Viteza Ştiinţei, Viteza Luminii si exploratorii lor

Poate ţine literatura s.f. pasul cu descoperirile ştiinţifice? Da! Poate ţine scriitorul de s.f. acelaşi ritm? Nu! Este nevoie? Depinde.

În urmă cu 150 – 200 de ani, ştiinţa, chiar şi cea predată la Universităţi, pe lângă faptul că avea multe lacune, interpretări greşite sau incomplete ale unor fenomene observate, era destul de simplistă, de limitată. Nu fac referire la cataloagele de specii de animale sau de plante, taxonomii, pentru că ele erau destul de bine puse la punct. Carl Linnaeus ( 1707 – 1778 ), în Sistema Naturae din 1735, Species Plantarium  din 1753 şi Sistema Naturae din 1758 ( o ediţie mult adăugată şi îmbunătăţită faţă de celelalte ediţii ) revoluţionează sistemul de catalogare a speciilor de plante şi animale şi pavează calea sistemelor moderne taxonomice, prin introducerea nomenclaturii binomiale.

Carl Linnaeus

În astronomie, astrofizică, era deja stabilit faptul că lumina nu este instantanee ci are o viteză finită. Un lucru fundamental, ce a dat peste cap felul cum erau până la acel moment construite teoriile evolutive ale Universului, stelelor şi planetelor. Reiterez aici faptul că există o confuzie majoră şi extrem de răspândită şi anume că viteza luminii este cea mai mare, că nu poate fi depăşită. Viteza maximă de comunicare între două puncte situate la orice distanţă ( astronomică dar şi subatomică ) este notată cu “c” şi este o constantă. Viteza de propagare a câmpului electromagnetic ( din care face parte şi ceea ce denumim noi lumina ) nu este o constantă, ea depinde de mediul prin care se propagă. Da, în vid viteza luminii se apropie de “c”. Insa nimic din Univers, care are masă, nu poate să se mişte cu viteza “c”. Se apropie doar asimptotic. Mergând mai departe, nimic nu poate să depăşească această constantă. Nu prin spaţiu. Prima estimare a vitezei luminii a fost făcută încă din 1676, prin observaţii directe asupra sateliţilor jupiterieni în perioade în care Pământul se afla cel mai aproape de Jupiter şi în care se afla cel mai departe. Inteligentă metoda! Încă nu erau decoperite galaxiile, cu toate că observaţii asupra lor au fost făcute de mai mult timp, însă din cauza puterii mici a telescoapelor nu s-a putut evidenţia faptul că acele pete, nebuloase, cum erau denumite înainte, au în componenţă stele.  În geografie mai erau lucruri de descoperit ( cel puţin ţărmurile continentelor erau destul de bine cartografiate), mai puţin interiorul Africii, o parte a nordului Americii de Nord, interiorul Antarcticii  şi alte teritorii situate în interiorul continentelor. Era epoca de aur a explorărilor geografice, o vreme în care spiritul aventurier a fost la cote înalte, iar ziarele erau inundate zilnic de ştiri fantastice despre noi şi noi descoperiri din îndepărtate ţări, asezonate cu multă imaginaţie.

Cu alte cuvinte era destul de uşor, documentându-te zilnic, să ţii pasul cu ce se întâmpla prin lume şi prin laboratoarele universităţilor.
Lucrurile încep să se schimbe, zic eu, odată cu Revoluţia Industrială şi să accelereze după 1840- 1850, când societatea umană s-a obişnuit cu noua lume adusă de maşinile cu aburi, mecanizarea industriei, manufactura ajutată de bandă rulantă etc. A fost dealtfel momentul în care numărul de oameni a început să crească accelerat. Fac o paranteză şi vă invit să aruncăm o privire asupra evoluţiei acestei creşteri:
1650 – 550.000.000 oameni

1700 – 600.000.000 ( 50.000.000 în 50 de ani )

1750 – 700.000.000 (100.000.000 în 50 de ani )

1800 – 1.000.000.000 ( 300.000.000 în 50 de ani )

1850 – 1.200.000.000  ( 200.000.000 în 50 de ani ) – anii premergători şi contemporani cu Revoluţia Industrială au cunoscut nenumărate conflicte armate, epidemii, precum şi schimbări climatice de scurtă durată ( perioadă cunoscută drept Mica Epocă de Gheaţă )

1900 – 1.600.000.000 ( 400.000.000 în 50 de ani )

1950 – 2.600.000.000 ( 1.000.000.000 în 50 de ani ) – trebuie luat în calcul că în cele două Războaie Mondiale au murit în jur de 120.000.000 de oameni şi, în acelaşi timp, condiţiile de viaţă au scăzut dramatic, cel puţin în Europa.  Ca o curiozitate: în Războiul celor Trei Regate  ( China, anii 180-280 e.n.) au pierit aproape 40.000.000 de oameni. Luând în socoteală că înainte de evenimente trăiau, estimativ, 56.000.000 iar în anul 280 doar 16.000.000.  O mie de ani mai târziu, mongolii aveau să treacă prin tăişul sabiei 40.000.000 de oameni, în goana lor către apus.

Motivele creşterii sunt multe: nivelul de trai tot mai ridicat, natalitatea îmbunătăţită prin intermediul medicamentelor şi a tehnicii medicale, vaccinurile, prelungirea vieţii, modalităţi de preparare rapidă a hranei, iar mai târziu ingineria genetică în modificarea culturilor agricole etc.

În ştiinţă, o treaptă extrem de înaltă, a fost cucerită în momentul în care s-au pus bazele fizicii cuantice, în 1920.

Primii paşi au fost făcuţi cu aproape 100 de ani înainte, prin descoperirea razelor catodice de către Michael Faraday în 1838,

Michael Faraday

în studiul radiaţiei corpului-intunecat de către Gustav Kirchhoff în 1860, sau observarea efectului fotoelectric  de catre Albert Einstein ( care i-a adus în 1921 Nobelul pentru fizică, şi nu Teoria Relativităţii, fie ea Generală sau Specială ). El a propus pentru prima dată ideea de cantitate minimă, de cuanta, de particulă. Cu alte cuvinte, Albert Einstein, este unul dintre părinţii Fizicii Cuantice, contrar a ceea ce se crede de către unii sau alţii.

Albert Einstein

În prezent este imposibil ca o persoană, cu oricâtă energie generată de curiozitate, să fie la zi cu ştiinţa. Chiar dacă ar fi să citească doar articolele de popularizare, ce apar în revistele de profil, ar fi necesară întreaga zi. Iar pentru un scriitor de literatura ştiinţifico-fantastică aceste articole sunt doar de relaxare. Spun acest lucru deoarece în majoritatea cazurilor, chiar scrise de către oameni competenţi, care ştiu despre ce este vorba, aceste articole sunt mult simplificate şi conţin date oarecum intenţionat eronate ( viteza luminii  fiind cea mai mare din Univers, principiul Goldilocks etc. ). Documentarea ar trebui făcută pe teritoriul ceva mai greu accesibil al articolelor de ştiinţă prezentate de către Universităţi, sau laboratoare din afara circuitului academic, destinate în mod clar lumii ştiinţifice. Acestea conţin limbajul specific fiecărei ramuri ale ştiinţei, cu calcule matematice, fizice, cu grafice şi trimiteri către alte regiuni ale cunoaşterii, pe care cititorul este presupus că le are. De aceea un fundament în ştiinţă este cât de cât necesar.

Sunt mulţi scriitori proveniţi din mediul academic. Mai mult sau mai puţin implicaţi în dezvăluirea misterelor lumii au fost sau sunt, fără o ordine anume: sir Fred Hoyle, astronom de marcă, ce a formulat importanta teorie a nucleosintezei stelare. A scris împreună cu John Elliot A de la Andromeda în 1962, tradusă şi în româneşte, ecranizata în 1976 în formă de serial tv [ a nu se confunda cu mult mai cunoscuta The Andromeda Strain ( Germenul Andromeda ) din 1969, scrisă de  Michael Crichton ( care a mai scris şi… Westworld!!! )]. Sir Arthur C. Clarke, futurist ( cum îi plăcea se autodenumească ), explorator subacvatic şi popularizator al ştiinţei. Fost preşedinte al British Interplanetary Society. Supradenumit Prophet of the Space Age! A inventat oarecum conceptul de satelit geostaţionar, destinat telecomunicaţiilor, si a dat peste cap lumea s.f.-ului cu ale sale Rendezvous with Rama, 1973, Childshood’s End, 1953 (!), The City and the Stars, 1956, The Fountains of Paradise, 1979. Au mai scris s.f.: Carl Sagan ( Contact, 1985), David Brin ( Startide Rising, 1983, The Postman, 1985 etc.), Gregory Benford, astrofizician, (Timescape, 1980, Heart of the Comet, 1986, împreună cu David Brin, amândouă cărţi apărute şi în româneşte ), Geoffrey A. Landis, inginer aerospaţial, lucrează la NASA, ( Mars Crossing, 2001). Alastair Reynolds, doctor în astrofizică, a lucrat la Centrul European de Tehnologie şi Cercetare Spaţială, (Revelation Space, 2000, Chasm City, 2001, Redemption Ark, 2002 etc), John B. Sanderson Haldane, cel care a introdus denumirea de “supa primordială” atunci când a încercat să arunce lumină asupra teoriei abiogenezei pe Pământ ( viaţa a apărut ca o evoluţie accidentală, din părţi care nu conţineau informaţii genetice, nevii, prin interacţiunea cu mediul înconjurător de acum 2-3 miliarde de ani ), a scris The Man with Two Memories (1976) şi alţii, din diverse domenii.  Aceştia cu toţii, ştiau despre ce scriu, aveau o idee clară, concisă şi aerisita a conceptului pe care îl aruncau în joc şi au reuşit să facă citirorii să devină fascinaţi de ceea ce citeau. Ca om cu o cultură obţinută în şcoala primară, la liceu sau la o facultate cu profil umanist, sau chiar tehnic, este mult mai greu de aşternut pe hârtia virtuală a ecranului întâmplări extraordinare, care să incite mintea cititorului.
Este necesar ca un autor de s.f. să încerce să ţină pasul, atât cât se poate, cu noutăţile din diversele ramuri ale ştiinţei? Depinde de cât vrea de la el, în primul rând. Depinde, apoi, de ce cititori vrea să aibă parte şi de cât de mulţi. Aici un rol principal îl are acel organ interior, răspândit prin tot corpul, care se numeşte curiozitate. Mai dezvoltată sau mai anemică, lăsată în stare de somnolenţă după ce se termină primele 4 clase, sau eventual, în cazurile mai fericite, la terminarea facultăţii, curiozitatea este motorul principal al evoluţiei noastre ca Homo Sapiens. Ea ne-a scos strămoşii hominizi din regiunile africane şi i-a împins spre nord, spre Europa de astăzi, unde au întâlnit o altă specie, cea a neanderthalilor şi apoi, prin Asia de sud-est, pe cea a denisovanilor. Tot ea, aceasta mâncărime a neuronilor, i-a făcut pe unii dintre acei exploratori preistorici, în timp ce se furişau prin savane sau stepe, să ridice privirile spre cerul nopţii şi să se întrebe ce sunt acele licăriri. Au observat că unele sunt statice, altele se mişcă, altele revin. Le-au dat nume, au creat legende pe seama lor, pe care le-au transmis, întâi prin vorbe simple, urmaşilor, apoi prin desene, care au devenit mai târziu scris. După sute de mii de ani, cineva, numit Arthur C. Clarke, a conceput Odiseea Spaţială 2001, pe care eu o consider cartea numărul 1 dintre toate scrise până acum, în sfera anticipaţiei.
Unii cititori, chiar şi fără cunoştinţe generale prea vaste, nu se aşteaptă de la o lucrare s.f. neapărat la lucruri oneste; vor să fie minţiţi, dar să fie ştiinţific, să rămână cu ceva după ce citesc toate acele litere puse una după alta. Poate că unii ar vrea să zică : Iote-te, mânca-ţi-aş, că la asta nu m-am gândit frate, jmecherieee! Vor autorii să le umple capul cu dragoni, vampiri, prinţese, lupte cu monştri, purtate cu săbii năzdravane, sau vor ca aceştia să se întrebe, la sfârşitul lecturii, dacă Universul este doar atât cât îl percep cu simţurile? Fiecare are răspunsul său.

Se va face, încetul cu încetul, o departajare din ce în ce mai mare între scriitori de s.f.: aceia care ţin cât de cât pasul cu ştiinţa, cei care au rămas mult în urmă sau culeg cunoştinţele de pe Wikipedia şi cei care nu intenţionează să scrie un sf. pur, ci unul aplecat mai mult spre fantastic? Contează? Evident că nu.

Educaţia se încheie doar în clipa în care închizi ochii şi te îndrepţi relaxat către Marele Neştiut de Dincolo.