Treceam în fiecare zi pe lângă el. Era întotdeauna acolo, la colţ de stradă, înconjurat de cărțile sale, de parcă ar fi făcut parte din peisaj. Cărți vechi, bătute de soare, de vânturi și de ploi, pe care nimeni nu i le cumpăra. Din când în când, vreo persoană grăbită îi mai azvârlea printre ele o monedă sau două.
Trecătorii îl porecliseră poetul-cerşetor, dar lui nu îi păsa deloc de asta. Avea lumea lui, numai de el ştiută, o lume prin care noi, oamenii, treceam doar ca nişte umbre.
Mi-l amintesc şi azi cum stătea adus de spate, de parcă s-ar fi aplecat stingher peste toate mărunţişurile lumii. Puteai foarte uşor să crezi că e o statuie.
Interesant! O statuie a unui poet-cerşetor.
Într-o bună zi însă, am trecut ca de obicei pe acolo, dar el nu mai era. Am rămas uimit. Fusesem atât de familiarizat cu prezenţa sa, încât, faptul că acum lipsea mă făcea să cred că ceva nu e în ordine cu strada aceea. Părea a nu mai fi o stradă întreagă, părea a fi o stradă amputată. Da, o stradă amputată, dintr-un oraş amputat.
-A murit, îmi spuse Bibi, un aurolac. L-au îngropat undeva la marginea oraşului, în cimitirul săracilor. Dacă nu mă crezi, du-te să-l cauţi!
-Parcă altă treabă nu aş avea! i-am răspuns eu cu un aer superior, fluturând din mânecile-mi largi, care semănau cu două aripi de înger căzut.
Şi totuşi, a doua zi, de dimineaţă, am fost „aţă” la cimitirul săracilor! Un preot bătrân, pe jumătate orb, mi-a arătat unde îi era mormântul. Am rămas însă fulgerat: pe cruce era scris numele meu, iar mormântul era gol şi răvăşit de parcă cineva l-ar fi părăsit în cea mai mare grabă.
-Poate a plecat să cerşească în alt oraş, îmi spuse preotul cel cu ochii ficşi, ridicând din umeri. Iar eu am plecat împleticindu-mă printre crucile albe şi dese din lemn de mesteacăn.
De atunci, stau mereu la colţ de stradă, cu privirile fixate în pământ, aidoma unei statui. Sunt sigur că undeva, în cimitirul săracilor, un mormânt gol mă aşteaptă să vin.
Grafica: Traian Abruda, Adrian Chifu
