Imens, de aur, poarta în ceaţă se destramă.
Metalul dur vibrează între ocean şi cer.
E-o goană ne-ntreruptă, tumult, extaz şi teamă
Şi-n bezna luminoasă maşini şi oameni pier.

O siluetă trece pe pod, păşind subţire,
Prin vuietul de pneuri, o zână cu păr blond,
Pierzându-se-n estompă-n a codrului zidire,
Ca-ntr-o secvenţă veche-n rugină, cu James Bond.

O caută şi-o strigă părinţii şi copiii,
Pacificul ridică talazuri, fioros…
A dispărut făptura angelică, iar viii
Se-mpiedică,-n pădure de fiecare os.

Şi-atunci apare insul, cu ochi de fosfor verde
Şi chip de lut, pe care o iarbă densă creşte.
E însuşi Duhul Ceţii, rânjind cu fălci de cleşte,
Urcând pilonul roşu, în nori, spre a se pierde…

El poartă trupul fetei, inert şi sângerând.
Se-opreşte orice zgomot, e linişte ca-n gând.
Mulţimea se-mbulzeşte spre-acel nepământean
Care, c-un urlet negru, se-aruncă-n ocean…

Apoi din nou, cu vuiet, maşinile-au pornit
Prin ceaţa fantomatic linşând asfaltul ud.
Şi nu se-ntreabă nimeni ce-a fost, poate un mit
Dintr-un scenariu-al groazei, montat la Hollywood…

 

2019