Născut la 27 ianuarie 1942, în Vertujeni-Soroca, Basarabia, Alexandru Mironov a devenit unul dintre liderii de influenţă ai fandomului românesc, organizator, jurnalist, redactor mass-media, dar şi – într-o mai mică măsură – autor de anticipaţie originală. A absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Bucureşti, în timpul studenţiei remarcându-se şi ca un sportiv de performanţă (vicecampion naţional la spadă). A desfăşurat o activitate pedagogică potrivită specializării sale la Liceul Economic şi la Liceul Industrial de Chimie, ambele din Craiova, cu o perioadă de profesorat şi la un liceu din Maroc. Între 1979-1991 a fost redactor la revista Ştiinţă şi tehnică şi la Televiziunea Română. A îndeplinit funcţii importante în administraţia statului, după 1990: consilier prezidenţial în primul mandat al lui Ion Iliescu (1991-1993), ministru al Tineretului şi Sportului (1993-1996). Ulterior, a fost secretar general al Comisiei Naţionale UNESCO pentru România. O fişă biografică din Who’s Who în România 2002 îl prezintă ca autor de 3000 de articole publicate în Ştiinţă şi tehnică, Magazin, Contemporanul, Cronica Română, Tomis, Dimineaţa, Ultima oră etc. În ce priveşte genul nostru, lista trebuie extinsă la Almanahul Anticipaţia (al cărui iniţiator a fost, de altfel) şi la colecţia Anticipaţia (moştenitoare declarată a defunctei CPSF), unde în perioada 1993-1997, ca director onorific al publicaţiei, autorul tipărea frecvent articolul de fond. Toată această producţie articlieră a rămas împrăştiată prin revistele şi almanahurile unde s-a tipărit ca răspuns la solicitări presante. Mironov a publicat însă sub formă de volum (Enigmatic, Pământul, 1977) un memorial al călătoriilor întreprinse de el însuşi prin punctele-cheie ale geografiei paleoastronautice, inclusiv la Nazca şi Machu Pichu. A propus şi susţinut emisiuni SF săptămânale la posturile naţionale de Televiziune (Ştiinţă şi imaginaţie, Club 2020, Lumea de mâine), devenind la un moment dat preşedinte al Fundaţiei „SocRaTe” (Societatea de Radio şi Televiziune pentru Educaţie la Distanţă). A selectat şi redactat pentru diverse edituri, de obicei în colaborare, textele unui apreciabil număr de antologii SF, între care: Alfa – o antologie a literaturii româneşti de anticipaţie (cu Ion Ilie Iosif şi Radu Honga), Cosmos XXI – întâmplări dintr-un univers al păcii (cu George Veniamin), Cronici metagalactice (cu Ştefan Ghidoveanu), Cronici microelectronice (cu Mihai Bădescu şi Ştefan Ghidoveanu), Nici un zeu în cosmos (cu Mihai Bădescu). A fost membru fondator al cenaclurilor „Henri Coandă” din Craiova şi „ProspectArt” din Bucureşti. Din postura guvernamentală în care se găsea atunci, a sprijinit organizarea unei convenţii internaţionale: euROcon ’94 de la Timişoara, prima de acest fel desfășurată în țara noastră.
Grosul producţiei gazetărești a autorului serveşte popularizarea unor teme, idei şi figuri din domeniul ştiinţei şi realizărilor tehnice contemporane. Atitudinea oscilează aici între informarea expertă şi elogiul sentimental. Ştiinţa aceasta cvasi-miraculoasă este privită cu ochiul anticipatorului optimist, sedus de prefacerile sociale pe care le-ar putea genera ea în perspectiva anului 2020. O serie de editoriale din Anticipaţia, redactate în perioada când autorul îndeplinea funcţia de ministru al Tineretului şi Sportului, au un evident caracter politic şi, în consecinţă, publicarea lor a fost suspectată ca încercare de manipulare a SF-ului nostru de după 1990 spre obiective ideologice ce nu-i sunt proprii. Articolele rezervate anticipaţiei româneşti se încadrează cu dificultate în formulele obişnuite ale genului critic. Ele nu sunt sinteze veritabile, nici cronici de carte, nici măcar recenzii, ci pagini de publicistică entuziastă, axate pe o tematică SF. Unele „raportează” despre starea domeniului la un moment dat, vehiculând liste de autori, de reviste şi fanzine, de tiluri. Caracterizările, atunci când apar, sunt formulate în stil înflăcărat, cu sonorităţi emoţionale pândite de grandilocvenţă. Ele trădează extazieri sincere, dar judecăţile critice se emit într-o oralitate complice cu cititorul: „Printre fericiţii câştigători ai lozului editorial cine credeţi că apare nu demult?” întreabă retoric comentatorul, înainte de a-şi expune un punct de vedere laudativ. Uneori se caută soluţii de expresivitate în limbajul figurat, excesiv metaforic, şi deopotrivă într-o condescendentă familiaritate cu cei analizaţi („Cuvintele limbii române îl ascultă pe Lucian, se încheagă în gheme coerente şi torc poveşti desăvârşite” etc.), ceea riscă să producă şi efecte hilare. Se imaginează scenarii amuzante, descrise însă cu toată seriozitatea, ca atunci când „însuşi A. van Vogt, marele maestru al risipirii de găselniţe SF – gustate de milioane de cititori – ar fi pălit de gelozie” în faţa unei anume producţii româneşti. Unui tânăr care îl entuziasmează subit, autorul îi urează „bis-uri” prin edituri. Altuia, spre a-şi corecta deficitul de imaginaţie, îi sugerează – cum făcea și Adrian Rogoz odinioară – „mai dese contacte cu lumea ştiinţei”. În fine, ca un atent şi afectuos gospodar de cenaclu, cuiva îi cere „să părăsească încruntarea perpetuă, zbaterea inutilă, să-şi lumineze puţin fruntea”. Iar când greşeşte în aprecieri, criticul nu ezită să-şi pună „pe cap cenuşa de rigoare”. Toate observaţiile citate pot fi corecte în sine, dar nu se formulează într-un limbaj critic îngrijit, ci în stil jurnalistic, iar uneori într-unul doar colocvial, de discuţie amicală.
Proza lui Alexandru Mironov poartă marcajele obişnuite ale SF-ului cenaclier, bazat pe teme comune şi discret trivializate: robotul neascultător, inventatorul buclucaş, aparatul care funcţionează „de-a-ndoaselea” etc. Motivele genului suferă un comod tratament umoristic, care vrea să le facă neapărat simpatice, lejeritatea abordării urmărind să câştige astfel, pentru ele, un public considerat a fi prin definiție ignorant şi, pe deasupra, reticent la formele „grave” de anticipaţie. Autorul îşi lansează discursul ca de pe o scenă de teatru bulevardier, unde sala pare că aşteaptă cu ochi strălucitori anecdotele, iar exagerările prin gest ale interpretului, mimica lui preconceput-hazlie, modulările sentimentale ale glasului şi rostirea pigmentată cu expresii agreate de „vulg” sunt convenţii exterioare menite să curteze spectatorul, să-i obţină complicitatea. Un „miracol” tehnico-ştiinţific i se serveşte într-un ambalaj ieftin şi zgomotos, sub o zăpăcitoare cascadă de cuvinte:
„Frate, nu ştiu ce dracu’ a făcut, s-a certat cu fata aia, cum naiba o cheamă, cârna aia cu ochi albaştri. Şi s-a dus şi s-a-mbătat, măgarul, arăta de m-am prăpădit de râs, dar pe urmă mi-a venit a plânge, că animalu’ s-a închis în laborator două zile, n-a vrut nici să mănânce, nici când l-am ameninţat cu bătaia nu s-a mişcat. Şi pe urmă m-a luat cu el la Jiu, să-mi arate o invenţie, o chestie simplă mi-a zis el, un fel de electrolit în care se-ntâmplă o antiionizare şi o antipolarizare sau cam aşa ceva şi încă o chestie cu o forţă contragravitaţională, ei, nu mi-am bătut eu capul să-l ascult că şi aşa nu-nţeleg nimic din ce face capsomanu’… Şi, băiete, să vezi când a pornit aparatu’ ăsta cum s-a învolburat odată Jiul şi-a luat-o la deal! Dumnezeule, doamne! Cred c-am urlat de spaimă, m-am învineţit la faţă, până şi nemernicu’ a-nţeles c-a făcut-o de oaie şi şi-a oprit instalaţia. Şi apa a ieşit din matcă, s-a revărsat spre luncă şi-a inundat stadionul ăla mic, of, prin ce-am trecut!…”
Toată această paradă de gratuităţi ale spectaculosului tehnologic se regizează, în ciclul de povestiri Popesciada, în jurul unui „electrolit”, ori al unui preparat chimic ce înverzeşte pielea şi-ţi scoate din corp rădăcini aeriene, făcându-te numai bun de plantat pe vreo peluză de cartier craiovean. În Crimă şi pedeapsă, din spirit imitativ, un robot artizanal căruia îi cade în braţe opera lui Dostoievski zdrobeşte cu cheia franceză carcasa „combinei-bucătărese”. Când renunţă la astfel de artificii ieftine, autorul produce şi texte acceptabile. Povestirea Maşina finală, tot sub pretextul unei invenţii misterioase, imaginează o situaţie umană de tip „Dr. Jeckyll şi Mr. Hyde”: o dependenţă subtilă între inventatorul genial, dar timid, şi afaceristul lipsit de scrupule care îl jefuieşte de ideile şi de gloria ce i se cuveneau. Antipoveste este o lucrare mai ambiţioasă, care complică naraţiunea, structurând-o etajat, pe două planuri distincte şi, aparent, incompatibile între ele. Unul e cel „metagalactic”, al entităţilor provenite din fabuloasa menajerie a alienilor ultracivilizaţi, celălalt este un nivel folcloric, unde Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana reprezintă primitivitatea spiritualităţii terestre, menită să stârnească în veghetorii „sistemului” serioase îndoieli. Trataţi drept „particule însufleţite, alcătuite din protoplasmă”, eroii basmelor, ajunşi prin absorbţie în hiperspaţiu, rezolvă însă mulţumitor şaradele formulate de primul nivel pomenit. Fapt surprinzător pentru testatori, sporind considerabil şansele condiţiei umane de a se integra, cu timpul, într-o perspectivă universală:
„Mauel I verifică rapid sistemele de control şi rămase şi el stupefiat. Răspunse celorlalţi:
– Curios, într-adevăr, dar aflaţi că energia lor a fost suficientă atât pentru ca sistemul să lucreze, cât şi pentru încărcarea tuturor bioacumulatorilor – aşa ceva nu s-a mai întâmplat în Universul locuit.
– Specie puternică, cu entropie mică şi posibilităţi uriaşe, declară parapsihologul. Nu m-aş mira să-i văd pe sălbaticii ăştia mici plecând curând în Cosmos pe cont propriu.
Încheiară emisiunea generalizată, Mauel I se pregăti să-şi dea serviciul în primire, îşi drese semielementul folosit în acţiune, mai trecu o microsecundă galactică, Cosmosul îşi continuă infim expansiunea, roata Galaxiei lângă care se afla Mauel I se mai răsuci puţin scârţâind în jurul axei sale, când grănicerul vru să mai arunce o privire spre locul de origine al micilor făpturi. Mări partea aceea de galaxie mărginaşă, căută prin braţele spiralei, găsi planeta şi rămase perplex. Micul glob de humă nu se învârtise în tot acest timp decât de vreo două mii de ori în jurul stelei mamă, dar jerbe de obiecte ţâşneau deja în toate părţile, înspre planetele vecine, lăsând în urma lor mici cozi de foc şi fum!”
Mai mult decât creator propriu-zis, Mironov rămâne propagandistul liric al anticipaţiei, în tonalităţi vibrante şi cu entuziasme ce apar cu toată limpezimea în Scrisoare din hipecubul SF. Materialul deschide rubrica Galaxia SF din Almanahul Anticipaţia pe anul 1983:
„…Atât, asta-i singura deosebire, suntem de aceeaşi carne şi acelaşi sânge în interese, scriitorii noştri aruncă jerbe de rachete, focuri de artificii care înfrumuseţează frăţia hipercubului nostru, încolo, toate-s la fel, veniţi, vedeţi, o să ne credeţi descifrând întâmplările din cea mai bună dintre lumile lui Hobana, divertismentele vrăjitoarelor tulburătorului Colin, elementele aleatoare ale fermecător sucitului Rogoz, năucitoarele surprize de la capătul copilăriei speciei umane, aşa cum le vede Arthur Clarke, conflictele lui Asimov cu specia inteligentă a maşinilor cibernetice, ubicuitatea demiurgică din întortocheata minte a lui Philip K. Dick, strania lume generoasă a fraţilor Strugaţki, epopeile galactice ale lui Frank Herbert, ascuţitele previziuni din John Brunner sau Gérard Klein.”
Foto: Ziarul Ceahlaul, Știință și Tehnică, Wikipedia
