A fost o moarte clasică. O banală alunecare la traversarea străzii. Așteptam să se facă verde timp în care priveam la fetișcana drăguță de vis-à-vis. Când am văzut că se îndepărtează, că urma să se piardă în mulțime, am dorit brusc să o urmăresc. Am simțit că inima mea bate mai tare, ceea ce însemna că fusesem lovit de săgeata lui Cupidon, așa că am decis să o urmez rapid pe fetișcană.
Ei bine, cine poate știi dacă chiar a fost dragoste? Poate că oricum nu urma să iasă nimic, asta poate chiar era doar începutul unei aritmii cardiace. Acum mi-e clar că nu va urma nimic iar dacă am avut ori ba un început de aritmie, îmi va rămâne pe veci neclar.
Poate dacă ar fi fost iarnă și ea ar fi purtat o jachetă voluminoasă și pantaloni care să-i ascundă picioare superbe, poate că nici n-aș fi observat-o în ninsoarea învârtejită de vânt. Dar era deja primăvară și hormonii își făceau de cap, așa că iată cum s-a întâmplat.
Un scâncet. O lovitură. Un troncănit. Un junghi de durere. Strigătele gâtuite ale oamenilor. Și eu, dezorientat și ciudat de bine dispus. Brusc m-am simțit ușor ca un balon. A urmat o urcare apoi am realizat că pluteam cu fața în jos, peste mine. Sau mai precis peste trupul mort care fusesem eu.
M-am ridicat încă puțin și am observat o gașcă de adolescenți, majoritatea înregistrau cu telefoanele moartea mea. Știam că vor încărca pe Youtube înregistrările, sperând să-și crească rating-urile personale.
M-am simțit ușurat când am realizat că oribila minimizarea a tragediei nu mă mai afecta, eu nu mai eram printre ei. Din fericire, eram mort.
Și acum, mort fiind, ce urmează?
Înainte să apuc să-mi fac griji suplimentare pentru starea mea de suspensie între viață și moarte – suspensie în adevăratul sens al cuvântului, căci atârnam acolo, deasupra mea, și nu se întâmpla nimic – cineva m-a auzit și am început să mă înalț mai sus, tot mai sus.
Pământul se micșora într-un ritm rapid, a urmat spațiul întunecat apoi ceva va tras într-un tunel lung la capătul căruia se vedea o luminiță. Un pic amețit am înțeles că nu era Soarele. Și, chiar dacă ar fi fost, nu voi arde.
Când, într-un final, m-am oprit, în fața ochilor mi-a apărut o făptură luminoasă cu care părea că mă înțeleg fără vorbe. Îmi dorisem să pot comunica astfel cu iubirea vieții mele, dar, având doar șaisprezece ani n-am reușit decât să rămân virgin, ca de altfel și ea.
Am fost așezat într-un scaun confortabil de cinema unde, cu o cutie mare de floricele într-o mână și o Cola în cealaltă, am privit filmul vieții mele în 3D. A fost foarte ciudat. Simțeam în mine toate sentimentele pe care le provocasem celorlalți – tristețea celor pe care-i rănisem, bucurie și recunoștință când făcusem o faptă bună. Era foarte bizar.
Făptura luminoasă a dorit să se asigure că am înțeles, am confirmat telepatic că da, era pentru liniștea sufletului meu. Doar că în acel moment noțiunea de „liniște a sufletului” căpătase o nouă semnificație. Pentru prima dată am simțit ce greutatea aveam vorbele. M-am cutremurat la gândul că acea făptură ar fi putut decide că nu merit această liniște a minții. Dar m-am temut degeaba. Creatura mi-a dezvăluit atunci identitate sa: un înger. O poartă aurie s-a ivit, îngerul a deschis-o pentru mine și m-a invitat să-i trec pragul. Neavând altceva mai bun de făcut, l-am urmat.
Atunci am avut o revelație: există un singur Dumnezeu, indiferent ce nume poartă el în variatele religii și există un singur Rai, același pentru toți. Și, se pare că religiile din Orientul Mijlociu descriu varianta cea mai aproape de adevăr. Raiul era plin cu fete frumoase care, la vederea mea, zâmbeau ademenitor.
A sărit în sus, strigând de bucurie.
– Liniște! m-a admonestat îngerul.
– Hmm? am mârâit eu suprins.
– Șeful se roagă!
– Șeful? l-am privit atent încercând să înțeleg ce spune.
Privindu-l m-am simți brusc foarte obosit de strălucirea lui. Îngerul a înțeles telepatic problema și a redus luminozitatea ca să-l pot privi fără să mă doară ochii mei ectoplasmatici.
– Da, cel căruia tu-i spui Dumnezeu, a confirmat îngerul
– Și el se roagă? Am întrebat în timp ce trupul meu fantomatic a tresărit de supriză.
Eram atât de uimit că, pe moment, am încetat să acord atenție frumuseților acelea de fete. Ceea ce, credeți-mă, era un mic miracol pentru că ele erau goale iar eu, virgin și la vârsta excitării permanente, ar fi trebuit deja să alerg după ele cu limba scoasă.
Dar eu rămăsesem acolo, uluit, ca transformat într-o stană de piatră.
– Da. Și el se roagă, a confirmat îngerul.
– Cui? aproape că am strigat.
– Vezi tu, cu toții avem propriul nostru Dumnezeu……
Traducere, din limba engleză, în limba română: Cătălina Popescu
