Internship

Aproape că mă rătăcisem prin tunelurile subterane până să ajung la poarta departamentului. După pasarelele de tungvort, gardienii tot mai răzleți nici măcar nu știau precis dacă destinația mea există cu adevărat. 

– Ne pare rău, nimeni nu a mai vrut vreodată să ajungă până acolo. Cel puțin, nu de când m-am angajat eu, acum mai bine de 200 de orbitarii. Dar sunt sigur că nu e doar o legendă. Când eram intern, bătrânul meu paznic-supraveghetor i-a arătat drumul coordonatoarei de acum și mi se pare că a luat-o pe acolo… Dar erau primele mele zile, nici nu știam pe ce planetă aterizasem, o să vedeți cum e, a râs încurcat cel care schimba patrula pentru o nouă rotație.

I-am mulțumit și am mers mai departe, încercând să-mi găsesc puncte de reper. Trebuia să fie un semn pe undeva, sau vreun membru al personalului pe care să îl văd venind de la ședința comună din clădirea de la suprafață. 

Am străbătut ultimul culoar metalic fără să întâlnesc pe cineva. O clădire cu un singur nivel închidea calea, șerpuind de la un capăt la altul. Am sunat la poarta înaltă, de pe care anunțurile și literele fuseseră de mult corodate de atmosfera acidă din adâncuri. 

A durat ceva până să aud mișcări în apropiere. Angajatul din spatele ușii a încercat mai multe combinații de coduri-cheie înainte să regăsească soluția potrivită.

– Daaa? a întrebat într-un final, intredeschizând ușa și rămânând în penumbră. 

– Rotație calmă și mă scuzați dacă vă deranjez. Mă numesc Aksoria Lix și sunt intern, astăzi ar trebui să încep și am ales la repartiție să vin aici. Mă puteți primi, vă rog? 

Ușa s-a trântit, dintr-o dată, cu putere. 

– Oooo, intră repede și bine ai venit! a exclamat doamna care părea o asistentă oarecare. Era scundă, slăbuță și ciufulită. Se ținea cu mâna de obraz și părea că suferă cumplit de pe urma unei dureri de măsea. După cearcănele vinete, mi-am dat seama că abia dacă dormise în ultimele revoluții. Totuși, bucuria de a mă vedea pe mine, o străină, îi ilumina frumusețea atipică. 

M-a luat de mână și m-a tras rapid înăuntru, apoi a încuiat de două ori. 

– Nu e bine că ai luat-o pe aici, e cea mai mare concentrație de toxice, dar îți arăt eu, când pleci, pe unde să vii mâine. Nu credeam că mai prind acum, aproape de pensie, un intern. Nimeni nu a vrut la noi, ce e cu tine? Ai luat notă mică la repartiție și doar asta mai rămăsese? 

– Nu, dimpotrivă, am fost printre primii. Dar asta mi-am dorit dintotdeauna. 

M-a privit cu suspiciune, ca și cum s-ar fi uitat la un extraterestru încă neomologat. Avea niște ochi pătrunzători, de un stacojiu cum nu mai văzusem până atunci. M-am fâstâcit și am continuat tot mai repede: 

– Știți, am zis să fiu sinceră cu mine și să fac ceea ce se potrivește cu personalitatea mea; și cred că asta e, până la urma va trebui să muncesc așa cine știe câte ere, n-aș putea să fac ceva ce nu îmi place…

– Bravo, bine ai făcut, ceilalți se gândesc numai la avantaje și la putere, deși toate deciziile le sunt ghidate de rapoartele noastre. În fine, o să vezi și tu ce nerecunoscători sunt, hai mai bine să-ți arăt ceva practic, azi avem o tură mai ușoară și am timp de explicat. 

M-a condus pe coridorul ce părea interminabil și a început să îmi arate fiecare sală. 

– Aici e secretariatul unde se transcriu rezultatele mentale. Colegele nu au venit încă, lucrează azi în tura a patra. E așa înghesuit fiindcă sunt dosare peste tot, cu fișe holografice. Încă suntem obligați să le folosim, ca o rezervă la buletinele înregistrate telepatic. Mai departe ne trebuie un card ca să intrăm în sălile de lucru, o să-ți facem și ție cât mai repede. Un paravan solid s-a evaporat și apoi s-a reformat automat în urma noastră, iar ea a continuat. Aici primim piesele, în containerele albe pe care le vezi pe masă. Le numerotăm, le verificăm fișa de cedare de la Secția de Primiri și apoi punem parafa noastră pe care scrie Departament Procesare Vieți. Ce e?

– Nu am mai văzut niciodată parafe, poate doar marca lor de cerneală în cărțile vechi de istorie spațială. 

– Da, tradiții de care nu ne-am putut debarasa încă, a oftat ea, ștampilând de mână câteva zeci de acte holografice. Ai văzut doar că, la secretariat, avem Replicator, zici că suntem la muzeu aici. 

   Ne-am mutat apoi în camera imediat următoare unde se afla masa de lucru. 

   – Se pare că nu mi-a rămas decât un singur caz. Fiind vacanță universală, vin cu întârziere de la Primiri. Noi suntem organizați pe ture și galaxii, cum scrie în orar. Fiind în tura a treia, eu sunt la Calea Lactee, ceea ce include și Sistemul Solar, mi-a aratat ea planul afișat pe unul din pereți. În general, de aici avem puține piese, pentru că singurul populat e Pământul, deci e lejer mai mereu. Ia să vedem despre ce e vorba.

   A răsfoit un biblioraft imens până a ajuns la data curentă.

– Așa arată buletinele de la Primiri, unde avem informații generale. 

   Foaia holografică avea interferențe și țiuia vag, dar scrisul se distingea destul de clar. 

– Ei nu intră în prea multe detalii și, câteodată, descoperim lucruri neașteptate, deci să fii atentă la orice. Pentru planeta asta, scriu obligatoriu genul, vârsta și cauza aparentă a decesului, apoi orice li s-a mai părut lor suspect sau dacă au fost probleme în timpul pasajului. O să vezi, încet-încet, că fiecare lume are regulile ei de redactare. Deci aici avem o femeie de 35 de ani care a murit într-un accident de mașină, săraca, tânără de tot… Ei au scris data la care au preluat-o “pe lumea cealaltă” cum spun pământenii, adică au trecut era și orbitariul în care suntem acum, în coloanele respective, mi-a indicat ea fiecare paragraf.

A semnat de confirmare-livrare cu codul laboratorului, a pus foaia înapoi, după care și-a scufundat mâinile în soluția plastifianta temporară. Pielea i-a devenit dintr-o data mată, de un azuriu scăpărător. Nici un acid nu putea coroda epidermul de rezervă, despre care citisem că aici era cea mai rezistentă. A deschis cu grijă containerul alb de pe masă, a aruncat conservantul în chiuvetă și a luat o pensă lungă din suportul aflat lângă blatul de lucru. 

– Accidentele sunt foarte frecvente pe Pământ și se moare des așa. Acum o să dau drumul la înregistratorul telepatic, dar am să vorbesc în același timp ca să știi cum gândesc raportul de caz. Poți să mă întrerupi oricând dacă ai întrebări. Eu mi-am creat, în timp, un sistem, ca să nu ratez lucrurile importante. Încep întotdeauna prin a repeta momentul decesului, deși îl am deja scris și pe foaie, dar vreau o rezervă. S-a întâmplat de multe ori ca documentele lor să se degradeze, în timp ce ale noastre rămân indefinit în biblioteci, la o rezoluție mult mai bună.

– O gândiți în timpul nostru sau al planetei respective? 

– Bună întrebare! Eu prefer să le documentez pe ambele. Cum ar fi aici așa: pacientă de 35 de ani (0.01 orbitariu), decedată în secolul 21, anul 2057 (era i453, orbitariul 3453). Apoi trec la examinarea-standard.

A ridicat ușor corpul inert în cleștii pensei și l-a introdus într-un fel de cilindru translucid cu multe butoane, pe panoul principal. 

– Se numește SanoScan și face o trecere rapidă în revistă a stării ei generale. Totul e atașat automat la raport. Gata, a spus după câteva secunde, examinând ecranul. După cum vezi, e verde difuz. Nu avea nimic, era de așteptat, la vârsta ei. Dacă apăsam în schimb aici, vedem ce era cel mai probabil să se dezvolte în timp. 

  O lumină de un roșu-intens s-a aprins în dreptul inimii ei. 

– Un infarct, iarăși ceva comun, pe la aproximativ 60 de ani. Păcat, ar mai fi avut de trăit, a continuat punând proba înapoi pe masă și înfășurând-o în hârtie de filtru. Ochii deschiși mă fixau intens, ca și cum ar fi fost ai unei păpuși bizare stricate prea devreme.

– Ne pot vedea sau auzi? 

– Teoretic, nu. Deși foarte puțini dintre ei pot, dacă sunt la granița dintre lumi și cei de la Primiri se grăbesc să ni-i livreze. O să îți arăt data viitoare. Chiar recent mi-a dispărut de pe masă un anesteziat care se trezea, a pufnit ea în râs. Oprim totul dacă vedem că sunt vii. Nu le putem anula percepțiile, totuși. De aia și-au și inventat toate religiile și experiențele paranormale. Sunt fascinanți, cu superstițiile și legendele lor. Își aduse de pe un raft trei pahare din sticlă de meteorit cu soluții în culori diferite. Urmează procesarea și microdisecția. Întâi trecem proba întreagă prin reactivul indigo și, amestecând ușor, o să vedem ieșind la suprafață ceea ce ei numesc suflet. 

Într-adevăr, hârtia de filtru deveni roșiatică, iar din corp începură să plutească striuri gelatinoase care s-au închegat rapid într-o masă grena. Coordonatoarea mea a mai aplicat un strat plastifiant peste primul, apoi a scos sfera pe blatul de lucru. 

– Acum am să secționez prin ea, având grijă să tai felii foarte subțiri, ca să le selectez pe cele mai interesante. 

 Zis și făcut. La final, mi-a arătat două discrete zone negricioase în materialul, în rest, de un roșu plăcut și omogen.

– Vezi punctele astea care parc-ar fi carbonizate? Aici e o eroziune cronică, posibil un deficit. Nu ar trebui să arate așa, ci ca nuanța normală din jur. O să vedem ce ne iese după procesare. Pe moment, tu trebuie să înveți ce nu se potrivește în fiecare probă pe care o vezi și să-ți păstrezi ariile respective. 

A procedat la fel, imersând succesiv corpul tot mai transparent în restul soluțiilor. Au ieșit pe rând la suprafața mintea, motivația intrinsecă principală și personalitatea de bază.   

– Se pare ca a avut o inteligență peste medie și foarte practică, deși cu multe lacune. Într-adevăr, cubul albăstrui avea ici și colo cavități care păreau să conflueze. Selectă cele mai reprezentative leziuni și le puse deoparte, în niște cutiuțe care se încuiau automat și mențineau probele în vacuum, până să ajungă la asistenții care aveau să le prelucreze mai departe.

– Cum puteți să vă dați seama dacă motivația ei personală era una corectă sau nu? 

– Nu știm, zâmbi misterios. Asta trebuie să decidă Șeful, la sfârșit de tot, când va veni să citească toate rapoartele. 

– Nu l-ați văzut niciodată?  

– Nu, și nici nu cred că voi apuca. Dar nu contează. Important este ca noi să ne facem treaba cum trebuie. Mai departe, depinde doar de el. Dacă am greșit ceva, ne va corecta raportul, iar noi, care vom mai fi angajați pe aici, vom urmări cazurile în baza de date. 

– Ce bizar funcționează tot sistemul…  

– Da, așa este când lucrezi la capăt de linie. Dar te obișnuiești. 

Mai departe, mi-a arătat cum pământeana avusese o personalitate veselă și puternică, mai echilibrată decât cele pe care le vedea de obicei. Lucrase ca profesoară, iar motivația ei intrinsecă principală fusese să își întemeieze propria familie. 

– Din păcate, n-a mai apucat. După ce ne ies preparatele, ne uităm împreună pe secțiuni ca să îi vedem trecutul și perspectivele. Asta înseamnă tot ce-ar fi putut să fie dacă ar fi decis altfel sau dacă ar fi trăit mai departe după accident. Fiecare caz e un labirint infinit de ce-ar fi fost dacă. E foarte interesant și ușor să te pierzi, la început, în tot felul de detalii și să privești cu orele la nanoscop. Dar îți recomand să faci asta, te va ajuta pe viitor și îți va menține vie curiozitatea. Și eu încă mai trag cu ochiul de fiecare dată când am timp, deși sunt doar niște lucruri frumoase pentru noi. Artă pentru artă, nu valorează cu nimic în raport, care e foarte sec. 

– Doar o descriere scurtă și o concluzie, nu?

– Exact, la final dăm un procent, cât la sută din scopurile proprii au corespuns celor cosmice, inițiale. Dar pentru asta trebuie să avem și prelucrarea genetică și să vedem care era răspunsul înscris în codul ei, la care ar fi trebuit să ajungă cât a trăit pe planetă. După ce primim toate datele, ne uităm în cărțile cu tabele și stadializăm. 

În tot acest timp, a scos corpul din ultima soluție, l-a înfășurat într-o nouă hârtie de filtru și l-a pus într-un glob transparent. Proba noastră devenise aproape invizibilă. Numai contururile i se întrezăreau încă, vagi și tremurătoare, prin cleștarul din praf de stele purificat la temperaturi hiper înalte. 

Ca și cum mi-ar fi ghicit surprinderea, coordonatoarea mi-a explicat:

– Păstrăm la rezervă corpul până dăm rezultatul scris. Vezi, nu avem întreaga ei substanță la prelucrare și, dacă observăm că ne lipsește ceva, ne întoarcem aici la materia primă și mai punem de unde credem că ne va ajuta. Dar urmărim împreună cazul în următoarea tură, după ce începe prelucrarea, ca să înțelegi mai bine totul. E greu doar în teorie, așa că am să îți arăt fiecare etapă, a conchis ea, dezintegrând echipamentul de protecție și închizând aparatul de înregistrare telepatică pe care îl avea fixat în piept. 

– Vă mulțumesc mult, pentru tot, a fost extraordinar, i-am zis, euforică. 

   – Mă bucur că ți-a plăcut, exact așa eram și eu când am venit ca intern, mi-a răspuns încântată. 

– Aș vrea să vă mai întreb ceva. Ați vrut vreodată să comunicați cu ei? Ați empatizat așa mult, încât v-ați fi dorit să le spuneți că au făcut bine sau că au fost suficienți, atât cât au apucat să trăiască?

– Oho, de câte ori nu am vrut! Cred că la fiecare caz. Chiar și la lighioanele de pe Marplezia, de care fuge toată lumea fiindcă par simpliste și lipsite de perspectivă. Nu e deloc așa. Fiecare are un scop și fiecare se chinuie să-și trăiască timpul cât mai bine. Tuturor le-aș spune ceva de consolare, dar am o listă de câteva cazuri pe care chiar vreau să le contactez. Îți arăt și ție la ce mă refer, sunt cu adevărat deosebite. Teoretic, după ce mă pensionez, am dreptul să fac o cerere către Conducere și să stipulez și tipul ăsta de plată, prin note directe de laborator. Și fii sigură că am să o fac, degeaba se spune că în meseria noastră trebuie să fii detașat, eu nu pot și basta, a râs ea din tot sufletul. Vorbesc despre situații în care o hotărâre banală a unui om a tras după sine lumi întregi. Cum să rămâi rece la așa ceva?!

– Vă înțeleg. Mi se pare suprema responsabilitate și fascinație să ai în mâinile tale tot ce a fost cineva vreodată. Și, mai ales, tot ce ar fi putut să ajungă. Abia aștept să revin și să văd cazul.

– Ești binevenită oricând. Hai să îți arăt ieșirea cealaltă, te conduc și apoi voi pleca și eu după ce fac puțină ordine în birou. 

Am urcat o scară în spirală, care părea să nu se mai termine. 

– La revedere, Aksoria! mi-a spus, deschizând poarta către parterul clădirii de la suprafață. Rotația viitoare să vii direct pe aici, că te lasă și fără cartelă. 

– La revedere, doamnă coordonator…

-Ah, scuze, nici nu m-am prezentat. Sunt Ardya Umbris.

I-am strâns mâna întinsă fără să pot spune nimic. Într-atât eram de uimită că cineva ca ea avusese răbdare să îmi explice mai bine decât orice profesor din Colegiu. Era o legendă, deși puțini știau cum arată și cine este cu adevărat. Mulți credeau că scrie sub pseudonim. Gândise atâtea cărți și era cunoscută în toate galaxiile drept cel mai mare expert în prelucrare, cu toate că nu o vedeai niciodată la conferințe. Auzisem că refuzase titluri în învățământ fiindcă ura hibele din sistem, iar asta mă făcea să o admir și mai mult.

– Îmi pare bine de cunoștință și vă mulțumesc încă o dată pentru tot! 

– La revedere, până data viitoare îți fac o listă cu cărți de bază și poți să le descarci din Arhiva Digitală Universitară. Plăcerea a fost de partea mea!

Am traversat clădirea de la suprafață, am urcat în hiperbuz și m-am așezat, ca de obicei, la fereastră. Era târziu, dar nu simțisem când trecuse timpul. Galaxiile argintii, satelite, apuneau deja la orizont și știam că, undeva acolo, era planeta pe care trăise prima mea pacientă și care, brusc, îmi devenise neașteptat de dragă.