SOMNUL

M-am trezit cu gândul la plimbarea în doi într-un parc unde toate pietrele erau cristale semiprețioase și unde în copaci stăteau păsările de foc. Nimeni nu avea o explicație pentru prezența acelor păsări tocmai într-un parc dintr-un oraș banal ca al nostru. Probabil de vină fusese tot încălzirea globală. Într-adevăr, în acea vară toată lumea vorbea despre temperaturile neobișnuit de ridicate. Cristalele semiprețioase erau la modă și foarte des erau prezente la târguri în weekend. La orice târguri găseai și un colț cu ametist, lapis lazuli, pirită și altele. Pasionații le adunau direct din râuri. Noi însă, fiind la oraș, până și apele erau amenajate și nu mai aduceau pietre. Erau domesticite, se spunea, însă își pierduseră farmecul de a putea aduce un strop de magie în viața celor care le priveau. Îmi imaginasem povești despre goana după aur de fiecare dată când priveam cristalele la târg. Știam că ele erau șlefuite pentru a arăta în forma folosită în bijuterii.

Ceasul meu inteligent de la mână era descărcat. La fel toate ceasurile din casă, toate inteligente. O fi fost vreo pană de curent, am gândit. Mi-am pus la mână brățara cu ametist primită de la el recent. Privind pe geam am văzut zăpadă. Vremea asta chiar își face de cap, am gândit. Cine știe ce fenomene ciudate s-au mai abătut asupra omenirii, cine știe ce experimente cine o mai fi făcut. Întotdeauna lumea dorise să poată controla starea vremii. Vrând să aflu ce se spune, am găsit telefonul descărcat. Poate și asta era tot parte din experimentul științific. Până la urmă, citisem că prea stăm cu mintea numai în gadgeturi și nu suntem atenți la nimic în jur. Asta ar fi putut fi cheia problemei. Orașul era alb, totul fusese acoperit de o eșarfă grea. Totul înghețase. Nu se mai auzea deloc traficul. Liniște. Ici și colo mai auzeai lopeți săpând înfundat și inutil. Mașina nici nu mai știam pe unde o parcasem. Nu știam de unde să încep să îndepărtez puțin zăpada să o pot măcar identifica. Cu greu găsisem niște haine de iarnă. Canicula parcă nici nu ar fi fost.

Intrând înapoi să îmi iau ceasul și telefonul, am observat că de fapt nu mai era nici curent. Eram într-o situație fără răspunsuri și fără ieșire. Nu puteam nici afla nimic, nici lua legătura cu nimeni. Timpul nu mai exista. Eram ca într-un vis. Poate totuși era un vis.

M-am dus mai târziu, deși nu știu cât de târziu era, să îmi iau o Cola de la minimarket. În vitrină erau niște ziare vechi, din iarnă. M-am întâlnit cu niște vecini. Toți mi-au spus că nu m-au mai văzut demult. Nu-mi mai aminteam nici eu de când nu mă întâlnisem cu ei. Nu prea le mai dădusem atenție în ultima vreme.

În cele din urmă m-am dus la el în cartier. Acolo fuseseră multe schimbări, pe care le-am observat după ce a mai fost curățată zăpada. Zona din fața minimarketului fusese frumos amenajată, cu o zonă largă pietonală și cu multe fântâni. Fusese parte din vreun proiect despre care nu știam. Tehnologia făcea și schimbările din oraș să fie mai rapide acum. Am văzut inclusiv clădiri apărute brusc. Totul se schimba foarte rapid, inclusiv anotimpurile și așteptările noastre față de ele.

L-am găsit, foarte încântat că în sfârșit ne revedeam. Era extrem de bucuros și a zis că trebuie să sărbătorim cu o cafea turcească. L-am întrebat cum se descurcă fără curent. Mi-a spus că era curent și că nu fusese nicio pană în întregul oraș. În plus, chiar era februarie și era normal să fie zăpadă. Totul era din ce în ce mai straniu. I-am spus că e pus pe șotii. Aveam impresia că toată lumea îmi juca mie o farsă. Poate fusesem subiectul unui experiment științific. Poate aveam nevoie să fac un tratament psihologic ori psihiatric. El mi-a explicat că se mai întâmplă, în unele cazuri, să existe cineva pentru care noaptea să fie mai lungă decât pentru ceilalți și să doarmă mai mult, chiar și cât durează un anotimp.

Nu mă aflam într-o altă realitate. Cel puțin așa spunea știința. Doctorii au explicat totul ca fiind vorba de sindromul Kleine-Levin, cu un somn ca-n basmul Frumoasa Adormită. Și totuși… după ce am scos din sertar ceasul vechi al bunicii nu am mai pățit niciodată așa ceva.

Dorisem să uit trecutul. Dorisem să uit că timpul ne face să pierdem legătura cu cei dragi. Timpul duce la multe pierderi. Îl putem ignora. Îl putem lăsa să se scurgă și să nu îi dăm prea mare atenție. Ceasul îmi amintea de absența bunicii, dar, în același timp, dorisem să îl păstrez. Timpul însă nu l-am putut opri ignorându-l. El trecea în continuare pe lângă noi. Am încercat să fiu în afara timpului, însă de aici au pornit toate dilemele. Am rămas izolată într-o lume a mea, în timp ce lumea cealaltă a mers mai departe. Am lipsit o vreme din realitatea comună.

Somnul era un leac bun anti-uitare, cât timp dormeai. Când te trezeai, îți dădeai seama că el fusese de fapt întreaga problemă și întreaga cauză a lumii stranii în care ai ajuns dintr-o dată. Așa cum toată tehnologia fusese deconectată la mine în casă, tot așa fusesem și eu deconectată de la realitatea comună. Pierdusem momentul schimbării, la fel cum nu mai observasem nimic în jur.

În pat aveam o pernă de pluș. Înfațișa un pește numit somn și era mare ca-n poveștile pescărești. În orice basm există cel puțin un obiect magic. Poate la fel se întâmplă și în realitate. Glumisem cu o seară înainte cu prietenul meu că merg la somn, adică iau în brațe un pește mare. Seara de dinainte era acum foarte departe.

Timpul însă așa trece, ciudat de repede și de brusc și când nu dormim cât dormisem eu. Nu mai observăm nimic în jur, totul pare de la sine înțeles, continuăm așa și dintr-o dată ne dăm seama, privind poze vechi, cum lucrurile nu au stat întotdeauna ca acum. Somnul și trezitul pot avea sens figurat. La mine însă sensul figurat se transformase în sens propriu. E bine să avem mereu grijă cum folosim cuvintele și cum facem glume pe seama lor. Dacă nu suntem atenți, întreaga lume se poate da peste cap, devenind de nerecunoscut, mai absurdă ca în Alice în Țara Minunilor sau ca în scrierile lui Kafka.