1. OGLINDA DIN SUFRAGERIE
Marți seara, în timp ce lingura se învârtea singură în ceaiul de mentă, Marius Drăgan și-a dat seama că ceva nu funcționa corect cu realitatea. Sau cel puțin cum știa el ca ar funcționa. Nu a fost un moment dramatic, încărcat cu semnificații filosofice, ci doar simpla observație a acelei linguri rotindu-se leneș în lichidul auriu, deși o lăsase pe marginea ceștii. De parca asta ar fi problema, nu că se mișca singură!
Avea patruzeci și trei de ani, o slujbă decent de mediocră la o firmă de asigurări și o existență atât de previzibilă încât ar fi putut-o programa pe o foaie Excel. Aceeași cafea la aceeași oră, același drum spre birou și aceiași colegi vorbind despre aceleași lucruri banale: fotbal, copii si politică. Soția lui, Carmen, devenise de ceva vreme mai degrabă o prezență statistică decât o ființă umană, o variabilă constantă în ecuația vieții lui, ca temperatura camerei sau zgomotul frigiderului. Oare așa de monotonă să fi devenit relația lor? Doar din cauză că… ce? Nu știa continuarea.
Iar lingura aceea…
Se uită la ea cum se învârtea, hipnotică, și simți cum i se oprește respirația. Ceva în adâncul creierului lui, într-un un strat instinctual, șoptea că „este ceva normal, ținând cont de împrejurări”. Exact așa. În exact această lumină de seară târzie, cu exact această nuanță de chihlimbar în ceai. „Ceva normal!?” cum poate fi așa?
– Marius? Ești bine?
Carmen stătea în pragul bucătăriei, conturată de lumina din spate, chipul ei pierdut în umbră. Îl privea. Sau cel puțin el presupunea că-l privea. Ciudat, nu-și putea aminti când văzuse ultima dată cu adevărat ochii ei. Nu așa fugitiv, ci cu atenție. Erau… căprui? Verzi? De ce nu știa cu certitudine culoarea ochilor propriei sale soții?
– Da, spuse el, auzindu-și vocea de parcă ar fi venit din alt apartament. Doar… obosit.
Cuvinte goale, ca niște baloane de săpun. Ea dădu din cap, un gest mecanic, și dispăru înapoi în lumina din sufragerie. Marius rămase singur cu ceaiul și cu lingura. Stătea perfect nemișcată pe marginea ceștii, exact unde ar fi trebuit să fie.
– Poate că mi-am imaginat, se gândi el.
Se uită la ceas, trecut de ora unsprezece. Se ridică de la masă, simțind o greutate ciudată în membre. Ca și cum corpul lui ar fi căpătat proprietăți anormale, prea dens în unele locuri, prea eteric în altele, devenind parcă fluid, elastic. Traversă sufrageria, unde Carmen se uita la televizor fără să vadă de fapt nimic, ochii ei fixați pe ecran cu acea privire opacă, fixă, pe care o zărise atât de des în ultima vreme la toți cei din jur.
„De fapt, nu în ultima vreme, se corectă. Dintotdeauna. Doar că acum observ, acum pare mai evident.”
Se opri în fața oglinzii mari din hol, o relicvă pretențioasă pe care soția sa o cumpărase de la un anticariat, insistând că „adaugă caracter” locuinței. Se privi în ea și nu se recunoscu pe deplin. Trăsăturile erau ale lui, aceeași față lungă, același nas ușor strâmb de la acel meci de fotbal din liceu, aceeași linie subțire a gurii. Dar expresia… Cine era omul acela? Când devenise atât de străin de propriul chip? Întinse mâna și atinse suprafața rece. Reflecția făcu același gest, dar pentru o fracțiune infinitezimală de timp i se păru că văzu o întârziere. Ca și cum omul din oglindă ar fi ezitat, ar fi trebuit să-și amintească ce să facă.
– De câte ori m-am privit în oglinda asta? Își șopti el.
Reflecția nu răspunse. Dar Marius simți, cu o certitudine care-i îngheță măduva, că întrebarea era greșită. Nu știa exact cum, dar simțea că ceva este fundamental eronat.
- EXPERIMENTUL
Începu discret, cu teste mici.
A doua zi dimineața, la lucru, se opri lângă biroul Andei Popescu, colega de la departamentul de reclamații, și-i puse o întrebare pe care nu o pusese niciodată, nimănui:
– Anda, îmi poți spune… ce culoare au ochii mei? Era pueril, era de-a dreptul ilar, dar simțea că era una dintre întrebările cele mai pertinente pentru ceea ce dorea să afle.
Ea ridică privirea de la ecranul computerului, ușor deranjată de întrerupere, apoi se uită la el. Doar că nu se uită la el. Privirea ei îi traversă fața, ca un far care baleiază o coastă, inventariind rapid, nefocusată.
– Mmm… căprui? Sau verzi? Zâmbi automat. Nu-mi dau seama. E un test? De ce întrebi?
– Doar din curiozitate, murmură el, simțind cum i se usucă gura. Lucrăm împreună de cinci ani.
– Șase, îl corectă ea, privind deja înapoi la ecran. Șase ani și trei luni. A fost exact de 1 mai. Că eram doar eu la birou, ceilalți își luaseră zi liberă.
Marius rămase acolo încă un moment, privind-o. Degetele ei zburau peste tastatură cu o precizie mecanică. Clipea la intervale exact egale. Când respira, pieptul i se ridica și cobora cu regularitatea unui metronom. Se uită mai atent. Nu, nu era așa, Anda se mișca normal, respira normal. Visase din nou cu ochii deschiși?
Experimentele continuară. La prânz, în loc să comande ca întotdeauna – sandwich cu pui și salată – ceru ceva ce nu mâncase niciodată: sushi. Chelnerul luă comanda fără să clipească, fără nicio reacție la schimbarea bruscă. Când mâncarea veni, era exact cum și-ar fi imaginat el că arată sushi-ul ideal, deși nu mâncase niciodată așa ceva. Avea exact gustul pe care-l anticipase.
– Bineînțeles că are, își zise. Pentru că tu l-ai visat având acest gust.
Și apoi se întrebă de ce ar fi reacționat chelnerul în vreun fel, poate că nici nu ținea minte ce comanda el de obicei, poate că nu-i păsa, nu era treaba lui, și tot așa.
Seara, acasă, o întrebă pe Carmen:
– Ce-am făcut în weekend-ul trecut?
Ea se uită la el de peste cartea pe care o citea, sau se prefăcea că o citește, își dădu seama el brusc, pentru că ochii ei nu se mișcau pe pagină.
– Am fost la părinții tăi, răspunse ea prompt. La Ploiești. Am mâncat sarmale. Tatăl tău ne-a arătat fotografiile alea vechi din… 1987, cred.
Totul era adevărat, așa cum își amintea și el. Dar atunci de ce părea atât de… fals totuși? Ca un decor montat în pripă pentru o piesă de teatru? Încercă să-și amintească detalii, ce vorbiseră în mașină pe drum, ce cană folosise la cafea, ce purtase mama lui.
Nimic. Doar fapte goale, fără textură.
– Carmen, spuse el încet, simțind cum inima începe să-i bată mai tare. Spune-mi ceva ce nu știu despre tine. Orice. Ceva ce nu mi-ai spus niciodată.
Ea clipi. O dată. De două ori. Apoi răspunse:
– Te comporți foarte ciudat de la o vreme.
– Te rog, fa-mi hatârul ăsta. Te rog. E important pentru mine.
Femeia îl privi, căutând parcă să-i citească gândurile, apoi spuse, resemnată.
– Bine, uite: în clasa a șaptea am avut un iepure de casă. Se numea Pudel. Îmi făcea întotdeauna o bucurie imensă să-l văd mâncând morcovi. Mă uitam cum îi rodea, așa repede, cu dințișorii ăia mici ai lui și eram extrem de fericită.
Simplu. Plauzibil. Dar… Marius încercă să-și imagineze scena, Carmen copil, cu iepurele acela, în casa părinților ei. Nu putea. Imaginile nu veneau. Ca și cum informația ar fi fost doar text fără imagini de suport.
– Cum arăta casa părinților tăi când erai copil? întrebă el, privind-o fix.
Ea deschise gura. O închise. Privirea ei deveni… goală. Căutătoare.
– Nu știu. Era… normală. Ca toate casele. Cum să fie?
– Câte camere?
– Doamne Marius, ce întrebări! Patru. Zâmbi forțat. De ce toate întrebările astea?
Pentru că ea nu știa, nu putea ști. Informația nu exista în capul ei până când el nu și-o imagina.
– Pentru nimic, minți el. Doar curios.
Dar nu era nimic. Era totul.
III. SINTEZA
Nu mai dormi în noaptea aceea. Stătu în pat, lângă forma adormită a soției, ascultându-i respirația.
O fantoșă, gândi el. O construcție, o realitate pe jumătate făurită de o minte care nu se mai obosea cu detaliile. Câte conversații reale avusese cu ea în ultimii ani? Câte momente de intimitate autentică? Sau totul fusese doar… teatru? Dialoguri prescrise, emoții trecute pe pilot automat? Se ridică din pat și plecă în sufragerie. Orașul se întindea dincolo de fereastră, o matrice de lumini. Privind spre el, încercă să numere câte ferestre aveau luminile aprinse. Încercă să-și imagineze oamenii din spatele lor, viețile lor, poveștile lor, unicitatea lor. Nu putu. Nu-și putea imagina nici măcar o singură persoană, cu propria ei existență internă, independentă de el. Toată lumea pe care o cunoștea exista doar în relație cu el, ca răspuns la el.
– Bineînțeles, șopti în capul lui. Pentru că tu ești unicul. Tu ești singurul real. Tot restul, tot ce vezi, auzi, atingi, este doar vis, proiecția ta.
Dar dacă era așa… atunci ce era el?
Deschise laptop-ul, luminozitatea ecranului tăind brutal întunericul. Începu să caute filosofie, neuroștiință, teoria viselor. Citi despre solipsism, despre creiere în borcan, despre simulări computaționale. Citi despre oameni care și-au petrecut viețile întrebându-se dacă ceilalți sunt reali sau doar zombi, entități care se comportă uman dar nu au experiență interioară.
– Cum ai putea să testezi? era întrebarea universală. Cum poți să știi că altcineva are conștiință, când singura conștiință la care ai acces direct este a ta?
Răspunsul: nu poți. Nu cu certitudine absolută. Dacă toată această realitate, Carmen, apartamentul, orașul, munca, toți și toate, erau doar construcții ale propriei sale minți, elaborate în timp ce trupul lui real dormea undeva?
– Undeva, repeta el pentru sine. Dar unde?
Și mai important: cine era el, acolo? În acea realitate reală, netransfigurată de vis?
Dimineața veni fără ca el să observe. Lumina se scurgea prin fereastră, și odată cu ea, orașul începu să se trezească. Sau mai degrabă, își zise el, orașul începu să se activeze, ca un server care pornește. Traficul apăru pe străzi. Oamenii se materializară pe trotuare. Totul coregrafiat, fiecare la momentul prescris.
– Visul tău continuă. Universul tău se încarcă. Toți acești oameni, aceste fantome, există doar pentru că tu îi visezi.
Carmen apăru în living, deja îmbrăcată.
– Nu ai dormit deloc, constată ea.
– Nu, confirmă el, studiind-o. Ai visat ceva azi-noapte?
Ea se opri cu cana de cafea la jumătatea drumului spre gură.
– Presupun că da. Toată lumea visează.
– Dar îți amintești visele?
Tăcere. Carmen se uită la cafea, la fereastră, la orice altceva în afară de el.
– Uneori, spuse ea în cele din urmă, vag.
– Spune-mi unul. Acum. Un vis pe care l-ai avut recent.
Ea ridică privirea spre el, și pentru prima dată în ultimele zile, o văzu cu adevărat concentrată asupra lui. Studiindu-l.
– De ce faci asta, Marius?
– Fac ce?
– Asta! Mă testezi. De câteva zile. Întrebările astea ciudate. Privirea asta… ca și cum ai încerca să… nu știu, să găsești o crăpătură în mine.
– Nu te testez, minți el slab.
– Ba da. Și cred că știu de ce. Privirea ei era tristă acum. Profund tristă. Crezi că sunt nebună, nu? Sau?
– Carmen…
– Nu trebuie să explici, continuă ea, vocea tremurându-i ușor. Văd cum te uiți la mine. Cum te uiți la ceilalți. Ce-i cu tine?
Ea se așeză pe canapea. Marius veni lângă ea.
– Tu și ceilalți nu puteți gândi independent de mine, șopti el. Nu existați când eu nu vă observ. Ești… ești doar o proiecție.
Carmen se opri brusc din suspine și se uită șocată la el.
– Crezi că ce? Că suntem imaginația ta? Doamne Marius!
– Nu mă așteptam să mă crezi sau să înțelegi ce se petrece cu adevărat.
Femeia închise ochii, încercând sa iasă din starea aceea. După câteva secunde spuse:
– Bine, din nou. Să zicem că așa este, să zicem că ai dreptate, spuse ea încet. Poate că nu sunt reală în modul în care crezi tu că înseamnă să fii real. Dar nu schimbă nimic pentru mine. Pentru mine, eu sunt reală. Pentru mine, tu ești real. Și asta e tot ce contează, nu?
– Oricum, ți-am spus astea pentru că nu are absolut nicio importanță. Pentru că vreau să plec de aici, din… lumea asta. Vreau sa mă trezesc!
– Și totuși? întrebă ea, întorcându-se spre el. Chiar dacă nu am existență când nu mă vezi, ce schimbă asta? Când sunt aici, când vorbesc cu tine, când te iubesc… nu e real asta? Nu contează?
– Ba da, spuse el cu vocea frântă. Contează. Dumnezeule, cât de mult contează!
– Atunci de ce vrei să pleci? De ce vrei să te „trezești”? Zic asta ca să intru în jocul tău.
Pentru că simțea că nu putea trăi într-o minciună, oricât de confortabilă ar fi ea. O parte din el, partea care căuta adevărul, nu putea accepta iluzia, chiar dacă iluzia era frumoasă.
– Pentru că trebuie să știu cine sunt cu adevărat, răspunse el. Viața asta… nu o simt completă. E ca o umbră. Ca o schiță.
Carmen dădu din cap încet, lacrimi strângându-se în colțurile ochilor.
– Și când te vei trezi… ce se va întâmpla cu mine?
Întrebarea pe care o evitase. Întrebarea care-l ținea ancorat aici, în ciuda tuturor dubiilor.
– Nu știu, admise el. Poate… poate vei dispărea. Poate vei înceta să exiști.
– Și tu ești dispus să faci asta? Să mă ștergi din existență, doar pentru a afla un adevăr?
Tăcere. Groaznică, grea tăcere.
– Nu știu dacă pot, șopti el.
- DESTRĂMAREA
Următoarele zile au fost un coșmar de indecizii.
Marius se trezea diminețile și, pentru câteva momente fericite, uita. Uita dubiile, întrebările, revelațiile. Și în acele momente, viața era normală. Carmen făcea cafea. Soarele strălucea prin fereastră. Lumea era solidă, reală, de necontestat.
Apoi memoria se întorcea, ca o undă rece, și totul devenea din nou transparent. Fiecare gest al ei părea coregrafiat. Fiecare cuvânt, prescris. Chiar și spontaneitatea ei părea… programată.
Dar o iubea. Chiar dacă ea era doar o construcție a minții lui, chiar dacă fiecare atom din ființa ei era generat de propria lui imaginație, iubirea era reală. Sentimentul lui era real.
– Dar suficient de real ca să rămân într-o minciună? Se întreba.
Încercă să ignore totul. Să trăiască din nou ca înainte. Dar acum că știa, sau credea că știe, nu mai putea. Realitatea se destrăma în jurul lui. Oamenii de pe stradă deveneau din ce în ce mai generici. Conversațiile de la serviciu se repetau cu mici variații. Chiar și Carmen, draga, frumoasa Carmen, părea să devină mai puțin definită cu fiecare zi.
Într-o seară, o găsi stând în sufragerie, privind pe fereastră.
– La ce te gândești? întrebă el, așezându-se lângă ea.
Ea nu răspunse imediat. Când o făcu, vocea ei era diferită. Mai puțin… construită. Mai sinceră.
– Mă gândesc că te pierd, spuse ea încet. Simt cum te îndepărtezi. Cum te retragi de lângă mine câte puțin, în fiecare zi.
– Carmen…
– Nu, lasă-mă să vorbesc. Se întoarse spre el, ochii plini de o durere care părea imposibil sa fie falsă. Chiar dacă lumea este doar o parte din visul tău, așa cum crezi tu, pentru mine, ea este tot ce am.
Marius simți cum lacrimile îi umplu ochii.
– Tocmai de aceea îmi este atât de greu.
– Atunci rămâi, îl imploră ea. Renunță la căutare. Ce contează dacă este vis sau realitate, dacă ne avem unul pe altul?
Era exact argumentul pe care și-l adresase și el însuși, în nopțile nedormite. Dar…
– Contează pentru că nu este real, spuse el, vocea tremurând. Pentru că tu nu ești cu adevărat aici. Pentru că această iubire, oricât de frumoasă, este doar… eu iubindu-mă pe mine. Este narcisism cosmic. Este singurătate mascată în doi. Într-o dedublare bolnavă. Și dacă plec, continuă el, cu vocea înecată de durere, tu vei…
– Voi dispărea, termină ea pentru el. Nu? Voi fi ca și cum nu aș fi fost niciodată. Carmen dădu din cap încet, lacrimile curgându-i pe obraji.
– Da.
Ea luă mâna lui în a ei, caldă, materială.
– Atunci asta trebuie să faci, spuse ea, și vocea ei avea o acceptare calmă, teribilă. Chiar dacă sunt doar o parte din tine, cea mai bună parte din tine, cealaltă parte, care caută adevărul, nu poate trăi în minciună. Și eu, chiar dacă sunt doar o construcție, te iubesc destul încât să vreau ce e mai bun pentru tine.
– Cum poți fi atât de… generoasă? Cum poți accepta propria ta anihilare?
Ea zâmbi trist.
– Pentru că nu am de ales, nu? Sunt ceea ce ești tu, eu îți răspund ceea ce de fapt tu îmi transmiți, așa e teoria ta. Și tu ești cineva care nu poate trăi fără adevăr, chiar dacă adevărul ucide.
- PRAGUL
Decizia veni într-o marți seara. Marius stătea pe balcon, privind orașul. Carmen era lângă el, în tăcere. Nu mai vorbiseră despre asta în ultimele zile.
– Când? întrebă ea în cele din urmă.
– Acum, sau oricând altcândva, răspunse el.
Ea dădu din cap, lacrimile curgându-i tăcute pe față.
– Cum… cum crezi că o vei face?
– Nu sunt sigur. Dar… cred că trebuie doar să aleg. Să decid să mă trezesc. Totul este în capul meu, la urma urmei. Dacă pot construi o realitate, pot să o și desfac.
Carmen se întoarse spre el, luându-i fața în mâini.
– Privește-mă, spuse ea. Privește-mă bine, pentru că vreau să fiu ultimul lucru pe care-l vezi în acest vis.
El o privi. Văzu fiecare detaliu al feței ei, semnul din naștere discret de lângă ochiul stâng, linia delicată a sprâncenelor, nuanța exactă de căprui din iris. Memoră totul, știind că, paradoxal, dacă ea era construcția lui, memorând-o o crea, iar creând-o o condamna.
– Îmi pare rău, șopti el.
– Să nu-ți pară rău pentru mine, răspunse ea, cu vocea tremurândă dar fermă. Să-ți pară rău pentru tine. Pentru că tu vei continua. Tu va trebui să trăiești cu această alegere. Eu… eu pur și simplu nu voi mai fi.
– Crezi… crezi că te voi uita?
Ea zâmbi trist.
– Dacă am fost doar un vis, probabil da. Visele se estompează la trezire. Dar, chiar dacă vei uita, sper că vei păstra ceva. O umbră. Un regret frumos.
– Te iubesc, spuse el, și cuvintele erau atât de neadecvate, atât de mici pentru ceea ce simțea.
– Și eu te iubesc, răspunse ea. Sau poate tu te iubești prin mine. Nu mai contează. Este iubire, oricare ar fi natura ei.
Se sărutară, ultimul sărut, ultimul gest de intimitate în acest univers condamnat. Și în timp ce o ținea în brațe, Marius simți cum hotărârea se solidifică în el.
– Sunt gata, șopti el.
– Atunci du-te, răspunse ea, îmbrățișându-l strâns. Trezește-te. Află cine ești cu adevărat. Și dacă mai există vreo formă de existență pentru mine dincolo de acest vis… voi aștepta să aflu că ai găsit ce căutai.
El o eliberă încet, făcând un pas înapoi. O privi o ultimă dată, frumoasă, tristă, imposibil de reală și atât de prezentă.
– Adio, Carmen.
– La revedere, Marius.
Și apoi, cu o durere care-i sfâșie pieptul, închise ochii și alese să se trezească.
Printr-o simplă acceptare a Realității. Își spuse doar atât:
– Acesta este un vis. Iar eu aleg să mă trezesc.
- DINCOLO
La început nu a fost nimic. Doar întuneric. O absență totală de simțuri, de gânduri, de timp. O neființă atât de completă încât conștiința pâlpâia, nesigură de propria sa existență. Apoi încet, ca o imagine răsărind dintr-un negativ foto, au apărut primele senzații. O presiune imensă în tot corpul, ca și cum fiecare celulă ar fi fost umplută cu plumb. Apoi un sunet. Ceva profund, visceral, vibrații care traversau structura osoasă, parcă ocolind urechile.
Încercă să deschidă ochii. Dar realiza că nu avea ochi.
– Unde sunt?
Încercă să se ridice. Nimic nu se mișcă. Niciun mușchi nu se activă.
Încercă să strige. Niciun sunet, nicio gură, niciun laringe care să vibreze.
Dar gândurile… gândurile funcționau. Era conștient. Exista.
– Ce sunt?
– Deschide ochii, Marius.
O voce. Direct în minte.
– Respiri prea repede. Calmează-te. Corpul are nevoie de timp să se adapteze.
Ochii îi zvâcniră deschiși, involuntar.
O lumină albă, orbitoare. Apoi, pe măsură ce pupilele se ajustau, distinse forme. Contururi. O cameră.
Nu. Nu o cameră. Ceva mai mare. Mult mai mare.
Era întins pe o suprafață translucidă, caldă, organică. Deasupra lui, la zeci de metri deasupra, un tavan curbat, luminos, pulsând slab cu o lumină bleu-verzuie. Pereții nu erau pereți. Erau… membrane? Cilindri imenși de material semi-transparent, fiecare conținând ceva care plutea în lichid.
Încercă să vorbească. Gâtul îi era uscat ca nisipul.
– U…unde…
– Nu vorbi încă. Țesuturile laringiene sunt încă în procesul de dezghețare. Vei putea vorbi în aproximativ trei minute.
Se ridică în șezut, tremurând violent. Purtând o haină subțire, albă, care părea să radieze căldură. Lângă suprafața pe care stătea, o masă sau un pat medical, stătea o ființă.
Cel puțin, presupuse că era o ființă.
Avea formă vag umanoida. Doi ochi. O gură. Dar proporțiile erau altele. Membrele prea lungi și prea subțiri. Pielea, dacă aceea era piele, era translucidă, lăsând să se vadă structuri interne care pulsau cu lumină difuză. Și mai ales… fața. Avea trăsături, da, dar părea mai degrabă o sugestie de față decât o față reală. Ca și cum cineva ar fi încercat să sculpteze un om din memorie, fără să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă fiecare trăsătura in parte.
Ființa se aplecă ușor.
Bine ai revenit, Marius Drăgan. Sunt Custodele. Numele meu complet este fonic-incompatibil cu structura ta laringiană, deci voi folosi forma scurtă.
Marius reuși, în cele din urmă, să scoată un cuvânt:
– Ce…
– Ai fost în stază de conservare criogenică. Acum ești conștient. Procedura de trezire a fost un succes. Rata de supraviețuire tisulară: 99.97%. Degradare neuronală: minimă. Ești, din punct de vedere biologic, intact.
Ființa vorbea, dar gura nu se mișca sincronizat cu cuvintele din mintea lui Marius. Ca un film dublat prost.
– C-cât… cât timp…
– Personal? Pentru tine subiectiv? Trei sute treizeci și doi de ani, șapte luni, unsprezece zile. Pentru specia ta ca ansamblu? Cincizeci de mii șapte sute optsprezece ani standard de la ultima încetare ontologică naturală.
Marius se holbă la ființă.
– Nu… nu înțeleg…
Custodele înclină capul, un gest care părea învățat, artificial.
– Neuroplasticitatea post-stază necesită recalibrare. Voi simplifica: tu ești ultimul. Ești singurul exemplar de Homo Sapiens care mai există în structura sa originală. Toți ceilalți s-au transformat. Tu ai fost conservat… pentru studiu.
Camera păru brusc prea mică, deși era imensă. Marius simți cum respirația i se accelerează din nou.
– Transformați? În… în ce?
Custodele gesticulă vag spre tavan.
În noi. În ceea ce specia ta a devenit. Coexistența unitară distribuită. Multiplă-singularitate. Conceptul nu are echivalent în limbajul tău, pentru că cerința existențială a individualității separate nu permite înțelegerea.
– Nu vorbești ca un om.
Nu sunt.
– Dar… arăți…
Adopt forma aproximativă pentru confort psihologic al specimenului. Forma mea naturală ar induce deranj cognitiv sever.
– Specimen. Marius simți cum cuvântul îi lasă un gust amar în gură. Mă numești specimen.
– Clasificarea tehnică este corectă. Îți creează disconfort?
– Da, îmi cam provoacă.
Se opri. Își dădu seama că vorbea acum fără dificultate. Gâtul îi funcționa normal.
– Carmen, șopti brusc. Unde e Carmen?
Custodele păru să se concentreze un moment, sau cel puțin, ceva în postura lui sugeră concentrare.
Carmen Cristea. Parteneră romantică consemnată în datele tale biografice. Ontologic încetată în 2297, post-calendar standard, cauză: senescență celulară naturală. Conștiință ulterior integrată în Convergența, conservată neuronal.
– Vorbește normal, te rog.
A murit. Bătrână. Apoi s-a unit cu ceilalți.
– Și eu? De ce eu nu?
Tu ai refuzat.
– Am… ce?
Custodele se apropie de un cilindru transparent din perete. Atinse suprafața. Imagini începură să apară în materialul translucid.
Un Marius mai bătrân, în haine de spital, vorbind furios cu niște doctori, gesticulând violent. Țipând.
Data 2189. Programul de Integrare Voluntară. Participare: 78% din populația globală. Tu ai refuzat. Data 2234. Al doilea val de Integrare. Participare: 96%. Tu ai refuzat. Data 2289. Valul Final. Participare: 99.9997%. Tu ai refuzat din nou.
– De ce aș fi făcut asta?
Declarația ta textuală: „Prefer să mor decât să devin o fantomă.” Societatea noastră emergentă a considerat poziția ta… valoroasă. Din perspectivă științifică. Ti-a fost oferita varianta de criostază indefinită, cu treziri periodice, pentru a servi ca punct de referință cognitiv. Ultima conștiință separată. Ai acceptat. Alternativa era moartea naturală în izolare completă.
Imaginile continuară. Marius, mai bătrân acum, în laboratoare. Vorbind cu ființe din ce în ce mai puțin umane. Apoi, o capsulă. El intrând în ea. Închizându-se.
– De câte ori m-ați trezit?
Aceasta este trezirea numărul paisprezece.
– Și… celelalte? Nu-mi amintesc…
– Memoria este izolată între cicluri. Pentru prevenirea acumulării traumei psihologice. Fiecare trezire este identică din perspectiva ta subiectivă: prima.
Marius se ridică în picioare, nesigur.
– Deci de fiecare dată… de fiecare dată mă trezesc… și voi îmi spuneți că toată lumea a dispărut… că sunt ultimul… și apoi ce? Ce faceți cu mine?
Observăm. Consemnăm. Încercăm să înțelegem ce înseamnă să fii… singur. Pentru noi, conceptul este abstract. Pentru tine, este totalitatea existenței. Discrepanța este… fascinantă. Am încercat sa simulăm, dar nu este nici pe departe același lucru cu rezultatele pe care le avem de la tine.
– Fascinantă. Marius râse cu un sunet aspru, fără umor. Sunt un animal de laborator.
Ești o capsulă temporală vie. Ultima fereastră spre ceea ce am fost înainte de a deveni ceea ce suntem. Plus că așa a fost înțelegerea de la bun început.
– Și Carmen? Ea… ea există încă? Undeva în… în Convergența voastră?
Componentele informatice care au constituit conștiința numită Carmen Cristea sunt încorporate în structura colectivă, da. Dar conceptul de „ea” ca entitate discretă nu mai este aplicabil. Nu mai există „Carmen”. Există doar… noi. Și „noi” include ceea ce a fost odată „ea”, dar și miliarde de alte…
„Destul.”
Marius se întoarse spre cilindrul cu imaginile sale. Atinse suprafața. Imaginile se schimbară, arătând acum interiorul capsulei criogenice, din perspectiva sa. Închis. Singur. Înghețat.
– În vis… șopti el. În vis, ea era reală. Era lângă mine. Am putut să… să o ating. Să o aud. Era ea.
Nu este un simplu vis. De fiecare data când intri în stază accesezi variante ale vieții pe care ai dus-o în realitate, acum zeci de mii de ani. E o simulare extrem de complexă. Oferită în timpul stazei pentru a preveni deteriorarea neuronală prin izolare senzorială extinsă.
– Dar eu cred ca este reală…Acolo când sunt, așa simt.
În cadrul parametrilor simulării, era reală. Realitatea este o experiență subiectivă. Tu ai experimentat-o. Deci, pentru tine, a fost reală. Ai trăit zeci de vieți deja.
Marius se întoarse brusc spre Custode.
– Și dacă aleg să mă întorc? În stază? În vis?
Poți. Oricând. Este dreptul tău.
– Și dacă aleg să rămân trezit? Să… să încerc să trăiesc aici, în lumea asta?
Custodele nu răspunse imediat.
Poți încerca. Dar Marius… tu ești singur. Singular. Ultimul. Nu mai există alți oameni. Nu mai există conversații reale, conexiuni reale, tangibilitate umană reală. Noi putem simula forme umanoide pentru confortul tău, dar nu suntem ceea ce ai fost tu. Nu putem înțelege separarea. Nu putem reflecta singularitatea ta înapoi spre tine. Vei fi… profund izolat. Pentru totdeauna, pentru că te putem ține viu indefinit..
– Dar voi fi real.
Vei fi singur.
Marius privi în sus, spre tavanul imens pulsând cu lumină bleu-verzuie.
– Arată-ți forma adevărată.
Nu recomand. Structura neuronală umană…
– Vreau să văd!
O pauză lungă.
Apoi, Custodele începu să se… destrame lent. Forma umanoida se dizolvă, revelând ceva dedesubt. Ceva vast. Ceva care se întindea dincolo de pereții camerei, conectat la cilindri, la membrane, la structuri organice complexe care pulsau și respirau.
Nu era o ființă. Era o extensie. Un organ de simț al ceva mult, mult mai mare.
Marius simți cum stomacul i se strânge, dar nu-si întoarse privirea.
– Sunt toți acolo? Toți oamenii care au fost vreodată?
Vocea veni acum din pretutindeni, profundă, rezonantă:
Da și nu. În sensul că eu am o formă specială, tocmai pentru a interacționa cu tine.
– Și dacă mă alătur… încetez să mai fiu eu?
Vei fi mai mult decât „tu”. Dar „tu” ca entitate separată va înceta.
– Deci… moartea.
Sau nașterea. Perspectiva diferă.
Marius închise ochii.
În minte îi veniră imagini din vis. Carmen râzând. Mâna ei în mâna lui. Soarele prin perdele. Mirosul de cafea dimineața. Conversații simple, banale, minunate.
„Ce alegere este mai reală?”, se întrebă. „Visul conștient sau singurătatea lucidă?”.
Deschise ochii.
– Cât timp pot sta trezit? Dacă aleg să rămân?
După cum am spus: cât vrei. Avem resurse nelimitate pentru mentenanța ta biologică.
– Și dacă aleg să mă întorc în stază… următorul vis… va fi tot cu Carmen? Cea pe care am lăsat-o pe balcon?
Putem configura parametrii simulării după preferințele tale. Dacă dorești continuitate cu simularea anterioară se poate, cum să nu.
– Da. Vreau asta.
Custodele a înclinat capul.
Marius… am observat ceva. De-a lungul trezirilor. De fiecare dată alegi să te întorci în stază. De fiecare dată, alegi visul. Niciodată realitatea. De ce crezi că faci asta?
Marius nu răspunse imediat. În cele din urmă, șopti:
– Nu-mi dau seama. Poate pentru că în vis, nu sunt ultimul om din Univers…
Chiar dacă nu este real?
– Chiar dacă. Pentru ca bănuiesc că nu de fiecare dată când m-am trezit fusesem conștient în vis că visez, nu?
Acum este a doua oară când ai intuit că visezi, deci da, nu se întâmplă prea des să ai revelații…
– Puteți să-mi arătați… puteți să-mi arătați cum a fost înainte? Cum era lumea când… când mai erau oameni? Nu mai țin minte viața mea reală.
Custodele atinse peretele și în jurul lor se deschise lumea.
Orașe pline de viață cu oameni mergând pe străzi, râzând, vorbind, atingându-se. Mașini. Magazine. Restaurante. Parcuri cu copii jucându-se. Cupluri sărutându-se în stații de metrou. Familii cinând împreună.
Marius simți cum lacrimile îi curg pe obraji.
– Și acum… acum sunt doar eu.
Da.
– Unde suntem acum, pe Pământ?
Nu. Nu mai suntem de zeci de mii de ani acolo…
– A dispărut Pământul?
Nu. Doar ca nu mai e nimeni acolo. E pustiu de…oameni…
– Si atunci, unde suntem?
Ești într-o Arcă. Special construita pentru tine. La cererea ta.
– Nici asta nu mai țin minte…
Nu-i nimic, e normal. Ai cerut sa vizitezi Universul. În prezent ne îndreptăm spre Marele Nor al lui Magellan.
– Să văd Universul, când eu dorm aproape încontinuu?
La început nu a fost așa, abia după o vreme, după ce ai început să te plictisești singur ai vrut să visezi… să visezi mai mult. Primii cinci sute de ani ai fost treaz, adică aveai ciclul normal de viață, somn 8‑9 ore apoi stare de veghe.
Marius se apropie de capsulă. Puse mâna pe suprafața ei rece.
– Dacă mă întorc acum… în vis… câte cicluri mai pot avea? Câtă… câtă viață falsă mai pot trăi înainte ca sistemul să eșueze?
Cu tehnologia implementată de mentenanță? Aproximativ două trilioane. Fiecare ciclu poate simula între cincizeci și optzeci de ani subiectivi, în funcție de parametrii configurați. În total: câteva milioane de miliarde de ani subiectivi de experiență.
– Si toți… cu Carmen.
Cu simularea ei, da.
– Și dacă vreau să nu mă mai țineți în viața artificial, să mă lăsați să îmbătrânesc și să mor… cât timp aș mai avea?
Asta ar viola protocoalele pentru care a fost conceput acest experiment. Dar oricum, depinde. Va trebui să te hrănim intravenos dar sa nu mai intervenim asupra sarcopeniei și a degradării neuronale, asta înseamnă, raportat la starea corpului tău, maxim zece ani.
– Doamne, doar atât? Bărbatul se cutremură.
Poate chiar mai repede. Ești trecut extrem de mult de puterea de regenerare automată a organismului.
Marius urcă în capsulă. Se așeză pe suprafața caldă, organică. Privi în sus, spre Custodele care se uita la el cu acea față vagă, artificială.
– Atunci așa sa fie. Totuși, înainte de a adormi… vreau să știu ceva.
Da?
– Voi… voi toți acolo, în Convergență… sunteți fericiți?
Custodele păru să considere întrebarea.
„Fericire” este concept singular. Presupune un „eu” care evaluează o stare. Noi nu mai avem „eu”-uri separate. Avem… existență. Experiență distribuită. Nu este nici fericire, nici nefericire. Este… altceva. Ceva pentru care nu există cuvinte în limba ta.
Custodele atinse un panou. Capacul capsulei începu să se închidă.
– Așteaptă, spuse brusc Marius.
Capacul se opri.
– Deci acesta ar fi ultimul ciclu, nu? Încă zece ani în realitate și colo, câți or fi. Nu vreau să se mai repete niciun ciclu. Vreau ca acesta să fie ultimul. Și că după aceea să nu fiu integrat în… în ce o fi chestia asta în care sunteți voi. Sa fie clar, după ce mor vreau să rămân așa.
Voi consulta Convergența. Cererea ta este… neobișnuită. Repet, experimentul nu a fost conceput așa. Dar poate fi aprobată. Vei trăi și vei muri fizic acolo și aici.
– Perfect.
Dar Marius… înseamnă că vei fi pierdut pentru totdeauna. Nu vei mai putea alege să te trezești cu adevărat. Vei fi prins în visare până când corpul tău fizic va îmbătrâni într-atât încât nu-și va mai putea susține singur toate funcțiile.
– Da, dar voi muri în vis, de bătrânețe, lângă ea, crezând că a fost real. Care sună… care sună bine.
Custodele se aplecă peste capsulă.
Ultima întrebare, Marius. De ce refuzi să te alături Convergenței? De ce alegi singularitatea, chiar și în iluzie, în loc de unitate reală, la un loc cu miliarde și miliarde de ale ființe?
Marius privi în sus, spre forma vagă a Custodelui.
– Pentru că dacă mă alătur… dacă devin parte din voi… atunci nu voi mai putea să o iubesc pe Carmen ca pe o persoană separată. Și eu… eu vreau să o iubesc. Chiar dacă e fals. Chiar dacă nu există. Vreau să simt că ea există, și că eu exist, iar asta nu pot avea în Convergență.
– Alegi dragostea falsă în loc de existența reală.
– Da. Pentru că dragostea necesită doi. Și eu vreau să fim doi. Chiar dacă unul dintre noi nu există.
Cu o blândețe neașteptată, Custodele atinse fruntea lui Marius, un gest uman.
Cererea ta este aprobată. Dormi, Marius Drăgan. Ultimul om. Dormi și visează. Și când te vei trezi acolo… nu vei știi că dormi. Vei crede că ești acasă. Că ea e reală.
Capacul se închise.
Frigul începu să i se strecoare în vene. Și ultima gândire conștientă a lui Marius, înainte de a aluneca în stază, fu:
La revedere, lume reală. Prefer visul.
Apoi întuneric. Apoi lumină. Apoi o voce familiară, caldă, iubită:
– Marius? Iubi, te-ai trezit? Ai dormit toată dimineața. Hai, ți-am făcut cafea. M-ai cam speriat aseară când ai leșinat pe balcon! Iar ai uitat sa-ți iei medicamentele.
Deschise ochii. Carmen stătea în ușa dormitorului, zâmbind. Soarele strălucea prin perdele. Totul era real. Și Marius zâmbi înapoi, fără umbră de îndoială în minte.
– Vin imediat, iubito! Ce vis ciudat am avut, stai numai să-ți povestesc!
Iar Arca plutea în continuare prin vidul dintre galaxii, purtând ultimul om care a ales să rămână singur.
Ultimul om care a preferat visul.
Ultimul om care a iubit.
