Burlesca matriceală sefisto-gomanaonă cuprinde la sânul ei, cu drăgălăşenie şi nesaţiu băieţi spilcuiţi, spilcuiţi sadea care tembelizează naţiunea la tembelizor şi tot felul de malagambiști literari care, ieşind din toate găurile spaţiului aparent, umplu nodurile informaţionale cu ficţiunile lor de paradă şi de vulgară raportare la superbie, la ficţiunea ştiinţifică şi la metaforă.

Sigur că ne putem întreba dacă nu cumva textele, fie ele şi aleatorii, nu sunt pentru un observator cântecul de sirenă al Văluririi. Aceasta după ce ne vom fi întrebat asupra Văluririi fie ca autoritate, fie ca expresie spaţială sau spaţio-temporală. O întrupare a neutrului sau manifestare a nefiinţei. Dacă ar fi vorba de autoritate atunci raporturile noastre ar fi de subordonare, de confruntare sau de cooperare cu autoritatea în totalitatea ei sau cu o parte din ea. Insurgenţa noastră ar fi într-un asemenea caz nu lipsită de comic. Autoritatea ar reprezenta pur şi simplu textul în întregul lui dat nouă spre interpretare sau doar spre a fi contemplat. Am putea bănui că şi privim un asemenea text, că trecem pe lângă el în fiecare zi sau că suntem chiar propoziţiile lui.

Ce ar fi Vălurirea? Doar înfăşurarea unui text, abstragerea lui într-o propoziţie finală, un act textual ultim rămas, dăruit, uitat, livrat lumii spre interpretare?! Să se reducă existenţa umană doar la lectura acestui tulburător text înfăşurat, ascuns în volutele spaţio-temporale?!

Căci fie furnică, fie filozof, înjghebările organice în care pâlpâie o scânteie spirituală nu par a avea ca fundamentală îngurgitarea unor porţiuni de spaţiu, mici îngrămădiri de molecule sau celule palpitând sub varii forme colorate viu, atrăgător. Masticaţia nu pare a fi sensul ultim, deşertăciunea deşertăciunilor. A te adăposti de furtună nu pare a fi demersul către reflecţie. A strânge recoltele sau a juca la ruletă pare la fel de fad, de neimportant, de iluzoriu. Interpretarea Văluririi, și ea iluzorie.

Numai gândul de a putea interpreta în întregul ei Vălurirea i-ar face pe unii să râdă iar pe alţii să ridice eşafodul în grabă. Cătuşele ar zornăi iar forţele de ordine s-ar grăbi să aducă bineînţeles calmul pe străzi. Căci mulţimile, pe deplin înfiorate, aşteaptă miracolul descoperirii, aşteaptă un semn al simultaneității.

Ea se încăpăţânează, se lasă greu, se vrea curtată. Ca şi cum ar fi o persoană. Dar nu e persoană. După unii ar fi concept. După alţii un puseu filozofic, o himeră. Nici n-ar avea trup.        Unii se căznesc s-o înregimenteze, alţii o pun în operă în vremelnice grupări cenacliere. Alţii valsează cu ea. Alţii o terfelesc. Alţii se împăunează cu ea. Fac rabat de la normă. Încalcă diverse convenţii. Aflarea ultimului, aflarea Văluririi trece arareori drept virtute. Pare mai degrabă nebunie, rătăcire, Vinovatul sau cel fără de minte e adus spre judecata oamenilor, spre oprobiul lor, rareori spre iertarea lor. În asemenea ipostaze, conformismul şi conservatorismul jubilează. Aflarea Văluririi e suprema libertate. E spiritul liber, neîncătuşat, insurgent, violent. Spiritul liber violentează simultaneitatea părând a vrea s-o ia cu orice preţ în stăpânire. Tocmai de aceea cu virulenţă purcede la citirea semnelor şi interpretarea lor, tocmai de aceea totul este text, fie autostradă, fie supernovă, fie muzică de film. Totul reductibil la propoziţie, sună ca şi cum ar fi o sentinţă. Are parfum. E uşor dictatorial. E mistic. De neconceput, neliniştitor. Panoramând, scrutând orizontul, privirea observatorului întâlneşte textul devenind propoziţie a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuşi ca aparţinând textului, ca fiind al Văluririi prin observare şi mărturie. Căci aici descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la Vălurire ca autoritate. Şi totuşi rămân corpuri ale frazei de nedesluşit ca şi cum ar mai fi un observator în spatele nostru, ca şi cum totalitatea din sânul simultaneității ar aştepta sosirea unui altuia.

Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi aşteptat cu febrilitate. Asta descoperim în evoluţia schemei cinematice a vieţuitoarelor de la saurieni la hominide. O căutare a observatorului ideal, a unicului martor, totalitatea se gândeşte pe sine şi caută printre propoziţiile sale una convenabilă. Tocmai autoritatea ei e pusă în discuţie, nefiind un exemplu de perfecţiune. De ce această lipsă de simetrie? De ce aceşti paşi nesiguri în căutarea martorului sublim, de ce atâtea eşecuri?! La ce bun fluturii sau scriitorii geniali, la ce bun aceste interpretări?! La ce bun atâtea nuvelete, atâtea şi atâtea romane care mai de care mai sofisticate, care mai de care mai violente prin structură şi naraţiune?! Să fie ele doar redundanţă? Doar reziduu?! Sterilul unei activităţi închinate Văluririi ca autoritate?! Efortul fiinţei păleşte în faţa acestei monstruoase autorităţi. Necunoscută. Rece. Aroganţa. Gata, gata să fie luată la refec de filozoful dezamăgit, pornit să demoleze conceptul. Gata, gata să fie stâlcită, erodată aşa cum, din plictis cotidian, fiinţele stâlcesc bietele cuvinte căutând să le stoarcă de sevă, să găsească noi înţelesuri, noi anecdote, noi fabule. Căci apariţia, răspândirea şi înflorirea fabulei vorbeşte de decadenţă, de neîncredere şi de refuzul normei. Moartea romanului e dorită cu sârg, e anunţată cu surle şi tobe.

Dar romanul rămâne cheia de boltă. Sunt prinşi în ea cu toţii, în această cheie, fără de scăpare. Participă cu nesaţ la desfăşurarea textului. Ar putea fi foarte bine însă doar pustietate, doar nişte propoziţii aflătoare într-un jalnic inventar, printre explozii surde şi râuri de lavă cosmică. Ce rămâne din praful piramidelor, din câmpurile de bătălie? Cuvinte răzleţe căutând un autor dispus să le reaşeze în operă. La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul şi dogma?! Din când în când, aparent zgâlţâind simultaneitatea în autoritatea ei, câte o revoluţie.

Pentru că e mai uşor să pui le cale o revoluţie decât să readuci la viaţa un fluture.

Pentru cu e mai uşor să ştergi porţiuni mari de text, să înnegreşti pasaje interzise vulgului. Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El orbecăie în splendoarea existenţei sale. Nu e orbit ca şi cum ar fi scăldat în lumină arzătoare.

Iar elita pune în sipet secretele jinduind după totalitate. Din când în când, elitele sunt cuprinse de convulsii şi propun strategii utopice de salvare generală. Masele îmbrăţişează programele cu un soi de furie furibundă. Se prefac a înţelege propoziţiile textului. În adevăr, elite şi vulg se nuntesc într-un plictis general. Plictisul e lacăt de totalitate spre a slei spiritul aventurier. Ordinea şi legile ucid elanul depărtărilor. Aventura se metamorfozează în pistoale cu apă şi în polemici parlamentare cuprinzătoare de texte fie fornăite, fie savante. Savantlâcul e ridicat la rang academic. Academia sucombă însă descrisă fiind a fi drept cetate de necucerit. Pedanteria ucide spiritul scormonitor cerşind mărirea pensiei şi zornăitul medaliilor de merit. O întreagă lume construită aidoma unei fabrici se prăbuşeşte lipsindu-se de sens. E aşa, o virgulă în textul simultaneității. S-ar putea ca însăşi autoritatea să fie text. Atunci ar putea fi lecturat în întregul său? Şi ceea ce numim anticipare sau intuiţie să nu fie altceva decât o lectură stranie?! Să citească celălalt, nenăscutul?!

Să fie intuiţia actul de prezenţă al altcuiva?! Să nu fie fiinţă umană punctul cheie, punctul terminus, vârful piramidei?! Să fie doar o formă pasageră, poate chiar sfârşitul?! Iar universul să nu fie decât un nume predicativ?! Care ar fi rostul simultaneității? Care ar fi rostul acestei întrebări? Să fie Vălurirea întocmai în raport cu fiinţa?! Să nu fie autoritate decât raportată nouă?! Poate că inexistentul se reclamă a fi text tocmai pentru a ne coordona?!

Şi atunci la ce bun premiile, felicitările, statuile şi comemorările?! Iată un bun exerciţiu de imoralitate. Iată un bun exemplu de nesupunere. Să nu recunoşti sistemul de valori instituit e blasfemie. Să renegi generaţia anterioară e periculos. Strigător la cer. Să descoperi deşertăciunile maturităţii, ce oroare! Lipsirea de sens, un prim pas către descifrarea Văluririi. Căci proasta educaţie şi tirania sistemului de valori acceptat în mod oficial te îndreaptă către pierderea identităţii. Arta, în falsitatea ei, oglindeşte vidul. Oglindeşte lipsa simultaneitatealăudându-se că ar imortaliza-o. Dar simultaneitatea nu se revendică a fi a artei aşa cum nu e a economicului nici e teologului, nici a anarhistului. În marginea simultaneității varii revolte, sisteme filozofice, strigăte de luptă, pustiire.

Înspre totalitate, coloană nesfârşită de pelerini. Unii agitându-şi pumnii, alţii cerşind iluminarea. Dar toţi fiind ai textului. Toţi fiind ai morţii. Moarte drapată de monumente, de fotografii îngălbenite şi de halbe de bere întru aducere aminte, de săpături arheologice. Să sapi în corpul textului, cu fervoare şi speranţă, să te întorci către subiect violentând predicatul.             Citirea textului este însăşi viaţa. Chiar prezenţa textului pare stranie şi de neconceput, o stranie vălurire. Chiar şi fiinţarea Văluririi ca fiinţă pare de neconceput. Şi aceste propoziţii sunt distribuite astfel căci fiinţa umană este finită prin tocmai explicitarea ei prin text iar textul prin limită. Alt mod de raportare la totalitate şi univers nu cunoaştem. Ne raportăm liniar şi discontinuu. Semnele de punctuaţie, moartea, piramida, mărirea. Deşertăciunea, foaia albă de hârtie. În plus, încercăm simulotaneitatea cu noi texte pe care ni le dăruim mişeleşte spre interpretare, inventând ştiinţe defuncte spre a le descifra sau încifra. E ca şi cum n-am observa încercările la care ne supune Vălurirea ca autoritate a textului fundamental. Căci manipularea este tocmai a noastră, expresia perversităţii noastre. Limită în fond. Suntem limitaţi, îngrădiţi.

Am fost arestaţi prin interpretare. Aproximăm anumite semne ale Văluririi. Celebrăm fastul fiinţării umane prin tone da scrisori, ne îngrămădim în e-mai1 şi zumzăim retro prin firele de telegraf rămase în insule. Sigur că vărsăm tone de cerneală dorindu-ne în insule. Noi nu suntem însă insule. Suntem propoziţii ale simultaneității. Dar ne preamărim. Ne proslăvim şi ne adulăm şi ne lăudăm unii pe alţii fără neruşinare. Uneori nici nu contează textele dăruite spre interpretare. Contează faptele, micile întâmplări, biografiile. În tot acest timp enciclopedia se umflă, dospeşte, crapă. Ar părea că am fi spirite enciclopedice, convertizoare de text, câmpuri informaţionale remanente. Informaţia face să pălească lumina, se mişcă infinit mai repede.

Tocmai de aceea propoziţiile Văluririi sunt simultane, lucru greu digerabil de spiritul universitar, academic. Revelaţia şi iluminarea pălesc în faţa universităţii. Seminarul ordonează şi îngrădeşte. Revelaţia te arde pe dinăuntru. Rigoarea cursului, experimentul, doctoratul luptă împotriva entropiei. Ce nu e organizat nu e ştiinţific.

Savantul dă însă puţină culoare demersului său hotărând că, ajuns la frontiere se poate cununa cu dogma. Dar nu există limite. Se află vecinătăţi. Propoziţiile nu sunt limitate de punct ci sunt învecinate. Iar în vecinătate, simultaneitatea produce fenomene. Observatorul le poate inventaria, le-ar putea lămuri. El însă hotărăşte limita, limitându-se la a chema ordinea şi experimentul în ajutor. Simultaneitatea încearcă acum a se revendică a fi spaţială, spaţio-temporală.

Asta e de-a dreptul dezarmant. Fără a inventa butelia cu gaz respirabil şi fuzeea desprinzătoare de textul teluric nu putem aspira la un asalt împotriva Văluririi. Am putea vedea textul fundamental aruncându-ne în stele, de pe un munte, într-o noapte de vară. De ce atâta neputinţă, de ce această închisoare, de ce atâtea milioane de ani prinşi în prima propoziţie, nimeni nu ştie. Sunt doar bănuieli. Şi o cantitate impresionantă de romane şi nuvelete şi sloganuri. Sărmane înjghebări care reclamă asistenţă socială, premii şi ediţii de lux. Altceva nu pot fi decât reziduuri ale activităţii cerebrale. Semne ale celuilalt, ascuns cumva în spatele observatorului, aşteptând să intre în scenă.

Bineînţeles că lumea textelor musteşte de critici gomoşi, de analişti de situaţie şi de caz, de aspiranţi la gloria literară, iluzorie. Că arta dă sens, e fals, că literatura salvează, e plin de ironie. Simultaneitatea şi-a luat precauţii. Şi-a inventat serii de detractori şi de copiatori.

Are ea un plan ascuns. Imităm după modele încastrate în gene sau într-o matrice informaţională invizibilă, nebănuită. Că universul ar fi asemenea unui năvod, e posibil. Că ar fi universuri de universuri legate de cordoane ombilicale, e înduioşător. Că ar fi spaţiul de necuprins, mantie înstelată, e o metaforă.

Cine să salveze Vălurirea?! Poate că e conştientă de singurătatea ei. Poate că s-a înghesuit în ea însăşi şi a schimbat propoziţiile. Poate că încă nu s-a hotărât să facă un miracol. Lucrează doar cu zvonuri şi cu trucuri ieftine. Vălurirea, în textura ei, poate părea neserioasă, asta fiind diferenţa. Alterată fiind propoziţia ei, simultaneitatea pare a fi scrisă, pare a fi construită. De aici încolo încep speculaţiile. Începe necuprinsul, absurdul, absolutul. Încep totalităţile de toate felurile să intre în scenă spre a fi descifrate. Dar fiinţa nu vrea schimbare de semne. Ea e limitată. Existenţa ei în totalitate pare fără de sens. La ce bun? La ce i-ar fi trebuit simultaneității atâta amar de specii?! Să le aprecieze frumuseţea, culoarea, ingeniozitatea?!

O totalitate plictisită în întregul ei poate fi o catastrofă. O totalitate insurgentă produce cutremure şi bulversează bursele. Incontrolabilă, gigantică. Sau poate infimă, ca o boare de primăvară. Dată spre citire, Vălurirea acceptă o serie de poziţionări şi chiar de atitudini. Spre oponenţă, textul în oglindă?! Ar fi de neiertat să vorbim despre antimeduză de vreme ce simultaneitatea este una. Şi nici această propoziţie nu pare a fi valabilă de vreme ce simultaneitatea impune nemăsura şi nemăsurarea ca nefiind cantitate. Simultaneitatea pare a fi o calitate a Văluririi care este un atribut al simultaneității, ha, ha, ha!

Când cititorul de texte, arogant, vrea să expliciteze întregul text, fie nuveletă său roman, nimereşte în deşert. Îngrijindu-se de metoda să, de enciclopedia sa, de inventarul său, cititorul de texte nu admite oponentă. El deţine secretul şi direcţionează. Cu mâna întinsă spre apus sau spre răsărit, cititorul de texte cade în desuetudine pe măsură ce textul se desfăşoară.

El nu admite imperfecţiunea şi strigă aceasta în timp ce se scufundă în istorie. Istoria nu pare a se sfârşi atâta vreme cât numărul critic şi dimensiunea critică a fiinţei umane guvernează elanul cosmic sau plictisul cotidian.

Înmulţirea fiinţelor la nesfârşit ţine de o economie a viului dar şi de filozofia textului, de o anume înțelepciune a sa. De temerea sa. Poate că autoritatea este neutră, pe fond. Poate că totalitatea nu există ca stare. Atunci nu există un text prestabilit. Nu există nimic. Totul nu e decât o fulgeraţie, iar simultaneitatea e doar o aparenţă. Pentru noi ea pare însă pe deplin consistentă, un drog. De la început şi până la sfârşit încercăm să descifrăm. Lectură plictisită sau insurgentă.

Aşa par a fi lucrurile. În lipsa metodei şi a enciclopediei, orice spirit aparţinător textului fundamental poate oferi diverse interpretări, diverse soluţii. Ele nu sunt utile simultaneității în nici un fel. Umplu doar singurătatea fiinţei. Altminteri spirit luat cu asalt de psihanalişti, de hermeneuţi şi argonauţi. Singurătatea cititorului de texte este violentată fără odihnă, fără de prihană. Oare?

Iar Vălurirea îl amăgeşte folosindu-l cu cinism, nemiloasă. Atribuindu-i acestea, încercăm s-o personificăm, s-o decuantificăm, s-o explicităm. În adevăr însă, ea se sustrage interpretării. Nu putem decât să dăm soluţii fictive unei probleme fictive. Aşa cum nuveleta sau romanul nici nu imită realitatea, nici nu sunt depăşite de aceasta.

De la pupincuriștii orientalelor sau occidentalelor la sefiștii de duzină care umplu eutopele şi galeenele tembele şi la sefiștii cu ştaif ministerial şi cu normă, o întreagă cohortă de copii ai nimănui care se joacă cu imaginarul strivindu-l sub gheata proletară de la poloni sau sub pantoful lăcuit proaspăt ciordit de prin Bungulaa, îl pervertesc în lungi litanii sleite în care înghesuie istoria ţării pe care nici nu o cunosc de vreme ce nici acvatica oficială cea trandafirie sau guvernanta universitară nu au habar de ea.

În timp ce oficialii augustei oficiale din Putapator, Purara şi Pavola împart istoria în cisterne de petrol, una mie, una ţie, în timp ce universitarii iau pielea de pe studentul gomanaon de la stat sau de la universitasul particular uşurându-l de biştari, maneliștii şi malagambistii imaginarului clocesc la soare o integrală science fiction prin fraudă şi silnicie şi ticăloşie nedisimulată.

  • Ce vrei să spui cu asta? întreabă Patapoparovsky ţâşnind dintr-un vârtej electromagnetic rotit ameţitor chiar deasupra mândrului Tambo Tamboree aținându-mi calea către inelul magic din Beauburg.

  • În opreliştile noastre asupra atotcuprinzătorului sau valorilor furibunde, lipsiri de tot atâtea libertăţi, a ne întreba asupra lucrului nou e ca şi cum ne-am revendica o eliberare invocând o autoritate imaginară, îi şoptesc la ureche.

Lucrul nou, artefact sau fapt al fiinţării, stă spre hazoasă izbăvire pe bancul de lucru al filozofilor desueţi sau spre străluminarea prin adăugire practicată în corpul comunicării gomoase fie ea cenaclieră sau academică. Dialogurile despre limită ca finit absolut ca şi despre revoluţie ca fapt derizoriu sau despre autoritate ca constrângător de semn se însoţesc de falsul argument care porneşte fiinţa dincolo de adevărul ei şi de sensul ei ultim, se însoţesc de demonstraţia canonica hilară care porneşte fiinţa dincolo de înţelesul ei, derivând-o.

Asemenea, dialogurile despre lucrul nou, despre putinţa de a-l pune în operă sau în utopie sau a nu-l pune, se revendică a fi a nesfârşirii de sine, a unui arogant de sine, a unui mulţumit de sine, centrat şi fără de sfârşit. Nesfârşirea sinelui sucombă în astfel de aporii consumându-le dar şi construindu-se pe sine din ele. Reclamând legătura intimă cu autoritatea, sinele cenaclier sau academic îşi clădeşte desuetudinea sperând în luarea în seamă de către servitorii pragmatismului sau ai filozofiei cotidiene care mustăcește de adevăruri unilaterale şi iluzorii.

Tangoul elitelor furibunde din Tambo Tamboree, căutându-se de entropie şi de hazard şi bucurându-se de filigranul obosit al unor utopice misiuni istorice, rosteşte argumentele despre putinţa sau neputinţa întemeierii lucrului nou nevăzând întemeierea dar preamărind lucrul cel nou fie el artefact sau construcţie de fals sens în carnea credinţei sau a construcţiei imaginare de conduită.

Conduita se sustrage argumentului fiinţei înjghebând sisteme şi structuri desuete, gata, gata să înflorească în imaginarul aiurit al candidaţilor la filozoficale sau literaturicale şi care ripostează argumentului fiinţei punând-o între paranteze pentru a-i afla deficitul de sens.

Dar fiinţa este argumentul. În lipsa ei sau folosind-o drept finit în istorie, desuetudinea se construieşte pervers în corpul imaginarului care produce lucrul cel nou chipurile spre îndeplinirea unui plan de taină al universului plin de universuri, atât de plin de universuri, vălurit și văluritor.

  • A cere argument este ca şi cum ai desfăşura fiinţa pe traiectele ei de miraculos nevăzând splendoarea miracolului dar invocând iluzoriul autoritar. A cere argument asupra întemeierii lucrului nou e ca şi cum a-i nega fiinţa constrângând-o într-un corp lipsit de entropie şi mort termic, zice Vaceslaw Walkauskaas zgăibărându-se pe un inel virtual care cade în pâlniile Gombrias, uite-așa de frumos cade.

Astfel că strădania de a argumenta evidența produce spectacole groteşti sau burleşti în care participă piruetând desuetii plini de gomoșenie, copii autorităţii în toată perversitatea ei.       A clasifica văluririle fiinţării, înţelegând formele ei, după natura lucrurilor spuse şi întemeiate drept acte sau fapte sau înlesniri e risipire de sens. Fiinţele străbat întemeierea lucrului cel nou în toate direcţiile organizându-se sau, dimpotrivă, trăind dezlânat şi după modele întâmplătoare. A cuantifica sub regim identitar individul sau a reorganiza masele după iluzorii organizări prin impozit şi plăceri efemere e de-a dreptul ridicol dar dă bine împământenirii dialogului despre limită. Pitoşkin dă semn despre rătăcirea lui Markonian, construct şamanic din Gamboa, despre propria sa lipsire de orizont asupra istoriei şi fiinţei, sortând-o pe acesta după criterii funciare sau după impozitul pe salariu sau după deşertăciunea instrucţiunii sale informaţionale. A privi lucrul cel nou de sub pânzele unduitoare ale putinţei sau neputinţei e curată nebunie sau uitare de şine de vreme ce lucrul cel nou nu este un exteriorizant al fiinţei, un exterior, fiinţa fiind argumentul rescrierii structurilor narative. E nou pe potriva vicisitudinilor sale aşa cum Pitoşkin, ca eveniment mare, este al simultaneităţii prin fractură, nefiind această limită dintre lumi vălurite și alăturate printr-un regim euclidian constrângător, dogmă între dogme.

Haosul oceanic, Pitoşkin, nu este o cheie a modernităţii şi nici lipsirea de proprietăţi a fiinţelor întrupate în lucrul cel nou care ar putea fi situaţia cea nouă! strigă arhivarii din Guadebo, margaretele și concubinele din Milano, filozofii și nebunaticii zglobii din Detroit.

Şi nici ruptură în real nu poate să fie de vreme ce desfăşurările structurilor narative nu se asemăna unele cu altele nefiind nici în legătură nici chiar prin forţarea de metafora sau de parabola. Metamorfoza markoniană nu este nici pe departe o metamorfoză de sorginte clasica aşa cum nici modernitatea nu este modernitate ea neexistând ca atare, inchiziţia de exemplu, fiind în dreptul ei legitim de a se revendică a fi drept modernă în corpul istoriei sale, morala neavând cu nimic de-a face cu instrucţiunile atotcuprinzătorului care consumă istoria într-o manieră apocaliptică.

Metamorfoza markoniană vorbeşte despre întemeierea lucrului cel nou printr-un exerciţiu de instantaneu acvatic, printr-o dizolvare de sens, chemând fiinţă nu să se adauge ei înseşi ci să instrumenteze construcţia unui altcumva, strigă Bobolina bătând cu putere din aripile ei de staniol pentru a mai stinge setea de putere a faraonului Kuamo Raba Ramabukamo și pentru a-mi demonstra forța ei ideatică fără cusur.

Un altfel de lucru se revendică a fi metamorfoza care nu e ca şi cum ar fi un continuum rupt pentru ca fosa marină nu este între două corpuri rigide şi nici nu trasează o iluzorie granita intre real şi imaginar. Markonian întemeiază lucrul cel nou dar nu o face el prima oară aşa cum nici Sufules din Gambeea nu o face el dintâi. Plabo şi Aristoban se revendică a fi poate întemeietori deşi filozofii desueţi şi culturalii de toate speciile înţeleg să-i revendice a fi identitar deosebiţi când, de fapt, Plabo şi Aristoban sunt instantaneul acvatic în toată splendoarea lui.

Dar nu ca şi cum s-ar adaugă unul altuia sau ca şi cum s-ar deriva dintr-un prim sens, ei nefiind sclavii axei de continuum pe care culturalii de toate speciile, autodidacţi sau academizati cu surle şi tobe, o obligă să se verticalizeze. Spre chemarea din sens a revoluţiilor, a postmodernismului, a loviturilor de stat, a naufragiaţilor în corpul creatorului înfierând orizontalizarea pornită şi ea himeric să înfulece travaliul fiinţării. În toate, un pitoşkin pervers, elitele în deplină degringolada, muncind muncitorul în timp ce, aparent dedat plăcerilor vinovate, muncitorul se preabinedispune în fracul democraticei făcând burtă sau luptând desuet în marginea autorităţii nebune. Revoluţia va fi pentru ca ea zace pervers în argumentul fiinţei, pentru ca ea smunceste fiinţa, pentru ca ea porneşte fiinţa să fie fiinţă, pentru ca ea întemeiază lucrul cel nou.

Revoluţia nu e nici pe departe fractura sau moartea termică a istoriei, pacea eternă fiind un moft de salon căci fiinţa e în zbaterea ei, în căutarea ei nervoasă dedată actelor violente, risipirea lui unu sau descompunerea unicului său, artefact fiind, a unicatului, violent şi tragic, se bagă în vorbă sfioasa armelină din comitatul Exxom dezvăluindu-şi natura filozofică în toată splendoarea ei.

Sfârşitul istoriei sau arestuirea fiinţei în concepte hilare precum omul vălurit sau sfârşirea de imaginaţie sau vălurirea ultimă sunt doar jocuri de cuvinte care împing vorbitorul sau lectorul spre comodă tânjire după vremuri foste sau întrupate poate în utopii de vreme ce referentul este al epocii construct. De ce să mă mai împotrivesc, de ce să mă mai zbat, de ce să fac valuri? Împotriva cui să mă lupt?

Valuri uriaşe de timp se prăvăleau peste mine vălurindu-mă în chip miraculos și magic îndreptându-mă către un tainic înțeles.

Aceste înjghebări de texte sunt simultane cu realitatea. Ele ne supravieţuiesc, consumându-ne. Sunt ale textului fundamental care se hrăneşte cu noi, cu spuma universului, ființarea lui tainică. Până la dezvăluire, eşuăm lamentabil producând reziduuri spre falsa noastră linişte. E indiscutabil că un celălalt râde de noi, ne ia peste picior. Noi nu vedem aceasta şi continuăm să luăm lucrurile în serios. Tocmai de aceea, insurgenţa noastră în vecinătatea textului este de-a dreptul comică.

Să zicem că o să ne rupem gâtul. Ei şi?! Tot va rămâne ceva din noi, nu? O amprentă magnetică. O melodie. Un zâmbet. Un SMS rătăcit. Un email. Un voal de mireasă. Sigur o să rămână voalul de mireasă pe care Bobolina l-a purtat o singură dată-n viaţa ei.

Bineînţeles că s-a deghizat, ce credeaţi? Aşa l-am păcălit pe Vladimir Butin din Burgas care şi el avea e gând să pună mâna pe Pitoşkin şi să-l dea pe răzătoare ca să afle cam tot ce se poate afla de la individul ăsta care vede viitorul. De fapt Pitoşkin e chiar viitorul. Nu e o fiinţă obişnuită, e o procesualitate bine definită. Viitorul? Hm. Dacă e procesualitate atunci cum să vorbim despre viitor când prezentul, trecutul și viitorul se află în același plan vălurit și văluritor?

Pitoşkin e un simultan. Un simultan tras la o imprimantă 3D banală, într-un birou secret de dincolo de oceanul Atlanticus sau cine știe, într-una din catacombele din  Adamville.

Oare?

Bobolina trage de mine, hei, mai fabulezi mult, hai că se închide cafeneaua, s-a făcut târziu?! Ce spui, bobolină? Bobolina mă ia de mână, mă trage după ea.

Hai să plecăm, chelnerii stau cu ochii pe noi, aud nişte bipuri dinspre Marsila Mole, or să ne încercuiască, nu-i a bună, să-ţi şterg reverul, de unde e firul acesta de praf cosmic, zi drept, ai găsit comora lui Bibescu, nu-i așa, așa e, hai spune-mi, hai, vreau să văd cufărul, e plin de praf cosmic, pe Lună l-ai găsit sau pe Marte, vai, ce nebnuie. Da, da, Bibescu e de fapt primul om de pe Pământ care a ieșit la larg, în spațiul cosmic, trebuia să-mi imaginez încă de la bun început, asta era cheia, Bibescu a descoperit vălurirea înaintea noastră, harta lui, înțelegi, harta lui era în mintea mea și eu am desenat-o mereu pe cer, am desenat-o pentru că numai așa, materializând harta, comoara se putea revela. Ce frumos, ce înălțător, ce teribil. Eu sunt matricea călătoare, fără îndoială. Eu sunt construcţia navigatorului secretului, n-am cum să greșesc. Eu sunt structura informațională care simultaneizează temperaturile şi locaţiile aparent temporale ale acţiunilor aiuritoare și teribile ale furtunilor oceanice. Mă văluresc prin universul plin de universuri restructurând aparența, unduind suprafaţa continuumului care, inexistent fiind, poate lua înfăţişări diverse pentru fiinţele fabuloase care îl compun, așa, iluzoriu și fantastic. Particule virtuale ţâşnesc din marile jgheaburi spaţiale în care se prăbuşesc evenimentele, particulele reale şi mai toate diamantele de lumină veche.

Dinspre Istanbul bătea un vânt călduț care aducea cu el primăvara. Ieșind în larg, am văzut în oglinda norilor cum crucișătoarele imperiale se îndreptau către soare răsare, în timp ce flotilele baronilor din nord se pregăteau să atace micul nostru Adamville ca să ne lecuiască de fabulațiile văluritoare pe care noi le răspândeam cu fervoare prin toate rețelele de socializare de la A la Z, dus-întors.

– Stai că trag! Cine mișcă, mișcă mooooort! Văluritule, dă-te prins! Nu ai scăpare, ai face bine să nu te împotrivești! Nu mișca!

Cum să te mai mişti când, de pe puntea unei șalupe de sticlă, un poliţist fioros, dar foarte fioros, din Monte Carlito, te ţinteşte cu un revolver gata, gata să-ţi găureacă nădragii cu şase gloanţe de argint, mamă, mamă!

Am ridicat încet mâinile, pregătindu-mă să-i zic comisarului Mallory, așa, de la obraz, vreo două, să-l întreb dacă nu cumva chiar el îmi şparlise stickul.

Sfârșit.

Grafică: Victor Gingiu, Adrian Chifu