În vremea domniei lui Egbert Saxonul, locuia în Britania o tânără fată pe nume Yseult, care, mai presus de toate, era iubită pentru bunătatea și frumusețea ei. Numai că, deși mulți feciori veneau s-o pețească, ea îl iubea numai pe Harold și doar lui îi promisese că-i va fi soție.

Alfred era unul dintre ceilalți tineri care o iubeau pe Yseult, iar el era mânios din cale-afară că Yseult îl îndrăgea pe Harold. Așa se face că, într-o bună zi, Alfred îl întrebă pe Harold:

– Oare este drept ca bătrânul Siegfried să iasă din mormânt și s-o ia pe Yseult de soață?

Apoi, adăugă:

– Iertat să-mi fie, bunule domn, dar de ce vă albiți la chip când amintesc de numele strămoșului vostru ?

Atunci Harold îl întrebă:

– Ce ați aflat despre Siegfried, încât să vă îngăduiți să mă luați peste picior? Ce amintire legată de el ar trebui să mă tulbure acum?

– Știm amândoi unele și altele, replică Alfred. Sunt unele născociri pe care ni le-au spus cândva bunicile și… nu le-am uitat.

De atunci, zâmbetul și vorbele lui Alfred l-au bântuit zi și noapte pe Harold.

Siegfried Teutonul, strămoșul lui Harold, fusese un om violent, plin de cruzime. Legenda spunea că asupra lui apăsa un blestem și că uneori era posedat de un spirit rău, care-și revărsa furia asupra oamenilor. Numai că Siegfried murise cu ani buni în urmă și nu mai rămăsese nimic care să amintească de el, în afară de legendă și de vârful de lance viclean meșterit pe care îl primise de la Brunehilde, vrăjitoarea. Vârful acela de lance era o armă ce nu-și pierdea niciodată strălucirea, iar tăișul lui nu se tocea. Atârna pe un perete în camera lui Harold și era o minune printre armele acelor vremuri.

Yseult știa că Alfred o iubea, dar nu aflase de cuvintele amare pe care acesta i le grăise lui Harold. Iubirea ei pentru Harold era fără cusur în privința încrederii și a duioșiei. Numai că Alfred dibuise adevărul: blestemul bătrânului Siegfried căzuse asupra lui Harold – dormitase vreme de un secol și se redeșteptase în sângele nepotului; iar Harold știa că este urmărit de blestem și lucrul acesta era singurul care părea să stea între el și Yseult. Doar că iubirea este mai puternică decât orice, iar Harold iubea.

Tânărul nu i-a spus fetei despre blestemul abătut asupră-i, fiindcă se temea că ea n-avea să-l mai iubească, dacă afla. Ori de câte ori simțea că blestemul îi arde prin vene, Harold îi spunea „Mâine am să merg să vânez mistrețul sălbatic din pădurea îndepărtată“ sau „Săptămâna viitoare am să mă duc la vânătoare de cerb prin dealurile din nord“.

Așa stând lucrurile, el găsea mereu un motiv temeinic pentru absența lui, iar Yseultei nu-i treceau prin minte gânduri rele, fiindcă ea era încrezătoare. Prin urmare, oricât de des pleca și oricât de mult timp lipsea, Yseult nu se gândea la nimic rău. Așa se face că nimeni nu-l vedea pe Harold când era cuprins de violența provocată de blestem.

Doar lui Alfred îi treceau prin minte gânduri rele. „E ceva ciudat“, își zicea el, „că, din când în când, îndrăgostitul curtenitor renunță la tovărășia noastră și se duce doar el știe unde. Preventiv, ar fi bine să nu-l scăpăm din ochi pe nepotul lui Siegfried.“

Harold știa că Alfred îl urmărea cu îndârjire și era chinuit de teama constantă că rivalul avea să-i descopere blestemul; dar ceea ce îl îngrozea de-a dreptul era posibilitatea ca, la un moment dat, când s-ar afla în prezența Yseultei, să fie cuprins de furia blestemului și forțat să-i facă mult rău fetei, ceea ce ori ar omorî-o, ori ar face ca iubirea ei pentru el să piară pentru totdeauna. Așa că Harold trăia cu spaimă, simțind că iubirea lui e lipsită de vreo nădejde, dar fără a ști cum să iasă din încurcătură.

Întâmplarea făcea că, în acele vremuri, ținutul din jur să fie devastat de un pricolici, o creatură temută de toți oamenii, chiar și de cei mai curajoși. Acel pricolici era om ziua, iar noaptea devenea un lup pus pe distrugere și măcel, înzestrat cu o viață fermecată, împotriva căreia nicio mijlocire omenească nu s-ar fi putut dovedi de folos. Oriunde ajungea, ataca și devora oameni, răspândea prin preajmă groaza și întristarea, iar cititorii de vise spuneau că pământul nu va putea fi eliberat de pricolici până când nu se va găsi un om care să se ofere de bună voie drept victimă a furiei monstrului.

Dar, cu toate că Harold era cunoscut în lung și-n lat drept un vânător iscusit, el n-a plecat niciodată pe urmele pricoliciului și, destul de straniu, monstrul n-a atacat niciodată ținutul în vreme ce Harold rămânea în preajmă. Acest fapt l-a făcut pe Alfred să se minuneze și să spună adesea: „Harold al nostru este un vânător care colindă mult. Cine altul reușește ca el să urmărească tiptil blânda căprioară sau să rănească mistrețul pus pe fugă? Cu acestea își petrece el timpul atunci pricoliciul bântuie. O asemenea provocare i-ar prinde bine tânărului nostru Siegfried.“

Fiind încunoștințat de vorbele acestea, inima lui Harold se aprinse de mânie, dar nu dădu niciun răspuns, ca nu cumva să trădeze adevărul de care se temea.

Cam tot atunci, se întâmplă ca Yseult să-l întrebe pe Harold:

– N-ai vrea să mergi cu mine, mâine seară, la sărbătoarea din dumbrava sacră?

– Nu te pot însoți, răspunse Harold, pentru că sunt chemat în taină în Normandia, într-o misiune despre care îți voi povesti când voi avea timp. Însă, rogu-te, pentru iubirea ce mi-o porți, nu te duce fără mine la sărbătoarea din dumbrava sacră.

– Ce-ai spus? strigă Yseult. Să nu merg la sărbătoarea Sfintei Ælfreda? Tatăl meu ar fi nespus de îndurerat dacă n-aș fi acolo cu celelalte fecioare. Ar fi mare păcat să nu merg, doar știi cât ține la mine.

– Dar nu te duce, te conjur! o imploră Harold. Nu te duce la sărbătoarea Sfintei Ælfreda din dumbrava sacră! Dacă mă iubești, nu te duce… Știi, tu ești viața mea, în genunchi te rog!

– Ce palid ești, remarcă Yseult. Și tremuri.

– Nu te duce la sărbătoarea din dumbrava sacră de mâine seară! se tângui el.

Pe Yseult o uimiră mult comportamentul și rugămințile lui. Atunci, pentru prima oară, se gândi că el e gelos, lucru de care se bucură în sinea ei (ca orice femeie).

– Ah, spuse ea, te îndoiești de dragostea mea…

Dar când văzu durerea întipărită pe fața lui, adăugă, de parcă s-ar fi căit de cuvintele rostite:

– Sau te temi de pricolici?

Atunci Harold răspunse privind-o drept în ochi:

– Tu ai spus-o, de pricolici mă tem.

– De ce mă privești așa de ciudat, Harold? strigă Yseult. Dacă ar fi să mă iau după lumina crudă din ochii tăi, mai că aș zice că tu ești pricoliciul!

– Vino aici, șezi lângă mine, o îndemnă Harold tremurând, și am să-ți spun de ce mă tem ca tu să mergi mâine seară la sărbătoarea Sfintei Ælfreda. Ascultă ce am visat azi-noapte. Se făcea că eu eram pricoliciul… Nu te înfiora, iubirea mea, n-a fost decât un vis. Un bătrân cărunt stătea în picioare lângă patul meu și încerca să-mi scoată sufletul din piept.

„Ce vrei să faci?“ i-am strigat.

„Sufletul tău e al meu“, mi-a răspuns el, „vei trăi blestemul meu. Dă-mi sufletul tău, ține-ți mâinile deoparte, dă-mi sufletul tău, îți zic!“

„Blestemul tău nu mă va atinge!“ i-am strigat. „Ce-am făcut eu ca blestemul tău să cadă asupra mea? N-ai să-mi iei sufletul.“

„Vei suferi pentru păcatul meu și prin blestemul meu vei îndura iadul – așa e datul.“ Astfel a grăit bătrânul și s-a luptat cu mine, m-a biruit și mi-a scos sufletul din piept, după care mi-a zis: „Du-te, caută și omoară!“ Și, iată-mă, eram un lup pe terenul de vânătoare.

Iarba uscată se sfărâma sub pașii mei. Întunericul nopții era apăsător și mă împovăra. Spaime ciudate îmi torturau sufletul, care gemea, gemea încarcerat în acel trup de fiară. Vântul îmi șoptea, îmi vorbea cu un număr vast de voci și îmi spunea: „Du-te, caută și omoară!“ Iar vocile acelea erau acoperite de râsul hidos al unui bătrân.

Am fugit de pe terenul de vânătoare, fără a ști prea bine ce motiv mă îndemna să merg înainte. Am ajuns la un râu și am sărit în undele lui. O sete arzătoare mă mistuia și am plescăit cu labele apele râului – erau valuri de flăcări și ardeau în jurul meu sâsâind… Iar ele spuneau: „Du-te, caută și omoară!“ Și am auzit din nou râsul bătrânului.

Dinaintea mea se întindea o pădure cu desișurile ei sumbre și umbrele ei întunecate, cu corbii, vampirii, șerpii și reptilele ei, cu toate creaturile ei hidoase odrăslite de noapte. M-am avântat printre spinii ei și m-am ghemuit printre frunze, urzici și mărăcini. Bufnițele țipau la mine și țepii îmi răneau carnea. „Du-te, caută și omoară!“ spuneau toate. Iepurii țâșneau din calea mea, celelalte sălbăticiuni alergau mugind; fiece formă de viață țipa în urechile mele – blestemul mă cuprinsese – eu eram pricoliciul.

Am mers mereu înainte, purtat de sprinteneala vântului. Iar sufletul meu se tânguia în temnița trupului de lup, în vreme ce vânturile, apele și copacii îmi porunceau: „Du-te, caută și omoară, fiară blestemată, du-te, caută și omoară!“

Nicăieri nu se găsește milă pentru lup; prin urmare, ce fel de îndurare aș fi putut avea eu, pricoliciul? Eram purtătorul blestemului și el mă umplea de foame și sete de sânge. Furișându-mă pe drumul meu, strigam lăuntric: „Lăsați-mă să gust sânge, of, lăsați-mă să gust sânge de om, ca mânia aceasta să se potolească și ca blestemul meu să fie înlăturat.“

În cele din urmă, am ajuns la dumbrava sacră. Plopii s-au deslușit sumbri, iar stejarii s-au încruntat la mine. Dinaintea mea stătea un bătrân – era chiar el, cărunt și sarcastic, cel al cărui blestem îl port. Toate jivinele fugiseră din calea mea, dar bătrânul nu se temea de mine. Lângă el stătea o fecioară. Ea nu mă vedea, fiindcă era oarbă.

„Omoar-o, omoar-o!“ mi-a strigat bătrânul și mi-a arătat-o pe fata de lângă el.

Iadul s-a dezlănțuit înlăuntrul meu – blestemul m-a îmboldit – am țâșnit spre gâtul ei. L-am auzit pe bătrân râzând încă o dată și apoi… Apoi m-am trezit, tremurând, înghețat, îngrozit.

De abia termină de povestit visul, că Alfred le tăie calea.

– Măiculiță, zise el, nu cred c-am mai văzut vreodată un cuplu arătând mai jalnic.

Atunci Yseult îi povesti despre plecarea lui Harold’s și despre cum a implorat-o el să nu meargă la sărbătoarea Sfintei Ælfreda din dumbrava sacră.

– Aceste temeri sunt copilărești, se cocoși mândru Alfred. Dacă mi-ați îngădui, domniță dragă, v-aș însoți la sărbătoare și douăzeci din gardienii mei vânjoși cu arcurile lor și cu sulițele lor strașnice mă vor întovărăși. Cred că n-are să fie niciun pricolici care să se pună cu noi.

În vreme ce Yseult râse fericită, Harold spuse:

– Prea bine. Vei merge în dumbrava sacră. Fie ca iubirea mea și mila cerului să te păzească de tot răul.

Atunci Harold merse la locuința lui, îi aduse Yseultei vechiul vârf de lance al lui Siegfried și i-l oferi cu ambele mâini, spunându-i:

– Ia cu tine vârful de lance la sărbătoarea de mâine seară. Este vechea armă a lui Siegfried și are însușiri puternice și minunate.

Și Harold a strâns-o pe Yseult la pieptul lui și a binecuvântat-o, apoi a sărutat-o pe frunte și pe buze și i-a zis:

– Adio, o, iubita mea. Cât mă vei iubi, când îmi vei afla sacrificiul… Adio, adio, pentru totdeauna, o, draga mea, dragă.

Apoi Harold își văzu de drum, iar Yseult rămase mută de uimire.

În seara zilei următoare, Yseult ajunse în dumbrava sacră unde se ținea sărbătoarea și purta cu ea, la brâu, vârful de lance al bătrânului Siegfried. Alfred o însoțea și lui i se alăturau douăzeci de gardieni voinici. În dumbravă era mare veselie și oamenii cumsecade petreceau de sărbătorea Sfintei Ælfreda cu cântece, dansuri și întreceri de tot soiul.

Brusc se iscă un tumult uriaș și din agitația creată se auziră strigăte: „Pricoliciul!  Pricoliciul!“  Teroare îi cuprinse pe toți – chiar și inimile curajoase erau înghețate de frică. Pricoliciul năvăli din străfundul pădurii, turbat de mânie, urlând răgușit, scrâșnindu-și colții și aruncând ici și colo salivă galbenă din fălcile lui gata să muște. O căuta de-a dreptul pe Yseult, de parcă o putere malefică îl atrăgea către locul unde stătea ea. Dar fetei nu-i era frică; aștepta în picioare ca o statuie de marmură și vedea cum pricoliciul vine spre ea.

Gardienii își lăsaseră jos torțele, își aruncaseră arcurile și fugiseră; doar Alfred singur rămăsese acolo să dea piept cu monstrul. Își aruncă lancea grea spre lupul care se apropia, doar că arma se sfărâmă în bucăți de îndată ce izbi spinarea zburlită a pricoliciului.

Atunci fiara, fixându-și privirea asupra Yseultei, rămase ascunsă o clipă în umbra arborilor de tisă, iar Yseult, gândindu-se atunci la vorbele lui Harold, trase de la brâu vechiul vârf de lance, îl ridică sus și cu puterea dată de disperare îl azvârli cu forță prin aer.

Pricoliciul văzu arma strălucitoare și din gâtlejul lui țâșni urletul – un urlet de om aflat în agonie. Iar Yseult desluși în privirea pricoliciului ochii cuiva pe care-l mai văzuse și pe care îl cunoștea… Dar nu dură decât o clipă, iar apoi ochii nu mai fură deloc omenești, ci fioroși, ca de lup.

O forță supranaturală păru să crească viteza în zbor a vârfului de lance. Cu o precizie înfricoșătoare, arma își atinse ținta și se îngropă pe jumătate în pieptul păros al pricoliciului, chiar deasupra inimii. Apoi, cu un suspin monstruos – de parcă și-ar fi dat viața fără nici un regret – pricoliciul căzu mort în umbra arborilor de tisă.

După aceea, ei bine, după aceea urmă cu adevărat o mare veselie, cu ovații răsunătoare, în vreme ce, minunată în paloarea ei și încă tremurând, Yseult fu condusă până la casa ei, unde oamenii puseră la cale să dea un mare ospăț în cinstea fetei, fiindcă pricoliciul era mort și ea îl răpusese.

Dar Yseult le strigă:

– Duceți-vă și căutați-l pe Harold. Mergeți, aduceți-l la mine. N-am să mănânc și n-am să dorm până nu va fi găsit.

– Bună domniță, spuse Alfred, cum l-am putea găsi, de vreme ce a plecat spre Normandia?

– Nu-mi pasă unde ar putea fi, strigă ea. Inima îmi stă nemișcată până n-am să privesc iarăși în ochii lui.

– Cu siguranță, n-a plecat spre Normandia, interveni Hubert. La căderea serii l-am văzut intrând în locuința lui.

O gloată mare se grăbi într-acolo. Ușa odăii lui era zăvorâtă.

– Harold, Harold, vino afară! au strigat oamenii, în vreme ce băteau la ușă, dar la chemările și bocăniturile lor nu primiră niciun răspuns. Speriați, au doborât ușa și, după de aceasta a căzut, l-au văzut pe Harold zăcând în patul lui.

– Doarme, spuse unul.

– Vedeți, are un portret în mână… și este portretul ei. Cât de frumos și cât de liniștit doarme.

Dar nu, Harold nu dormea. Fața lui era calmă și frumoasă, ca și cum visa la iubita lui, dar îmbrăcămintea îi era înroșită de sângele ce-i cursese din rana în piept – o rană înfundată și groaznică de lance, căscată chiar deasupra inimii.

 

(de Eugene Field, 1911)

Eugene Field s-a născut la 2 Septembrie 1850 în St. Louis, SUA  și a decedat la doar 45 ani, în 4 noiembrie 1895. A fost numit, similar lui Ion Creangă, prozatorul copilăriei.

traducere și adaptare de Nicu Gecse

Grafica Adrian Chifu