Cu dedicație lui Erik von Däniken, scriitor elvețian, (14 apr 1935 – 10 ianuarie 2026), unul dintre cei ce mi-au înflăcărat imaginația în anii adolescenței

„Abia după ce vom privi în viitor vom fi suficient de puternici și îndrăzneți pentru a ne investiga trecutul, sincer și imparțial.”

Erich von Däniken

Când a venit anunțul, transmis de la sediul ONU, Andrei era în cămin, la etajul patru, cu laptopul deschis la un curs pe care nu-l mai putea urmări.

Telefonul a vibrat o dată, apoi încă o dată, apoi nu s-a mai oprit, preț de  câteva minute. Năvăleau notificările, cu titlurile: Confirmare la ONU; Vizite; Inteligență non-umană printre noi; Ei sunt aici; Se confirmă- Men in Black acționează pe scară global; Ne spionează ,ne supraveghează de mileni; Däniken avea dreptate! .

La început a râs. Un râs scurt, reflex. „Iar ne sperie ăștia.” Apoi a văzut conferința. Nu un politician exaltat, nu un jurnalist isteric. Ci secretarul general, cu o voce calmă, ciudată, controlată. Dovezi. Imagini. Un limbaj care nu încerca să convingă, ci doar să constate.

În seara aceea nimeni n-a mai învățat. În cămin se vorbea în șoaptă, de parcă pereții puteau auzi și protesta. Un coleg încerca la telefon să își liniștească mama care plângea. Altul făcea glume proaste, din acelea care apar doar când frica nu-ți mai încape în piept și vrei să o scoți, diluată și acoperită cu o crustă de vorbe sarcastice.

Andrei a ieșit pe balcon. Afară ploua mărunt, o ploaie de noapte de vară, iar Timișoara avea mirosul acela de beton, pământ ud și insuportabilul damf de gaze de la fabrica de anvelope. S-a uitat la cer. Arăta la fel. Asta îl neliniștea cel mai tare.

Primele luni au fost ca un zgomot continuu. Televizoarele rulau știri repetate la infinit pe ecranele de reclame,  în autobuze. Erau dezbateri fără sfârșit, ditirambe improvizate, analiști apocaliptici sau predicatori amenințând cu Anticristul care vrea să ne ia sufletele în stăpânire. Profesorii veneau la cursuri cu fețe obosite și vorbeau despre materie ca și cum știința noastră ar fi fost toată cunoașterea Universului. Că nimic nu va schimba formulele și calculele lor, că mai nimic nu se mai poate adăuga, sau ar fi fost o importanță minoră. Ca și cum știința lumii nu se fisurase puțin, odată ce gândirea și constatările noastre despre științe nu mai sunt unice.

Acasă, părinții reacționaseră diferit. Tatăl lui spunea că „oricum tot la muncă trebuie să mergem”. Mama aprindea mai des lumânări și tot vorbea despre încercări pe care trebuie să le trecem. Bunica, în schimb, părea liniștită.
— Dacă sunt ființe, sunt tot făcute de Dumnezeu, a spus ea simplu. Nu văd problema. Nici cu animalele nu prea vrem noi să vorbim. De ce să vrea ăia să vorbească cu noi?!

Andrei ar fi vrut să aibă liniștea bunicii. Dar avea douăzeci și unu de ani și prea multe întrebări.

La Filosofie, un coleg a întrebat:
– Mai are înțeles să vorbim despre om ca măsură a tuturor lucrurilor?

Profesorul n-a răspuns imediat. A privit pe fereastră, spre cer.
– Poate n-a avut niciodată, a spus în cele din urmă. Doar ne-am obișnuit cu idea, în comunitatea noastră în care ne izolăm, ca să avem mai puține de analizat.

-Am putea avea aceeași lege morală cu cei care au un alt cer cu stele deasupra lor? întrebă altcineva, făcând aluzie la epitaful lui Immanuel Kant.

-Asta va trebui să descopere cei ce se vor ocupa cu analizarea și decriptarea mesajelor, de comunicare, de interpretare. Vom afla multe lucruri care ni s-ar părea improbabile sau imposibile, după cunoștințele noastre.

Andrei nota cursurile mecanic, dar în capul lui se desfăceau ideiile ca feliile unei portocale,  se aruncau cojile vechi, dezvăluind un miez mult mai viu, succulent și acid. Crescuse cu gândul că umanitatea e vârful. Că istoria are un sens, chiar dacă nu-l vezi clar. Acum sensul părea… mai larg. Prea larg pentru a-l putea cuprinde în cuvinte și noțiuni familiare. Presimțea că în următorii ani și limbajul va primi noi noțiuni.

Un colectiv internațional de 300-350 de oameni se ocupau de elaborarea unor dialoguri cu cele cinci entități extraterestre care erau în contact cu Terra. Erau numiți comunicatori. S-a format extrem de greu acest nucleu  de specialiști în sintaxe,  programe cibernetice, criptare și decriptare.. A durat mai mult de un an, pentru că a trebuit să se desfășoare o luptă intensă pentru a schimba mentalitatea politică ce dorea controlul informațiilor în scop militar, corporatist, imperialist, care dominase mai bine de un secol planeta. Numărul comunicatorilor varia, pentru că unii ieșeau din echipă, alții veneau, încercându-și fiecare puterile.

Noaptea, nu mai dormea bine. Nu de frică, ci de un sentiment greu de numit: ca și cum cineva ar fi mutat orizontul mai departe, iar el ar fi rămas cu pașii săi mici să traverseze deșertul. Cu miliarde de fire de nisip sub tălpi, sub o boltă cu miliarde de sori.

–

În anul următor, universitatea a introdus un curs nou: Viața în Univers și condiția umană. Amfiteatrul era plin. Studenți de la fizică, litere, medicină. Nimeni nu mai părea sigur de ce va deveni, ce carieră să urmeze. Nici meseriile nu puteau rămâne la fel, așteptându-se un salt tehnologic, într-un hiperspațiu dominat de inteligența artificială dublată de cea a civilizațiilor mai avansate. Schimbarea paradigmelor bulversase toate aranjamentele politice anterioare. Lumea devenise mai cooperantă, drepturile de autor erau limitate la maxim doi ani, după care toate invențiile deveneau, obligatoriu, publice, accelerând dezvoltarea de pe toate zonele planetei. Se vorbea de desființarea lor, organismele de înregistrare devenind o bază de informație tehnologică deschisă. Bugetele armatelor s-au redus exponențial, pentru că nu mai avea rost o confruntare pe resurse, cât timp gestionarea lor se făcea prin acorduri globale. Entitățile cosmic nu erau o amenințare, singura teamă venea din firea egoistă a oamenilor, din epocile istorice de foamete și lipsuri care le-au marcat istoria și le-au imprimat caracterele.

Andrei a început să scrie. La început eseuri, apoi texte scurte. Despre oameni care se uitau la cer fără să caute nimic. Despre orașe care continuau să funcționeze sub un univers mai larg decât cel de înainte, mai dinamic,, imposibil de recunoscut de la o generație la alta.

Profesorul de literatură i-a spus într-o zi:
— Scrii ca și cum ai încerca să ții lumea laolaltă.

Poate asta făcea. Poate toți au început să facă asta.

–

După cinci ani, anunțurile nu mai erau ieșite din comun. Extratereștrii deveniseră capitol de manual, subiect de conferințe, teme de licență. Veniseră pe Pământ de milenii. Nu vorbiseră cu potenți ai lumii, direct. Doar existau și ne supravegheau, din când în când, alegându-și contactele după criteriile lor. Și asta schimba totul.

Copiii din parc desenau planete și sori, purtau măști și tricouri cu tot felul de entități descrise în cărțile de fenomenologie ozenistică. Adolescenții făceau glume despre „vecinii cosmici”. Frica se subțiase, dar nu dispăruse. Se transformase în ceva mai matur.

Andrei era acum masterand. Stătea uneori noaptea pe aceeași bancă din campus și privea cerul. Nu mai căuta nave sau semnale de la ei. Se gândea la omenire, la oameni. La cât de fragili păreau acum, în umbra conflictele lor vechi. La cât de absurde erau idealurile mărunte, sub un univers atât de vast. Și, paradoxal, la cât de prețioasă devenise viața umană, tocmai pentru că nu mai era singura.

–

Într-o seară, a scris în jurnal:

Nu faptul că nu suntem singuri ne sperie. Ci faptul că trebuie să ne definim din nou. Fără scuze aleatorii cosmice, cum le calculase Francis Drake. Fără privilegiul de buric al Universului.

A închis caietul și s-a uitat din nou în sus. Cerul era același. Dar nu mai era „deasupra”. Era în jur.

Și pentru prima dată de la anunț, Andrei a simțit nu teama de necunoscut, ci un calm straniu. Ca atunci când înțelegi că nu ești centrul lumii — și, tocmai de aceea, poți începe să fii cu adevărat om între alți oameni, mai mult sau mai puțin asemănători. Cu grijă  pentru toți.

16 ianuarie 2026

(imagine generată cu i.a.)