Printre fantome

Anul 2030, într-un sat din Lunca Dunării.

Țugurlan scoase un oftat prelung, se scărpină în cap și apăsă din nou, la întâmplare,  pe câteva din butoanele colorate aflate pe consola frigiderului digital. Din păcate însă, echipamentul rămase în continuare închis, ca o fortăreață pe deplin ferecată. Bărbatul simți cum în stomac i se cască o gaură mare și cum o mie de pitici nervoși încep să joace tontoroiul în burta lui. Îi era foame. Îi era foame rău. O înjurătură îi ieși printre dinți:

—Futu-ți ceapa mă-tii de drăcovenie!

Dar cum drăcovenia nu dădu nici un semn că s-ar lăsa impresionată de nervii celui din fața ei, Țugurlan se gândi să apeleze la soluția finală.

—Mamăă, pe unde naiba umbli, fir-ai a dracu de stafie, fă-te acuș’ aici!

Cea chemată în acest fel se materializă într-o clipă lângă fiul înfometat.

—Aici sunt, Stănică, puiule. Ce-ai pățit?

Țugurlan tresări, ca de obicei. Deși era ceva vreme de când spiritismul devenise oarecum obișnuit în comuna Dărâmata, încă nu se obișnuise pe deplin să-i vadă pe ai lui, morți demult, apărând așa, tam-nisam lângă el, chiar și atunci când îi chema el.

— Nu-ș cum se deschide reahatul ăsta de frigider și mi-e o foame de crăp. Mi l-au adus ieri și au zis că merge singur, doar să vorbesc cu el și uite-al dracu că nici la butoane nu vrea să răspundă.

Bătrâna se apropie de obiectul incriminat și se zgâi la tastatura aflată pe ușa acestuia.

— Nu știu, puiule, ce să zic, când am murit noi nu erau astfel de arătări. Dar nu mai bine îl chemi pe tac-tu? Poate știe el ceva…

Țugurlan se gândi un moment, apoi ridică privirea în sus și strigă:

—Bălosule, vino-ncoa’ să ne ajuți, că cu muma nu mă descurc!

În secunda următoare, în partea cealaltă a camerei se materializă instantaneu cel chemat, un bătrân gârbovit care se sprijinea cu greu într-un baston.  Înainte de a face orice altceva, încercă să se îndrepte din spate.

—Aoleu, șalele mele, al dracului ce mă dor.

Țugurlan simți cum îl apucă din nou toate furiile.

— Păi, de ce neamu’ mă-tii te mai dor, mă hodorogule, că doar ești o stafie?! Tu nu mai ai carne, ești doar un abur.

Bătrânul îi aruncă o privire nervoasă, apoi replică:

— Ce știi tu cum e viața de stafie? Las’ că o să ajungi și tu o dată ca noi, și-o să vezi atunci…

Țugurlan ar fi vrut să-i mai zică ceva de dulce dar își înghiți vorbele. Undeva, în străfundurile minți, gândul că poate taică-su venit de pe lumea cealaltă știa ce vorbește îl făcu să tacă.

Hodorogul se zgâi la el:

—Ce dreac vrei? N-ai stare de mă tot chemi una-două?

Țugurlan îi făcu semn spre frigider.

—Uite nu merge reahatul ăsta. Și mi-e o foame de crăp.

Bătrânul dădu să se apropie de frigider, dar ochii îi alunecară spre fereastră.

— Ie-te cin’ te caută în poartă. E Jupuitul cu jandarmul după el. Precis că au venit să te întrebe de foncire.

Îl pufni râsul.

—Ce bine că eu și mă-ta am murit, nu mai avem treabă cu dările și impozitele.

Țugurlan simți cum o ia razna ușor-ușor. Îi era o foame de vedea stele verzi, ai lui habar n-aveau cum să-l ajute, iar acum, colac peste pupăză, apăruse și perceptorul în bătătură. Dar, brusc, îi veni o idee care, într-o fracțiune de secundă, îl învioră. Își amintise că avea o bâtă așezată strategic, rezemată de gard, chiar lângă poartă. Și că, ultima dată când Jupuitul fusese pe la el, îi promisese acestuia o bătaie bună dacă îl mai deranja înainte să vină el cu legumele la Primărie. Uită de frigider și ieși valvârtej pe ușă.Afară era un pic răcoare, așa că se zgribuli ușor. Dar asta nu-l întrerupse din elanul său. Totuși, ca să nu-i sperie pe vizitatori, se domoli un picuț și încercă să se apropie molcom de gard. Jupuitul îl salută de cum îl văzu:

—Bună dimineața, Țugurlane! Sănătos, voinic?

Bărbatul făcu o grimasă indefinită și răspunse în timp ce înaintă spre poartă.

—Da, Jupuitule, mulțumesc de întrebare. Da’ ce te-aduce din nou pe la mine?

Perceptorul rânji cu toată gura și zise:

— Păi, uite, am venit să-ți iau ceva din bătătură, că a trecut demult sorocul la care trebuia să plătești taxa pentru terenul ce-l ai în spatele casei. Ai de dat cinci kilograme de cartofi și două de ceapă pentru anul trecut. Plus cinci verze și două kile de roșii rămase restante de acum doi ani.

Țugurlan se prefăcu mirat.

— Daa, așa zici, că ai venit să-mi iei ceva din bătătură?

Deschise poarta și tresări. Jandarmul din spatele perceptorului avea cu el un câine lup. Dar hotărârea deja fusese luată în sufletul lui, nu mai avea cum să dea înapoi.Cu o mișcare mai rapidă decât gândul apucă bâta de lângă gard și, cu sete maximă,  îi repezi o lovitură nechematului aflat la un metru de el.Dar, stupoare! Bâta vâjâi prin aer, trecu prin perceptor ca prin aer și mișcarea ei inerțială aproape că îl dezechilibră pe Țugurlan care fu cât pe-aici să se prăvale în șanțul de lângă gard.

Jupuitul începu să râdă cât îl țineau rărunchii. Râdea și jandarmul de lângă el.

— Bă, Țugurlane, te-ai îmbătat și nu te mai ții pe picioare?

Țugurlan se înroși de furie, gândindu-se să nu audă sau să vadă careva de prin împrejurimi ce pățea el, deși cam știa că nu prea mai avea cine.  Se îndreptă cu greu și se zgâi la perceptor.

— Ce, mă, oi fi și tu vreo fantomă?

Jupuitul rânji din nou.

— Păi cum altfel, Țugurlane? Adică, mă crezi prost să mai vin de-adevăratelea la tine după ce data trecută m-ai amenințat cu parul? Nu mai bine stau în birou și mă râd de prostia ta?

Țugurlan se încruntă. Încet-încet, simțea cum foamea i se transformă în furie.Arătă spre jandarm și câinele lui.

— Și ăștia tot fantome?

Jupuitul râse.

— Tot. De data asta. Da’ vezi că, dacă nu plătești într-o săptămână mă întorc pe bune, și venim mai mulți și te luăm pe sus cu totul, bă, amărăștene. Acum a fost doar așa, de avertisment. Ultimul avertisment. Dacă nu-ți bagi mințile-n cap, de data viitoare trecem la treabă.

Perceptorul îi făcu cu ochiul și apoi îi făcu semn jandarmului să îl urmeze.

Țugurlan rămase în fața porții, urmărind ca prostul cele trei siluete care se depărtau ușor-ușor pe ulița desfundată și plină de noroi. După ce acestea se pierdură în josul drumeagului, care astfel rămase pustiu, simți din nou, dintr-o dată, foamea care îi sfredelea stomacul. Își aminti de frigiderul blocat și, dintr-o dată, din cauza disperării probabil, îi veni în minte o idee salvatoare. Se îndreptă spre hambarul de lângă casă. Din câțiva pași, ajunse lângă cotețul găinilor și îi deschise ușor ușița. În interior, două găini, stăteau la clocit. Brusc, un gând îi trecu prin minte.Tresări. Apoi, cu un pic de teamă, ridică mâna și cu degetul împunse ușor găina. Simți puful acesteia și o văzu cum deschide ochii ușor speriată. Răsuflă ușurat.

— Ești reală, fire-ai a dreacului, bine că nu ești și tu vreo fantomă.

Își strecură mâna ușor sub găină și extrase de acolo, cu grijă, un ou. Găina nu protestă. Apoi închise ușa la coteț și se așeză pe o buturugă. Crăpă ușor oul, îi făcu un mic dop și îi sorbi cu nesaț gălbenușul. Simți cum acesta i se scurge prin gât și apoi în esofag, iar de acolo în stomac. Aproape că auzi uralele piticilor care îi tropăiau prin burtă. Avu senzația că aceștia se mai calmează un pic. Brusc, auzi din nou zgomot la poartă. Ridică capul. Era Cocoșilă.Se ridică cu greu, ca după un prânz copios și se îndreptă din nou spre gard.

— Bă, Țugurlane, bă, greu te mai vede omul!

Bărbatul se apropie precaut.

— Bă, Cocoșilă, tu ești mă? Sau oi fi și tu tot vreo fantomă?

Celălalt râse.

— Păi, n-am murit încă, Țugurlane. Când oi muri o să viu la tine ca stafie, dacă m-oi chema. Eu o să viu la toți care m-or cere, așa mi-am aranjat, ca să nu mă-înjure lumea c-am murit și nu-i mai bag în seamă.

Țugurlan deschise poarta.Brusc, ca lovit de un gând, Cocoșilă se trase un pic în spate.

— Bă, Țugurlane, da’ tu ești tu sau e stafia ta?

Țugurlan rânji și el.

— Hai, bă, vino de vezi.

Cocoșilă se apropie circumspect și cei doi se pipăiră reciproc unul pe altul. Ei erau, vii și întregi, în carne și oase.

Țugurlan se răsti:

— Ia zi, mă, ce vânt te-aduce?

Cocoșilă se înveseli.

— Bre, Stănică, am venit să te anunț că diseară avem bairam mare la Căminul Cultural.

Țugurlan făcu ochii mari.

— Ce bairam ?

— Unul organizat de Nilă primaru’. Știi de antena aia nouă pusă pe dealu’ din centru satului de firma cu fantome, da? Antena aia care bate până la Craiova și București.

Țugurlan dădu din cap.

Cocoșilă îi făcu iar cu ochiul.

— Ei bine, drept răsplată că i-a lăsat să și-o pună acolo și să acopere toată zona dintr-odată, ne dau un spectacol cu fantome de-alea bengoase. Or să ne cânte și-or să ne danseze diseară ăi mai bengoși ciumeci, unu Mihai Geacson și alții ca el, altul Liglesias și mai știu io care…

Țugurlan făcu ochii mari.

— Și la cât e asta?

— La șapte, după ce se întunecă. Ai grijă să nu întârzii, că o să fie tare.

Țugurlan ridică din umeri.

— Să văd dacă rezolv până atunci cu frigiderul cel nou. Mi l-au adus ieri moca și l-au ridicat pentru deciclat pe cel vechi, că cică polua aerul.

Îi povesti lui Cocoșilă toată tărășenia. Acesta râse.

— Păi, nu ți-ai luat, mă, și o fantomă asistentă? De-alea de le știe pe toate. Era în pachet, trebuia doar să bifezi căsuța în contract. Ia să vezi.

Ridică ochii un pic în sus, așa cum făceau toți, apoi rosti cu voce tare:

— Polino, vino fă-ncoa’!

În secunda următoare, o tânără superbă apăru instantaneu lângă ei.

Cocoșilă rânji.

— Așa-i că-i miștoacă? Eu am botezat-o Polina, ca pe nevastă-mea care m-a lăsat și-a plecat în lume.

O mai admiră un pic. Fata îi zâmbea.

— Păcat că n-are carne, a dracu’, că n-aș mai ieși din casă.

O urmă de regret îi trecu pe chip.

— Dar și așa e bine,măcar mă pot uita oricând la ea. Și pentru o labă, merge.

Râse înfundat. Țugurlan îi urmărea încurcat. Celălalt continuă:

— Ia zi, Polino, cum e vremea mâine?

Fata tăcu o secundă, apoi răspunse zâmbind:

— Am cercetat în sistem și am aflat că mâine în Dărâmata va ploua ușor iar temperatura va fi unsprezece grade, ceva mai cald decât azi.

Cocoșilă rânji din nou spre Țugurlan.

— Vezi ce tare e?

Apoi se îndreptă din nou spre fată.

— Ia zi, Polino, poți să vezi care-i problema cu frigiderul lui Țugurlan?

Chipul fetei păru că devine o clipă gânditor apoi, în secunda următoare, zâmbi din nou.

— Da, am verificat în rețea. Domnul Țugurlan a apăsat greșit pe butoane și mecanismul aparatului s-a blocat. Pentru a-l debloca este necesar ca prietenul tău, dragul meu Coco, să apese pe butonul roșu, albastru și alb, în această ordine.

Cocoșilă se mândri.

— Ai văzut, bă Țugurlane, cum îmi spune? Dragul meu Coco… Nu că-i faină ?

Rânji.Țugurlan privea  siderat.  După o secundă, acesta zise către fată:

— Butonul roșu, albastru și alb zici?

Polina aprobă înclinând din cap.

Țugurlan tăcu, păru că se gândește un moment, apoi, abia șoptit, zise către Cocoșilă:

— Auzi, pot s-o mai întreb ceva?

Vecinul râse.

• Da’-ntreab-o, cum să nu, ia să vezi câte știe.

Țugurlan mai privi un pic timorat spre fată, apoi zise:

— Ai putea să-mi zici și mie dacă în piața de la răspântia dintre sate  pot găsi niște ceapă la schimb cu niște roșii, că a mea s-a terminat.

Fata păru din nou că se gândește, apoi răspunse:

— Din păcate, domnule Țugurlan, în piața de la răspântie nu mai puteți găsi nimic, pentru că s-a închis din lipsă de utilizatori.

Țugurlan se încruntă.

— Lipsă de utilibatori zici? Cum așa?

Cocoșile râse și preciză el:

— Păi uite așa bine. Adică nu mai sunt târgoveți. Ce nu știai? De când n-ai mai trecut pe acolo?

Țugurlan făcu un efort de gândire.

— Păi, să tot fie… De când s-a băgat asta cu spiritismul. Am tot avut de mâncare prin gospodărie.

Nu-și termină  fraza, că celălalt îi luă vorba din gură:

— Păi să fii tu sănătos, ce eram noi puțini atunci, dar ce-i acum.

Păru că stă să cugete un moment, apoi continuă:

— De fapt, de asta cred că au și băgat-o pe asta cu fantomele, ca să ni se pară că tot mai e cineva de jur-împrejur.

Țugurlan se încruntă.

— Păi și cum așa, au plecat toți?

Cocoșilă răspunse prompt:

— Nu chiar toți, cred că mai suntem vreo cinci oameni în sat, cu tot cu primarul.

Țugurlan îl privea fără să zică nimic.

— Dar să știi că așa e peste tot. De la Craiova la București, dacă mai trăiesc o sută de suflete e mare lucru, dar nu prea cred.

Țugurlan tăcea. Celălalt continuă:

— La București cic-ar mai fi vreo zece mii de oameni dar, în rest, cam suflă pustiul peste tot. Cătune pustii prin care mai umblă doar câinii, cam așa e treaba acu’ prin toată Țara noastră Muntenească.

Țugurlan tăcea în continuare. Celălalt ridică din umeri.

— Păi, la ce să mai stea oamenii pe aici? Fabrici ioc, mâncare ioc, la ce să mai stea? Doar să plătească cu produse foncirea pentru terenul care le dă câte ceva de-a le gurii? De când s-a dat drumul la plecat prin lume,acum vreo douăj’ și ceva de ani, s-au tot dus. Mai suntem noi și cu fantomele. Și cu casele care stau să se dărâme pe noi.

Privi spre locuința lui Țugurlan, care arăta mai mult a șandrama decât a casă.

— Așa-i și-a mea, dacă dă un vânt mai puternic, cred că o s-o ridice în aer… Hai că mă duc acum. Să nu uiți de bairam. Te-am lăsat. Hai Polina, să-mi ții de urât până acasă!

Dădu să plece dar se întoarse spre Țugurlan.

— Și, diseară, vezi că eu s-ar putea să întârzii puțin. La cinci apare frati-miu Aristide, să vorbim oleacă. Acela de-i plecat în America de zece ani. Vine la mine în bătătură să mai stăm de povești și, de obicei, ne mai întindem la taclale.

Țugurlan îl întrebă:

— Păi cum vine, dacă-i plecat așa departe?

Cocoșilă râse.

— Păi, vine ca fantomă, evident. Că mi-am bifat și căsuța aia pe contract, să pot primii și vizite ale unora care sunt te miri pe unde. Și eu aș putea sămă duc ca fantomă la ei, dar e mai complicat, că trebuie să manevrez bine aparatul și mă cam încurc în butoane.

Zâmbi.

— Dar, lasă, că poate mă-nvață Polina, că orice-o întrebi, pe toate le știe.

Îi făcu cu mâna.

— La bună vedere, pe diseară!

Țugurlan rămase din nou în pragul porții privind la Cocoșilă și la asistenta lui cum se îndepărtează împreună pe ulița desfundată a satului. Fata călca ca o zână și nicio picătură de noroi nu se lipea de ea. După ce dispărură în zare, se întoarse să meargă spre casă, dar tresări. În fața lui se găsea o minunăție de fată, încă mai frumoasă decât mândra lui Cocoșilă. Se opri o clipă și o privi. Aceasta îi zâmbi și îi spuse duios:

— Dorim să vă informăm încă o dată asupra faptului că firma „Hologram – serviciu cu acces universal finanțat din resurse publice”vă poate pune la îndemână un dispozitiv minuscul pe care, dacă îl veți purta în permanență, datele dvs. de personalitate vor putea fi înregistrate, astfel încât persoanele dragi să se poată bucura de prezența dumneavoastră și după ce, în mod inevitabil, călătoria dumneavoastră prin această lume se va termina.

Țugurlan o privi o clipă derutat, apoi trecu mai departe.

— Du-te, fă, dracului, dispari! La ce dreac să mă înregistrez? N-am copiii, n-am nevastă, cin’  sa mă mai cheme după ce-oi da colțul?

Intră în casă și trânti ușa după el.

Notă

Povestirea a fost publicată pentru prima dată în „Antologia Ficțiuni Centenare” (Antares Club Brașov și Editura Pavcon, 2018)

Grafica Traian Abruda și Adrian Chifu