O vară de neuitat. Citindu-l pe maestrul Marcel Luca. Un maestru al inspirației literare. Sigur că da, cât de inspirat maestru. Așa ar trebui să fie în toate, cu toți, nu?! Da, da, era o vară de neuitat. E vară și acum. E numai vară. A, dar, uite, peste drum, tocmai intră la Oprea niște jurnaliști în travesti. Care Oprea? Ăla care face vin din apă chioară? Ăla care le știe pe toate despre extratereștri? Ăla care s-a bătut cu rușii, cu ungurii, cu austriecii, cu aztecii și egiptenii, cu grecii și cu franțujii în toate războaiele patriei? Ăla care e mare iubicios de se dau fetele și femeile în vânt după el? Sau o fi Oprea de la Komenduire? Ăla care s-a bătut cu spionii ruși în ’89?! Sau o fi Oprea de la frizerie care mai trage una mică, după colț, la bodega lui Gore, să știi frate! Sau o fi Oprea în travesti, adică, pardon, o fi Mița Pampon, nebunateca! Ea trebuie să fie, că numai ea rămâne prin urbea noastră la vreme de vară. Iar celelalte frumuseți? Le găsești prin Dubai, prin Monte Carlito, prin Hawai. Acolo sunt. La plimbăreală. La giugiuleală. Le-am văzut la Otopeni. Ah, simandicoasele! Dar lasă-le. Să vedem ce e cu Oprea. Cine e? Care e? O fi Oprea care s-a întâlnit cu extratereștrii în vara trecută, la Cabana Drumeților pe Muntele Albastru, dincolo de Techirghiol?! N-o fi el? Poate că e Oprea din Botoșani care se are pe bune cu venusienii de la corporațiile din Moscova?! Sau Oprea din Nasăud care se are pe bune cu marțienii de la corporațiile din Berlin? Parcă n-ar fi. În definitiv, cine e Oprea? Și de ce ne batem capul cu el, zău așa?! Și de ce intră la el, pe furiș, mai toți jurnaliștii din urbea noastră? Are Oprea niște secrete? N-are. Nu cred că are. Parcă îl știu eu de pe undeva. Poate că am făcut armata împreună la artilerie. Hai, că nu era nimic de capul lui. Își tot pierdea arma la instrucție, cădea de fazan la popotă, lua leapșa. Și acum? Să fie el așa de important? Stai că a venit alde Muratu’ și a zis că prin curtea lui Oprea se poate ajunge mai repede la cafeneaua aia a americanului. Asta era, vezi, că ne-am bătut capul de pomană! Dar vezi, maestrul Marcel Luca zice în poema lui SF, parodie cuviincioasă la poemul lui Ştefan Augustin Doinaş, cum spune chiar autorul inspirat, poemă publicată de revista Helion SF Online în ziua de 13 decembrie 2019, zice, iar zic, robotizarea poate sfărâma metafora așa cum criza identitară a lui Oprea vorbește despre criza identitară a planetei. Maestrul Marcel Luca redefinește criza de identitate prin poema sau oarecum anecdotică dar, altminteri, tragică. Ce ar fi criza de identitate a lumii? Oare e chiar aflarea, prezența, iminența sfârșitului? Și atunci, aflarea Escatologiei e suprema libertate. E spiritul liber, neîncătuşat, insurgent, violent. Spiritul liber violentează Escatologia părând a vrea s-o ia cu orice preţ în stăpânire. Tocmai de aceea cu virulenţă purcede la citirea semnelor şi interpretarea lor, tocmai de aceea totul este text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film. Totul reductibil la propoziţie sună ca şi cum ar fi o sentinţă. Are parfum. E uşor dictatorial. E mistic. De neconceput, neliniştitor. Panoramând, scrutând orizontul, privirea observatorului întâlneşte textul devenind propoziţie a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al Escatologiei prin observare şi mărturie. Căci aici descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la Escatologia ca autoritate.

Credit image: Andrei Olinic