocarea modelului de autoritate (Ciberiada lui Stanislaw Lem) nu-l mai poate stopa. Invențiile lexicale desemnând diverse creaturi mutante („zeluși-miriapozi-mnemonici”, „hecubi-rotitori”, „clone-vânător”, „lerne-fără-umbră”) par să-l intereseze pe autor, în această fază a producției sale SF, mai mult ca exerciții de imaginație practicate în sine decât ca elemente cu rol efectiv în economia unei scrieri literare. Prin abuz, ele prefigurează cedări în fața tentației scrisului fără miză literară.

O mai rafinată abordare a elementelor din repertoriul basmului se produce în ampla colecție, concepută ca o „saga” și intitulată „Povești de pe Muntele Golia”, din care au apărut  Povești din Poiana Volburii și Poveștile zânișoarei Nomia (ambele în 2016), cu volume similare anunțate pentru viitor. Maniera trimite spre mai vechile Basme ale lui Vladimir Colin, pretinzând, la fel ca în cazul scriitorului înainte pomenit, prezentarea în registrul acestei specii a unor „fragmente de mitologie românească, nordică, mesopotamiană etc., grefate pe fragmente de fantasy clasic (Tolkien), unificându-le printr-un fir narativ neramificat şi cu un limbaj accesibil, adaptat din cărţile pentru copii”, cum observa într-o recenzie Cătălin Badea-Gheracostea. Evident, noua formulă agreată acum de Aurel Cărășel îl obligă să se distanțeze de mai vechile sale personaje hibride, înecate într-o vegetație terminologică înfloritoare, și să le îmbrățișeze în schimb pe cele extrase din literatura folclorică tradițională; literatură care – și ea – îngăduie prelucrări extravagante (mai puțin „non-umane” totuși), la contaminarea cu germenii fantasticului speculativ. Prolific și versatil, autorul practică o „compilație didactică” (formula îi aparține tot criticului de mai sus), caracterizare răsfrântă și asupra cărților sale de exegeză, în vreme ce proza mai amplă (romanele La capătul spațiului, 1997; Lumile Curcubeului, 1999; Dumnezeule de dincolo de burta universului, 2011) se refugiază între clișeele SF-ului aventuros și comercial, pe care îl anunța, de altfel, și primul său roman, Vânătoare de noapte (1995), publicat, tot din rațiuni comerciale, sub pseudonimul americanizant Harry T. Francis. Totuși, formulele prozei scurte (în culegerea din 1996, Războinicii curcubeului, sau în seria de mai târziu, Galaxia sudică, unde îl găsim ca editor, dar și ca autor), îl avantajează pe Cărășel, impunându-i concentrarea și îngăduindu-i sclipiri ideatice și compoziționale capabile să scoată un material, de regulă convențional și clișeistic, spre limanul literaturii acceptabile.

 

Ambițios și, totodată, marcat de formația sa didactică, autorul s-a manifestat și în exegeza genului, pentru care producea, în 1996, un Mic dicţionar de autori SF. În ciuda apelului la modestie pe care îl face titlul, cartea conține o amplă listă de scriitori anglo-americani (de la „pionierii” Hugo Gernsbach, Edgar Rice Burroughs și Cordwainer Smith, la amplul val al „modernilor”, între care Michael Moorcock, Ursula K. Le Guin, Roger Zelazny și Kurt Vonnegut Jr.), dar și europeni, precum francezii J.H. Rosny-Aîné, Philippe Curval, Michel Jeury, Daniel Walther, italienii Lino Aldani și Roberto Quaglia, rușii Alexandr Beleaev, Ivan Efremov și cuplul Arkadi și Boris Strugațki, polonezul Stanislaw Lem, cehul Karel Čapek etc. Răspândiți printre toți aceștia, românii autori de SF ocupă o parte surprinzător de generoasă a listei, încât putem citi, între alții, despre Ion Hobana și Bogdan Ficeac, despre Voicu Bugariu și Gheorghe Păun, despre Miron Scorobete și Lucian Ionică, și chiar despre graficieni devotați genului, de felul lui Viorel Pîrligras, Valentin Iordache, Walter Ries, Aurel Manole. Portretele sunt doar schițate, fără profunzime critică, cu comentarii restrânse la generalitățile capabile să dea o sugestie de varietate și efervescență pentru un domeniu încă respins de mainstream și față de care destui fani încă au, în epocă, propria lor cunoaștere aproximativă.

Zece ani mai târziu, Aurel Cărășel publică o cercetare mai consistentă, Lumile de la capătul curcubeului. O istorie tematică a literaturii SF (2006), a cărei ediție ulterioară, publicată sub titlul Imaginarium. O istorie tematică a literaturii SF (2019) avea să fie încununată cu un premiu Romcon. Cartea pleacă de la „fișele” tematice deja deconspirate în preambulul Micului dicționar…, acum dezvoltate și integrate unui demers mai bine articulat în latura sa teoretică. Discutând delimitările teoretice privitoare la gen, relațiile de filiație ale SF-ului cu știința, fantasticul, miraculosul, feericul, exoticul etc., autorul angajează opinii și definiții extrase din exegezele unor înaintași (teoreticieni literari precum Tzvetan Todorov, Roger Caillois, René Wellek și Austin Warren, iar de la noi Adrian Marino și Silvian Iosifescu, dar și comentatori special aplicați la problemele SF-ului, precum Ion Hobana sau Florin Manolescu), expunându-le panoramic, fără a osteni să le concureze prin similare contribuții personale, ceea ce dovedește că nu acestea din urmă erau ținta sa, ci cartografierea domeniului prin contribuțiile memorabile ale celor mai sus amintiți. Descriind alte categorii, precum Subspeciile specifice SF-ului, Personajele genului și Temele literaturii SF, Aurel Cărășel lasă în și mai mare măsură impresia unei replici la mai vechea lucrare a lui Florin Manolescu, Literatura SF, căreia îi recunoaște implicit autoritatea (dovadă și frecventele citate din cartea teoreticianului român); contribuția recentului său interpret merge însă spre exemplificări inedite, care în 1980, când apărea cartea luată drept model, nu puteau fi la fel de abordabile. În consecință, Imaginarium trebuie văzut nu atât ca o altă teoretizare profesionistă a SF-ului, ci ca o popularizare descriptivă a genului, ordonată dintr-o bună perspectivă didactică, și unde subiectele repovestite ale unui mare număr de scrieri citate reprezintă, pentru cititor, partea de maxim interes. E greu de făcut, totuși, o delimitare sigură între informația din surse străine (dicționare, enciclopedii, îndeosebi franțuzești) și contribuția efectivă a autorului, deoarece trimiterile recunoscute la sursă sunt în mod evident mai puține decât ceea ce se întrevede, adesea, din formulările altor exegeți, aspirate masiv în text și lăsate să pară că ar fi parte integrantă din meditațiile în domeniu ale lui Cărășel.

A mai scris cărți de popularizare pe subiecte și din alte domenii ale culturii populare, bunăoară  OZN – prezent, trecut, viitor (1995, colaborare cu Dan N. Mihăilescu). Deși atacat (de Horia Nicola Ursu) pentru o cunoaștere precară a limbii engleze, a tradus din Murray Leinster, Robert Silverberg, Ray Bradbury și David Brin. În 1999, la Dortmund (Germania), a primit Premiul de încurajare al Societății Europene de Science Fiction (ESFS).

foto: Goodreads